Însoţindu-l pe Marx – scrisoare de la un prieten

 

 

Vă era dor de Nicolae Cristache? Azi, cunoscutul scriitor şi publicist vă oferă începutul unui nou roman. Exclusiv în ziarul Sentinta.

 

 

Însoţindu-l pe Marx – scrisoare de la un prieten

 

 

Scrisoarea întâia ridică două întrebări:

1.     Mai este de aşteptat o revoluţie radicală  în vremurile de azi?

2.     Care este rostul României în lume – moare sau se salvează?

 

Observasem, urmărindu-l pe Marx, că spiritul meu se aprindea îndeosebi la apropierea de idei – ei, da, ziceam, iată ceva ce merită să ţin minte, şi dă-i şi înfoaie-te! Iar a doua zi, când îmi puneam memoria să-şi faca datoria ei de memorie, în loc de formulările savante, memoria-mi procesa imagini. Una mi s-a lipt în minte ca marca de scrisoare, cu deviza „evreul polonez”.

Care, în ţara sa poloneză, era privit ca o culme a isteţimii în afaceri. Şi-l vedeam cum, gârbov, cu nas de Chirieac, nu mergea, se furişa în toate locurile pentru a nu i se zbârci în afară, de sub caftanul înadins ponosit, iţele matrapazlâcurilor sale cămătăreşti; cum trăia din furtişaguri mărunte şi ambiţii ascunse mari, suind prudent scara socială, pregătind în taină supremaţia tagmei sale şi cum tertipurile sale treceau drept, „asta e! – aşa-i în toată lumea!”, adică să trimiţi clientului mostre impecabile şi să urmeze produse ca vai de ele.    

Şi iată-l furişându-se, în imaginaţia mea, prin Hamburg şi Londra. Aici, chichiţele lui speculative erau expirate demult, parveniţii locali nu se mai pretau în a trimite mostre seducătoare şi apoi marfă de proastă calitate. Tertipurile sale oneroase de evreu polonez nu mai rentau, şi nu din motive morale, ci pur şi simplu pentru a se face economie de timp şi de osteneală, ele ne mai fiind folositoare pe o piaţă în expansiune.

Îl vedeam cum se zgârceşte în el, cum se piperniceşte în caftanul devenit deodată prea lung, şi cum miile de iţe potlogăreşti se transformă în scame şi gunoaie. Şi cum chipul său scârbos seamănă cu ai noştri Sorin Ovidiu Vântu, Dan Diaconescu, Cataramă, Copos sau Becali, evreii noştri polonezi. Şi-mi  părea rău că Marx nu catadicsea să se întrebe ce s-a întâmplat ulterior cu acel evreu polonez, care i-a fost evoluţia. Cum a crăpat social sau cum n-a crăpat, ci dimpotrivă? Adică, să aflu în viaţa asta ce vor deveni mâine evreii polonezi români.

Sigur, îmi ziceam, evrei polonezi au existat, există în toată lumea şi-n toate veacurile. Dar aceştia sunt copii caricaturale, n-au viaţă proprie, sunt epigoni fără urmaşi naturali. Eram curios să aflu ce-a devenit originalul, asta mă interesa în primul rând.

Marx sugera că urmaşii evreului polonez existau chiar pe timpul lui, şi nu în ţara de baştină, unde evoluţia lui era în curs, ci în Franţa, în vecinătatea cu un avans de o sută de ani. Erau şefi de guvern, oameni politici influenţi, parlamentari, regi ai pădurilor şi cărbunelui, magnaţi financiari, Guizot, istoricul şi omul de stat care a condus politica internă şi externă a Franţei, Laffite, prim-ministru, Thiers, istoric, preşedinte al republicii… Şi toţi câţi or mai fi fost şi or mai fi aiurea, cu epoleţi şi fireturi academice, şi coroane cu lauri mai mult sau mai puţin meritate.

Şi-auzeam discursurile din întrunirile noastre de azi cum că noi, modernii, n-avem nici în clin nici în mânecă, n-veam nicicum de-a face cu evreul polonez, că noi, prin revoluţia din decembrie, trăim în contemporaneitate, dansăm salsa şi nu vals, ascultăm muzica formaţiei Pink Floyd nu pe a lui Wagner, că-l citim pe politologul Zbigniew Brzezinski şi nu pe Danton.

