„Iubire și pierzanie – acestea merg de-o veșnicie împreună”…
„Vezi să nu, îl mustra Zarathustra. Nicio pierzanie”.
Cândva mi se păruse și mie că văd un suflet al lui Dumnezeu săltând în jocurile noastre de-a hoții și vardiștii, întrecători fără prihană. Și nicio artă nu mi se părea mai vrednică de prețuire. Eram odrasle ale LUI. Nu era murdărie care să ne schimbe gustul. Sufletele noastre vorbeau curat.
Odată, însă, mi-am văzut motanul coborând pe acoperiș. Și gândul mi-a rămas, până de curând, prins în tihna acelui mers fără zornăit de pinteni. De-atunci n-am mai îndrăgit oameni cu mersul ascuns. Fugeau, ca motanul meu, cu măști însă, pe drumul vicleniei și al minciunii.
M-am oprit degrabă în fața mării. Adâncul ei veni să-l port cu mine pe înălțimi. Voia să fie supt de pofta soarelui și să-i dea în schimb răsuflarea cea fierbinte a dragostei….
„Veșnicie, Zarathustra, e atunci când orice adâncime ia calea spre mine.”
Și latul mesei unor oameni cu mersul ascuns. Guri infatuate lovindu-se cu scoici, solzi de pește și ghimpi…
Și Nietzsche către Zarathustra: „Eu și tu, prietenul meu, am găsit poiana noastră. E dincolo de bine și de rău. Și dacă-ntr-adevăr nu ne putem iubi din toată inima, se cade oare să fim supărați, dacă nu ne iubim din toată inima? Tu știi că-mi placi și chiar foarte mult. Și pricina e că sunt gelos pe înțelepciunea ta. Pe această veche și smintită nebunie-a-înțelepciunii. Dacă vreodată înțelepciunea ta te-ar părăsi, ah! și iubirea mea te-ar părăsi numaidecât.
Apoi s-au privit, și-au întors ochii spre poiana lor, pe care tocmai se lăsa răcoarea serii.
Și amândoi au plâns. Când totul e dincolo de bine și rău.
