„Noi, zic ultimii oameni, oamenii-funie, făcându-ne cu ochiul, suntem inventatorii fericirii”.
Așa se încheie prima cuvântare a lui Zarathustra, cea care se numește și „precuvântare”. Mulțimea l-a întrerupt, plină de strigăte și veselie. „Dă-ne ultimul om, o, Zarathustra!”. Așa strigau. „Hai, fă din noi ultimul om! Îți vom da noi, din partea noastră, Supraomul”. Și întreg poporul tresălta și plescăia din limbă. Zarathustra s-a întristat, grăind așa în sinea lui: „Nu sunt gura potrivită pentru urechea lor. Mă socotesc un închipuit. Privesc spre mine izbucnind în râsete, și-n timp ce râd de mine, mă urăsc.
Iubesc, dar, pe cei care sunt ca stropii grei ce pică unul după altul dintr-un nor întunecat ce stă deasupra oamenilor. Vestesc că fulgerul este aproape și, ca heralzi ai lui, merg spre plecare. După fiecare generație, cerul se închide. Ora închiderii, vă rugăm! Și-un altul se deschide. Și tot așa. Fiecare, cu cerul lui. Nimeni nu mai e ca altul.
Eu sunt un vestitor al fulgerului, un strop greu ce cade greu din nori. Fulgerul care sunt se numește Supraomul. E timpul când Supraomul trebuie să-și sădească germenul speranței celei mai înalte.
Veni-va și după el alt cer…”
În vreamea aceasta seara coborâse, iar piața se învăluise în întuneric. Norodul începea să se împrăștie, ca să nu-și strice ritualurile dinaintea culcării.
„Pleacă, și cât mai iute, din orașul acesta, Zarathustra!, gândi el. Prea multă lume nu-i cu tine. Cei buni, ca și cei drepți, cu toții te urăsc și te consideră nebunul de legat, simțind că-i disprețuiești. Pe ei, nimeni alții ca ei. Fidelii dreptei credința te urăsc și ei, zicând că ești o primejdie pentru religia lor. Azi ai avut noroc că au putut râde de tine.
Iubesc pe cel ce-și risipește sufletul. Nu vrea recunoștință. Tot timpul dăruiește, nu vrea să se păstreze pentu sine. Printre ceilalți, nici un păstor.
Toți sunt convinși că-s ăi mai de sus. Cine simte altfel, de bunăvoie se va duce la azilul de nebuni.Cine, dar, ar vrea să se supună?
Nezdruncinat mi-e sufletul și limpede ca muntele în dimineața zilei. Ei însă mă văd cu micimea din dânșii”.
Au trecut aproape 200 de ani de-atunci, Friedrich. Era cât pe ce să dispar și eu. Iată, merg mai departe. Te-am aflat singurul meu prieten. Când te-am citit întâia oară nu simțisem așa. Nu simțisem nimic. Un închipuit, am zis. Astăzi, cu sentimentele la zi, nu cred în dispariția mărginiților. Sunt funia aruncată nouă de viitor. Supraomul nu există și nu va exista. Dialectica vrea altceva. Vrea firescul. Căci firească este creșterea. Ca și poticnirea. Fără gropi nu există piscuri. Altceva e de murmurat. Există ceva, cineva fără noțiunile „timp și spațiu”. Cineva pentru care anii și hărțile nu au valoare. Te-ai născut înaintea mea cu aproape 200 de ani. După 200 de ani am primit prietenul fără de care acum n-aș mai exista. Și mă întreb câte alte sute, dacă nu chiar mii de ani, vor trece pentru ca un al treilea să aibă nevoie de noi, și eternitatea de toți?
