Uriașul își cere iertare la telefon:
-Călin, te rog să mă ierți chiar dacă ești la Roma, sediul Papei… He, he!… Spune-mi, te rog… Ne cunoaștem de puțin timp, totuși voi scrie ceva și despre tine. Spune-mi câte ceva din tinerețea ta..
-He, he!… N-ai unde scrie, Uriașule. Și totuși, iată câteva aventuri!… Îți amintești și tu despre nopțile care au urmat revoluției…? Sau, mă rog, așa-zisei revoluții. Corturile provincialilor sosiți în București ca să participe la bucuria generală, la bucuria de pe străzi, din parcuri, din cârciumi, din case…? Cât a durat?… Eu n-am socotit lunile… Au fost multe, în orice caz… Apoi, treptat, au început avansările. Erau puși în funcții unii dintre participanții la acele evenimente, dar, mai ales, mulți care nu au fost acolo… Dintre cei care ne-am expus cu adevărat nu a primit nimeni vreo funcție sau ceva. De altfel nu asta ne interesa. Nu pentru asta ieșisem în stradă… Eu m-am autoinvitat în presă… Am scris, am scris și am tot scris… M-am trezit într-o dimineață cu visul pe care ți l-am povestit ție și Talidei…
-Îl știu, răspunde Cristel.
-Plângeam, contiună Călin… Tu ai scris despre un individ care, atunci când s-a trezit din somn, nu mai era el… La fel mi s-a întâmplat și mie: nu mai eram eu… Zăpăcit, m-am uitat pe fereastră, să văd tancuri… Visasem tancuri… Nu erau tancuri. Erau automobile care mergeau ca tancurile. Indivizi îmbrăcați în uniforme de polițiști le asigurau parcursul în mare viteză…
-Scurt, Căline, scurt!
-Așa!… Alexandru cel Mare a dat de o țară unde se îngropau pomii roditori iarna… Eu am încercat să aflu ceva despre lumea în care trăiam… La două case de unde locuiam eu, trăia o femeie elegantă, mama unui tânăr îmbogățit peste noapte din speculă și chestii de-astea. Ca să mi-o fac vecină bună, i-am dăruit romanul tău „Sofia”, de care eram îndrăgostit. Eram sigur că o să-i placă. A doua zi, trecând pe la curtea unde locuiam, am auzit-o povestind unei prietene, la fel ca ea, îmbgățită peste noapte. Zicea: «L-am cunoscut pe individul care locuiește în curtea de-a lături. E ziarist și mi-a dăruit o carte. Ce-o crede omul ăsta, că este intelectual și vrea să ne impresioneze pe noi? E scrisă de el, se interesă prietena? Nu știu, Cocuța. Cartea se numește „Sofia”… Ca să vezi, râse, cealaltă. Ei spune tu!… Și, mă rog, chestii de-astea… »
-Interesat, zice Uriașul, te las să continui. Îți trimit eu banii pentru factura asta.
-O.K… Ieri noapte am urmărit televiziunile, radiourile… Parcă înnebuniseră… Politicieni, profesori, studenți – din București, desigur -, ziariști, proprietari de gazete, respectiv, intelectuali precum Liiceanu, Stelian Tănase… Mulți, foarte mulți… Spre exemplu, Stelian Tănase asigura poporul român că, dacă vor vota împotrtiva unuia Nicușor, ceva de genul ăsta, toate firmele străine vor părăsi România și poporul român nu va mai exista. Înțelegi tu inepțiile astea din partea unuia care se află în elita intelectualilor? Cum să plece toate firmele străine când toate firmele străine se îmbogățesc vânzând de capul lor mai ales în România?…
-Călin, îl întrerupe Uriașul. De două mii de ani, înainte de numirea sau alegerea, știu eu?… unor alți pretendeți la stăpânire, lucrurile se petrec exact la fel… Tiranic, polițienesc, măgărește, copilărește…
Talida îl trage de mânecă. Știe că va fi auzită și de Călin:
-Uriașule, oprește-te! Tu ai colindat cu picioarele goale cenușile din veacurile trecute. Ai făcut-o pentru a dezvălui un adevăr: acela că Nero nu este un criminal, cum au scris istoricii-slugă, timp de secole… Ce te miri așa? Istoricii n-ar avea din ce trăi, dacă ar scrie ce simt și nu ce își doresc cei care-i întrețin. Nero a fost un viteaz, cum ai descoperit tu umblând cu picioarele goale, nu în veșminte împărătești precum istoricii de care vorbeam.