Uităm că atunci când ocupăm locuri în parlament, ajungem şefi de departamente în administraţia de stat şi ne îmbrăcam la Paris, ne ascundem faţa, de „o respingătoare trivialitate” altminteri, sub masca  tinerilor care au murit în 21 decembrie, nu mai mulţi de un pumn, sau acţionăm donchişotic ca la 1789 şi 1848. 

Uităm că, ce-i drept, am trecut,  la schimbări radicale, cum  zicea Marx, vorbind despre ţara sa, dar am făcut-o doar pentru că alte popoare au cutezat să facă schimbări radicale. Că am trecut la democraţia burgheză, dar nu la cea engleză de azi, ci la democraţia din vremea lui Caţavencu. Şi că, nu-i aşa, „în frunte cu păstorii noştri, ne-am aflat în tovărăşia libertăţii într-o singură împrejurare şi anume în ziua înmormântării ei”.

„Cu o conştiinţă, adăuga Marx, care justifică josnicia zilei de astăzi prin josnicia zilei de ieri, cu o conştiinţă căreia istoria îi arată numai posteriorul, aşa cum Dumnezeul lui Izrael i l-a arătat servitorului său Moise”.

Şi, tot ca Marx în urmă cu aproape două veacuri, iată putem spune şi noi, cei de azi, că nu burghezia română stăpâneşte România, şi, cu atât mai puţin, poporul român, ci o fracţiune a clasei bogate: bancherii, regii asfaltului, proprietarii de păduri, baronii locali, aşa-zisa oligarhie financiară. Ea dictează legi, ea împarte funcţiile publice de la minister până la portarul de spital.

Ea imprimă chipul elitei intelectuale care – azi ca şi atunci – este alcătuită din repezentanţii ei ideologici: avocaţi, profesori universitari, veleitari, profitori de toate gradele, medici, burtă-verzimea jurnaliştilor.

Şi avea dreptate , căci sfera stăpânitoare în România de după revoluţia din 1989, sprijinită de elita gazetărească, nu este altceva decât ceea ce el definea atunci ca fiind

„O societate pe acţiuni pentru exploatarea avuţiei ţării” . 

Care, ea legiferează, ea conduce administraţia de stat, dispune de întregul aparat organizat al puterii de stat şi dirijează, prin însuşi faptul dominaţiei ei, cât şi prin presă, opinia publică. În toate cercurile, începând de la Curtea Constituţională şi până la ultimele spelunci, domneşte aceeaşi prostituţie, aceeaşi înşelăciune neruşinată, aceeaşi goană după îmbogăţire printr-o abilă însuşire a bogăţiei deja existente, aceleaşi pofte nesănătoase şi desfrânate în care îşi caută în mod firesc satisfacerea bogăţia dobândită prin speculaţii, în care plăcerea devine destrăbălare, iar banii, josnicia şi sângele se contopesc”.

Prin metodele ei de câştig, ca şi prin plăcerile ei, oligarhia financiară, se înfuria Marx, nu e nimic altceva decât

„Lumpenproletariatul renăscut pe culmile statului de drept”.

Şi, continua el, la fiecare sută de ani lumea se primeneşte ca şarpele, îşi leapădă pieile moarte, una câte una, şi se încarcă mereu cu altele tinere, aceeaşi Mărie cu altă pălărie, cum am zice noi.

Şi totuşi problema nu era rezolvată. De ce de fiecare dată, mă întrebam, cei care aburcă în jilţuri sunt copii la indigo ale imaginii evreului polonez, altfel pomădaţi -, „peruca, pomădată sau nepomădată, tot perucă e!”. De ce românii n-au mai găsit nimic original în furăciunile clasice? Aceleaşi speculaţii în care plăcerea devine destrăbălare, aceleaşi pofte nesănătoase şi desfrânate. Unde e spiritul inventiv al naţiei noastre fecunde? Să cădem de acord că înclinaţia spre jaf şi înrobire este de fapt starea normală a omului, indiferent de harurile particulare ale naţiilor? Că, indiferent de educaţie şi cultură şi simţire, toţi, odată urcaţi pe tron, suntem urmaşii evreului polonez?   

