A fost odată o organizaţie mondială care căzuse în dizgraţia lumii; şi din confuzia existenţei sale s-a născut un experiment cu oameni; dar nu i-au zis falanster, nici colonie; cobaii înşişi au numit-o ironic „Laborator”.

Şi, iată, vremurile s-au schimbat; Zidul Berlinului a fost dărâmat, comunismul a fost resorbit în mişcarea lumii. Experimentul nu mai era revendicat de nimeni, era al nimănui, căci nu-şi mai avea rostul.

Şi cobaii s-au neliniştit; simţeau sfârşitul; s-au strâns unii în alţii… Îmbrăţişare disperată.

De această situaţie a profitat bucătarul Oscar,  omul cu bani. Acesta cumpără laboratorul cu personal cu tot. Divorţează de Mariska, eterna sa nevastă; se însoară cu fiica pragmatică a şefului Securităţii stabilimentului; pune stăpânire pe o avuţie la care nu contribuise cu nimic.

Vremurile se stabilizează; vechile raporturi de forţă din interiorul orgaizaţiei mondiale, dată peste cap o vreme, reintră în drepturi; „foştii” revin pe scaunele lor.

Descăunat de privatizare, politicul unelteşte redobândirea autorităţii pierdute. Moartea suspectă a unui membru al Laboratorului îl inspiră, profită şi provoacă o răscoală menită să zpăcească minţile. Câştigă pescuitorii în ape tulburi, regizorii legitimaţi de noua ordine mondială.

Viaţa devine un spectacol; unul tragic, într-o lume alienată.

Roberto Iacobini, unul dintre apostolii revoluţiei mondiale, constată că nu există început, nu există sfârşit, există doar mişcare; aşadar nu există bine, nu există rău; nu moare, se resemnează, se topeşte orb şi nebun în
mişcarea anonimă a lumii.

Sven Kratcher, alergătorul fără splină, compară curgerea vieţii cu aceea a unui fluviu perpetuu, în care fiecare picătură de apă este o poveste a universului; în care fiecare om este o poveste a vieţii; visează la o presă care, consemnând toate poveştile, să-i ofere omului oglinda în care să se recunoască pe sine şi să nu mai fie singur; moare ucis de mulţimile întărâtate, bezmetice, el, prototipul stângii utopice.

Jiri, renegat de familie pentru nesăbuinţa de a se fi împotrivit sistemului, o iartă. Ea nu-l iartă pe el, căci mai înainte ar fi trebuit să-şi recunoască ingratitudinea; îl uită şi lumea pentru care a suferit în închisoare, ocupată şi condusă acum de impostori; se refugiază în dragoste, o altă speranţă utopică şi piere asasinat în răscoala pusă la cale de interese politice aidoma celor pentru care, în ţara lui, fusese întemniţat.

Simonsen, capitalistul pragmatic, de dreapta, un idealist pe de altă parte, se pune în fruntea maselor care glorifică idealurile stângii utopice şi le instigă să-l ucidă pe Sven.

Tanguera, visătorul demiurg al unei lumi noi, dispare din peisaj ca un Iisus care, după două mii de ani, e martorul inofensiv la adevărata ispravă a idealismului său. A pierdut; scopul său a fost unul neadecvat lumii; lumea este altceva.

Ce?

Eu am fotografiat crima, sentinţa o dau cititorii. Victime continue.


NOTA NECREDINCIOSULUI: Vă aştept cu drag, pe toţi, la lansarea romanului „Sentinţa”, care va avea loc pe 11 noiembrie 2010, ora 17.30, la librăria Mihail Sadoveanu, din Bucureşti. Până atunci, vă puteţi procura cartea de la librăriile afişate
aici. (http://www.sentinta.ro/articole/doza-de-realitate/view/sentinta-poate-fi-a-ta)

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.