Uriașul dă din cap aprobativ. Zice:
-Ai dreptate, Talida. De regulă, istoricii speră să descopere adevărul căutând detalii. De fapt, ce contează este esența. În cazul lui Nero esența este că el a fost un adevărat viteaz. Dar nu prea s-au înghesuit istoricii să vadă asta… Așa cum tu, urmărind pe stradă un om îmbrăcat cu vechituri și care mai și șchioapătă, înjurând câinii care sar să-l muște, îi spui vecinei: „Ce zici de amărâtul ăla care înjură câinii?” Nu te gândești că „amărâtul” ăla merge de două ori pe zi să-și îngrijească mama grav bolnavă…
Talida, nu-l ascultă:
-Și încă o chestie, Uriașule!… Aruncai anatema pe bogații din istorie… Tu ai descoperit un adevăr după două mii de ani… Noi, mă sfătuiești tu, nu ne amestecăm acolo unde nu am mers spre adevăr prin nisipurile veacurilor… Tu asta faci acum… Simt în tine deznădejdea… Te umilește și nu găsești scăpare. Nu uita, nu există deznădejde!… Nu există înfrângere!… Luptăm și urcăm mereu drumul spre rostul cu care ne-a născut sămânța noastră… Te iubesc, te simt!
-Talida, aseară, știi bine, era aproape miezul nopții și dormeam… M-am trezit brusc, iar gândurile nu-mi dădeau pace. Nici vorbă să adorm la loc. Nu puteam… Am deschis televizorul, lucru rar, la mine… Rula un film istoric, cu apașii americani… Americanii nu sunt americani. Americani sunt cei ce s-au născut pe teritoriul acela, cu obiceiuri, tradiții… Fugiții din Europa au ajuns acolo și au început să ucidă, fiind mult mai înzestrați material. Filmele lor inventează eroi apași, ca să dezvolte ideea că ei, cei de astăzi, nu i-au omorât pe toții apașii. Iată unul năzdrăvan care a scăpat… Nu suport… Și asta, nu pentru că aș urî pe cineva. Nu, nu urăsc pe nimeni, știi bine. Iubesc, dar nu suport să văd cum mor oameni nevinovați. Inima mea nu mai suportă de multă vreme povești false, cu pretexte inventate… Apoi, pentru că am închis televizorul, am deschis radioul… O muzică insipidă. Dar neavând altceva, am rămas cu radioul deschis… La un moment dat, melodia aceea insipidă a pătruns în sufletul meu, eram în ea… Când s-a isprăvit, crainicul a anunțat că s-a încheiat programul. Muzica pe care o ascultasem aparținea lui Șostakovici. Acesta, în 1941, în timp ce fanaticii nemți bombardau Leningradul – iar acolo localnicii mureau de foame, de sete, casele ardeau, schilodirile nu încetau, erau lacrimi, dureri, morți fără răgaz… -, așadar, compozitorul, fără să cunoască sfârșitul tragediei, a compus simfonia pe care o ascultasem, o simfonie încheiată cu tot ce-i spunea sufletul: cu încredere, curaj și iubire de patrie. Și m-am alipit lui, împreună cu tine, Talida, eram NOI toți trei. Eram El. Înțelegi ce îți povestesc? În Șostakovici era milă, deznădejde, luptă… sacrificiu… durere, izbândă. Ceea ce vedea Călin mai devreme, urmărind toate televizunile românești e adevărată nebunie și totdată josnicie. Ce se vede acum la televiziuni și ce poți auzi la radio sau citi în ziare nu se mai cheamă presă. Nici nu știu cum să numesc ce se întâmplă, dar știu clar că așa ceva este de neiertat… Este…
Călin se face auzit în telefon…
-Alo!… Alo!… M-ați uitat… Talida, sunt de acord cu tine. Uriașule, sunt de acord și cu tine… Talida, soro, te fac șefa mea…
Talida, severă:
-Sunt!