Şi fac o paraneză: un profesor al meu, când acesta era infinit mai bătrân decât mine la vremea aceea şi mult mai tânăr decât sunt eu astăzi, domnul Zaharia Caraman, aşa-l chema, zicea că reportajul se hrăneşte din ceea ce îţi rămâne în minte după ce ai uitat totul. Priveam în jur şi urmărindu-l pe Marx îmi spuneam: lumea e un reportaj scris de profesorul meu, bunul şi hâtrul domn Zaharia Caraman, dragul meu magistru. Căci acelaşi reportaj se repetă în toate veacurile şi regimurile.

Căci, tot Marx, pe când nu era marxist, ci doar un adolescent atins de demon, scria următoarele versuri:

Noi înşine fiind doar un mecanism de ceasornic care funcţionează orbeşte,

          Întocmit ca să fim repere nebune pentru Timp şi Spaţiu

          Neavând alt rost decât acela de a exista şi a fi distruşi”.

( Din poemul-dramă „Ulanem” )

 

Când a început să scrie Manifestul Partidului Comunist, testamentul său politic, Marx a aşternut în fruntea acestuia următoarea frază: „Istoria tuturor societăţilor de până azi este istoria luptelor de clasă”.

Pentru ca un deceniu mai târziu să spună: „Aşa numitele revoluţii de la 1848 n-au fost decât nişte episoade neînsemnate, mici fisuri şi spărturi în crusta uscată a societăţii europene… În realitate, aburul, electricitatea şi maşina de filat au fost revoluţionari mai periculoşi decât Barbes, Raspail şi Blanqui”.  Şi decât el însuşi. Dar n-o spunea. Ca să vezi! – el, neîndurătorul cu el însuşi.

Aşadar, ziceam, care ar fi atunci forţele motrice ascunse care pun în mişcare mecanismul de ceasornic ce funcţionează orbeşte în om, întocmit doar pentru a face din el un reper nebun pentru Timp şi Spaţiu, neavând alt rost decât acela de a exista şi a fi distrus? Care ar fi forţele motrice din spatele forţelor motrice, şi din spatele acestora şi tot aşa mereu îndărăt? Şi cine le pune în funcţiune?

Mai deschid o paranteză: în basmul „Punguţa cu doi bani”, cocoşul moşului se ţine scai de boieri-mari să i se înapoieze punguţa cu doi bani; este supus la cazne de neimaginat în afara teritoriului fantastic; iese învingător din toate supliciile la care îl obligă boieri-marii şi se-ntoarce acasă la moş încărcat cu munţi de aur şi alte bogăţii. În curtea vecină, baba e gata să plesnească nu alta de invidie; dar are şi ea o orătanie – ce-i drept, nu un falnic cocoş, ci o biată găină.

Silită să plece în lume după averi, găina găseşte o mărgică – o mărgică precum toate mărgicile. De bucurie, şi cu sentimentul datoriei împlinite, găina face cale întoarsă şi se pune pe cotcodăcit ceva mai abitir decât o făcuse norocosul cocoş al moşului.

Marx nu cunoştea povestea, dar, în esenţă, spunea ceva asemănător: dintotdeauna clasa stăpânitoare ţine proştii departe de munţii de aur din ograda sa, oferindu-le  câte o mărgică nefolositoare cum ar fi dreptul la fericire, dreptul la grevă, la muncă, la sănătate; drepturile omului şi statul de drept, adugam eu. În miezul ei, al acestei mărgici, stă ascuns răvaşul din care prostimea ia subliminal cunoştinţă că atâta vreme cât proporţia „o mărgică pentru slugi, un munte de aur pentru stăpân” rămâne neatinsă, ei, găsitorii mărgicii, pot face tot ce le trece prin cap, căci stăpânilor nu le mai e teamă de nimic, posedă mijloacele de a permite totul, de a da orice, de a admite fără tăgadă în schema imuabilă: un munte de aur contra o mărgică. Pentru cine nu e cuminte, nu-i aşa, există rachete inteligente, mitraliere cu surdină, bombe silenţioase, Curţi Constituţionale, Parchete sub acoperire, justiţie inamovibilă, CIA, Mossad, KGB… am zice noi,

şi reţeta alba-neagra din bâlciuri: asta are, asta n-are, asta e câştigătoare; respectiv, pune mâna pe orice, eu ţi-o-ntorc pe placul meu. Vrei învăţământ gratuit, îţi pun la dispoziţie şcoli populare de unde ieşi ca şi când n-ai fi fost şi tot aşa până la dreptul la fericire.      

