Spunea moderatorul de la Antena 3, lăsaţi-i să se-nveţe minte; să trăiască de azi pe mâine, să li se reducă lefurile la jumătate, să suporte toate măgăriile… lăsaţi-i să trăiască în umilinţă cu jugul pe grumaz, atâta merită!
Vorbea cu obidă, descurajat, scârbit de laşitatea semenilor care de teamă, comoditate sau orice altceva se sustrăseseră chemării sindicale.
Eu însumi îmi formulasem articolul de protest şi dezgust: Ruşine, neam al meu! Simţeam că pierdusem. Guvernul ieşise victorios. Eram condamnaţi să trăim în genunchi, resemnaţi.
Căci, în vreme ce mai-marii zilei încălcau tot, nu mai respectau drepturi, Constituţie, promisiuni şi jurăminte, baba se pieptăna; degetul mic ridicat pe coada ceştii de cafea¸ cu mijlociul ştergând delicat vagi urme în colţurile gurii, în respectul legalităţii şi al manierelor elegante de cartier.
Când miza era: murim toţi sau supravieţuim toţi, Băsescu, cară-te!
În stradă, în pieţe, pe stadioane, oriunde este viaţă, fără aprobare de la o putere discreţionară, până la izbândă. Îndrăzniţi. Eu am biruit lumea, zicea Iisus. A biruit-o murind. Noi vrem să trăim, să biruim ca să trăim. Acum. Aici. În ţara în care ne-am născut. Cu dreptul egal la fericire.
Mintea românului cea de pe urmă spune în adâncul ei că şi greşeala este ruptă din Rai. Şi că trebuie să iertăm. Să ne ridicăm iar şi iar până-nvăţăm să trăim demn. Nu ne-am născut mândri ca polonezii. Mândria se-nvaţă.
Curaj! Îndrăzniţi!…