Uriașul surâde încurajând-o.
Călin, care nu-l vede, îl ia la rost.
-Uriașule, Talida are dreptate. Faci aceeași greșeală de mai înainte… Eu am descris filmul cu comedia actorilor din România, căci comedianți sunt cei despre care vorbeam… Liiceanu și compania… Să mă scuze Liiceanu, l-am amintit pe dânsul fiindcă nu cunoac numele celorlalți cabotini… Uriașule, oamenii aceia trăiesc o tragedie… Vă amintesc ce zice Iisus în Evanghelia după Marcu: „Celui ce are i se va mai da, celui ce n-are i se va lua și ce are”. Adică i se vor lua speranțele, iluziile teoretice, visurile… Tu, Uriașule, ai tradus bine. Este vorba despre cei ce au rațiune și cei ce au nădejdi. Nădejdile mor. Cei pe care i-am văzut eu la televiziuni, știți și voi, nădăjduiesc marea cu sarea. Și tocmai aceste nădejdi le provoacă ușurința de a pălăvrăgi și a rosti toate neroziile din lume… Eu v-am amintit doar una… Uriașule, faci aceeași greșeală pe care ți-o imputa Talida, convinsă că eu nu o aud. Era greșeala pe care o făcea Talida când spunea despre un om că este mitocan sau așa ceva, fiindcă era îmbrăcat cu vechituri și șchiopăta… Uriașule, realmente, comedianții cu aere aristocrate despre care vorbeam eu, vorbeau oricum și orice pentru că li se pemitea. Și toți, oameni de televiziune și invitații lor, credeau că asta înseamnă „libertate”. Dar și aceștia trebuie înțeleși… Sunt oameni… Tigrii sunt tigri, viermii sunt viermi, oamenii sunt oameni. Suntem toți oameni. Cu rațiune, ori aroganță… Și atât. Și fiindcă, Alina Mungiu este purtătoarea unei mari și grele suferințe… aceea de a nu mai putea trăi alături de un popor primitiv. Chipul ei este o mască suferinței, o suferință urâtă și bătrână. S-a căsătorit cu un barbat dintrun mediu elevat. Ea a tot încercat să urce, să urce… Când n-a mai putut, și-a ales o gașcă de „aristocrați” la nivelul ei de astăzi, unde poate crede în aroganță, iluzii teoretice… Dar să nu o mai lungim. Vă repet cuvintele rostite de mult de Uriașul, cuvinte care m-au agățat :
Nu mi-e dat să fac greșeala să-l judec pe altul după mine. Și nici să asemuiesc stările mele cu ale altora. Dacă eu mă simt întemeiat într-un fel, nu-l silesc pe altul să fie aidoma mie. Mă străduiesc să iau seama mai mult la ce-l osebește de noi decât la asemănarea cu noi. Îl dezbar de stările și temeiurile mele, Uriașule. Îl privesc curat în sinea lui și îl îmbrac pe croiala care i se potrivește. Și pe acești oameni îi iubesc și îi cinstesc fiindcă nu sunt ca mine… Acest veac este atât de întunecat, încât până și înfățișarea virtuții pare a fi doar vorbărie dăscălicească…
Talida îl oprește:
-Căline, gata! Așa e. Tu ești ca Uriașul…
-Talida, eu sunt ca Uriașul, Uriașul e ca el și Talida este NOI.
SFÂRȘIT
Aici: capitolul I și capitolul II