Cam aşa citeam eu deziluzia trăită de Marx „în faţa micilor fisuri provocate de revoluţii în crusta uscată a societăţii burgheze”, căci, în veac, evreul polonez, modernizat, şcolit, educat, inovează, creează cu puterea iudaicului mijloacele de apărare pentru ca raportul aur-mărgică să rămână nemodificat. Sub deviza – faceţi ce vreţi, cereţi tot ce vă trece prin cap, daţi-vă peste cap, faceţi amor pe stadioane, destrăbălaţi-vă; cu o singura condiţie: să nu vă atingeţi de statu-quo-ul eredităţii stăpânirii. Astfel, fiecare luptă câştigată de slugă se întoarce înmiit în buzunarul stăpânului în forme de un rafinament care vizează inimaginabilul.

Şi iată-l pe radicalul Marx anunţând că revoluţia se amână peste 10 – 20 – 50 de ani şi mai mult.

Căci, noul cetăţean al lumii, cetăţeanul modern prototip poartă în buzunarul la vedere mărgica salvatoare a genialului român, mărgica aceea

Care îi şopteşte ademenitor că cinismul este o găselniţă a isteţimii spiritului său mereu în mişcare.

Ca şi egoismul, rapacitatea, viclenia, şarlatania, escrocheria, minciuna, fariseismul, manipularea, samavolnicia, agresiunea, violenţa, nesimţirea, prostul gust, vulgaritatea, da:

 – astfel dotată, gândeam, suntem o lume de indivizi liberi, fiecare cu geniul său exclusiv; basta cu sindicatele, cu partidele, altele decât cele întemeiate pe bani mulţi, cu comunităţile de idei – imposibil de adunat laolaltă mai mult de cinci-zece inşi de aceeaşi simţire, codiţa mărgicii veghează vigilentă.

 Sus, guvernează două grupuri de interese, care se deosebesc între ele doar prin aceea că interesele fiind aceleaşi şi le satisfac cu rândul – banii dictează, judecă, arestează, legiferează, condamnă, decid…

statul de drept are o singură ţintă – statu-quo-ul stăpânirii ereditare, în rest totul merge ca pe roate, cu sluga fericită de pleaşca găsită în libertate: mărgica lui, doar a lui şi tot aşa…

 – averile se însutesc şi înmiiesc, sărăcia se pavoazează cu telefoane mobile, hamburgeri şi blugi, şi cola – iată vorbe, participarea noastră la gândirea modernă…

În Cişmigiu: „ce cumpărai înainte pentru o viaţă, acum eşti obligat să recurgi la credite pentru a-l cumpăra în fiecare an”,

sluga e mai dependentă de stăpânul ei într-o măsura substanţial mai mare decât sclavul din antichitate;

o salvează sentimentul că mărgica e a lui şi doar a lui şi iluzia că poate face orice şi oricum pentru a căpăta o alta.

Şi adio teatru, cărţi, ştiinţă, cu mărgica ne-am scos spre adevărul lumii adevărate, suntem egali cocoşului moşului, sex, pornografie, sânge, schilodiri, copii minune, bârfe, scorneli, azi minciuni, mâine reveniri, ce n-a văzut cocoşul în viaţa lui!

Lume, dormi liniştită, evreul polonez inventează pentru tine – reclama, mama înţelepciunii capitaliste.

Şi iată , zicea Marx, mii de martiri creştini! Ei şi-au adus prinosul de sacrificiu pentru a schimba lumea şi a o face să se iubească precum fraţii şi în faţa nevolniciei să întoarcă şi celălalt obraz.

Bine că, adăugam în gând, sacrificiile au fost inutile, nimeni, niciodată, n-a întors, decât poate cabotin, şi celălalt obraz.

Martiriul acelor oameni , continua el, poate excesiv de fanatici, poate de cea mai curată bună-credinţă, a fost adus în curţile stăpânitoare şi pus să slujească interesele acestora;

şi folosit chiar împotriva celor care credeau în el, plătindu-i pe popi să psalmodieze că omul e rău şi Dumnezeu e milos, că Dumnezeu a vrut ca lumea să fie împărţită în bogaţi şi săraci, necunoscute sunt căile Lui, Dumnezeu a creat statul şi tot ce există şi cine vrea să schimbe ce El a zidit se ridică împotriva Creatorului, Dumnezeu dă, nu bagă şi-n traistă… asta-i de la noi!

Eram de acord, era o mărgică mică şi mai este şi astăzi o mărgică mică, dar asiguratorie, dacă nu pe lumea asta, sigur pe lumea de apoi.

Mică, desigur, doar în raport cu proprietarul mărgicii şi prin ea cu proprietarul sui generis al libertăţii de a face ce-i trece prin cap, de a spune tot ce-i trece pe nu ştiu unde şi apoi a râde de cei care l-au crezut, de a zice una şi a face alta, tu,supremul – egalul cocoşului moşului,

Dumnezeul lui e confirmat de practica evreului polonez, multilateral dezvoltat, de starea de fapt a lumii – Statul de Drept.

Bătrânul Marx, pe vremea când gândea în dialectica asta, avea 32 de ani şi o ţinea aşa de pe la 22, şi-i scria prietenului său Ruge: ştim ce vrem cu revista pe care o pui pe roate, „Analele franco-germane”, avem cu ce, ştim unde, avem cu cine – aici mai avem de discutat! -, ce nu ştim e: ÎNCOTRO? Şi Marx trecu la treabă. Încotro? – aceasta era întrebarea!

Şi a văzut ce vedem şi noi astăzi în plinătatea ei fecundă: „O nesfârşită diviziune a societăţii în cele mai diverse caste, care se înfruntă cu antipatiile lor mărunte, cu conştiinţa lor încărcată şi cu mediocritatea lor brutală…” 

Iar noi, modernii, victorioşi în revoluţie, ne întoarceam la democraţia antebelică. Cu tinerii liberali şi bătrânii ţărănişti români încercând respiraţia artificială la căpătâiul cadavrului antebelic şi Marx: „dacă puternicii zilei ar crede în propria lor esenţă, ar mai încerca oare să se ascundă sub aparenţa unei alte esenţe şi şi-ar mai căuta oare salvarea în ipocrizie şi în sofisme?” – aşa era atunci, dar ce era atunci şi astăzi nu e?    

Istoria acţionează temeinic, zicea Marx, – şi pervers, aş zice eu – şi trece prin multe faze când duce la groapă forma de viaţă care, iată, în România a fost de la început concepută ca butaforie. În România şi nu numai, a fost nevoie de o dictatură comunistă, construită pe modelul lui Marx, şi apoi de comedia restauraţiei vechii democraţii pentru a se sări în barca viitorului – dacă se va întâmpla!

În Grecia, zicea Marx, zeii Eladei, răniţi de moarte, în chip tragic, în „Prometeu înlănţuit” al lui Eschil, au trebuit să moară încă o dată în chip comic în dialogurile lui Lucian. În România, şarjele cabotine ale personajelor lui Caragiale se încarcă de ridicol încă o dată în hăhăielile lui Băsescu şi compania.

Şi mai zicea că aşa cum începătorul care a învăţat o limbă străină, în gând traduce mereu în limba sa maternă, tot aşa purtătorii revoluţiilor cheamă în ajutor lozincile de luptă, costumele celor morţi pentru a juca în această travestire venerabilă şi cu acest limbaj împrumuatat o scenă nouă a istoriei universale. 

Robespierre, St. – Just, Danton, Napoleon, eroii ca şi partidele şi masele populare ale revoluţiei franceze au îndeplinit în costume romane şi cu fraze romane pe buze, sarcina epocii lor, descătuşarea şi instaurarea societăţii moderne burgheze. Cromwell şi poporul englez au folosit pentru revoluţia lor limbajul, pasiunile şi iluziile împrumutate din Vechiul Testament.

La noi, răspundeam, logica şi acurateţea discursurilor lui Danton s-au topit  în coasa şi cureaua lată a lui Emil Boc. Fala încoronării ca împărat al lui Napoleon s-a drapat în sforăraia trădătoare a lui Carol al II-lea. După mândria de a fi român în vremea bătăliilor năzdrăvane de la Mărăşeşti şi Oituz, monarhia mult râvnită de filistinul român a cedat jumătate din ţară fără să tragă un singur foc de armă. Tricolorul României flutură pe ultimul loc în lumea civilizată şi politicienii noştri se-ntrec să-l pupe şi să se înfăşoare în el ca Marianne în gloriosul tricolor francez; Marrast, redactor-şef al ziarului „Le National”, preşedinte al Adunării Constituante, conducătorul en gants jaunes al republicanilor francezi reînvie sinistru în vizuina rău-mirositoare a gândirii lui Ion Cristoiu, după ce el însuşi se travestise în bătrânul Bailly; „Duduia” Elena îşi trage nădragii Vuiton pe pulpele Elenei Udrea şi Petrache Lupu de la Maglavit îl călăuzeşte pe Gigi Becali în misia apostolică a acestuia pe Muntele Athos…

Trebuia să mă opresc, Marx n-avea gust pentru fierea mea, dar, de parcă mi-ar fi intuit fierberea zicea: „Claselor sociale, fiecăreia în parte, deci, ca să purceadă la revoluţionarea vieţii, îi lipseşte consecvenţa, agerimea, îndrăzneala, brutalitatea care ar putea s-o desemneze ca reprezentantă a societăţii – vorbea despre Germania lui, dar mintea mea o aducea la zi, unde mă durea-, şi că în aceeaşi măsură îi lipsea acea largheţe care se identifică, fie chiar pentru moment, cu sufletul poporului, acea genialitate care însufleţeşte şi face puterea politică, acea îndrăzneală revoluţionară care îi aruncă adversarului în faţă  cutezătoarea lozincă: m-ai făcut   nimic şi vreau să fiu totul”.

„Temelia moralei şi a probităţii nu numai a indivizilor, ci şi a claselor, zicea, o constituie, dimpotrivă, acel egoism mărginit care impune altora propria sa îngustime de spirit şi îngăduie ca alţii să-i impună propria lor îngustime”.

Aveam în faţă modelul român: aşa-zisa revoluţie din decembrie, în lipsa unei astfel de clase, dar beneficiind din belşug de egoismul mărginit, a făcut doar atât: să tulbure apele murdare şi să scoată din mâlul din adânc gunoaiele hămesite de avere nemuncită ale capitalistului român în devenire purtând în grumaz mărgica pe care scrie: „Banii mei, fac ce vreau cu ei!”

Şi o inteligenţia purtând în suflet pofta unei vieţi de Curte cu papioane şi lornion, o societate închipuită cu rudimente de educaţie aristocrată poftind a suge la ţâţa ţării sub reverul unde altădată marinarul ascundea pentru a vinde la negru casetofoanele şi blugii şi adidaşii second hand.

Şi parcă pentru a se adeveri că „ultima fază a unei forme de istorie este comedia ei”, butaforia antebelică edificată cu exaltare patriotică se degrada implacabil  în preţiozitatea patapieviciană,

Poporul, zicea Marx, trebuie să înveţe să se îngrozească de sine însuşi pentru a căpăta astfel curaj.

Şi să nu mai plece urechea la gângurelile seducătoare ale burtăverzimii simandicoase cu pleşi şi liiceni expuşi în vitrina cu păpuşile Muppets, întregeam eu, şi să nu-şi mai desfete privirile pofticioase de cultură aleasă precum top-modelele din budoarele cu fotbalişti mediocri şi regi de tinichea…

 Să faci ca ruşinea, zicea Marx, să le fie şi mai ruşinoasă, adăugându-i conştiinţa apăsării şi făcând-o cunoscută tuturor; trebuie silite aceste rânduieli parazitare să se ruşineze de propria spoială; în felul acesta să se împlinească o nevoie imperioasă a neamului, căci nevoile acestuia sunt înseşi temeiurile satisfacerii lor. Doar îngrozindu-se de sine o populaţie „divizată în caste, care se înfruntă cu antipatiile lor mărunte , cu conştiinţa lor încărcată şi mediocritatea lor brutală” poate deveni popor.

 O.K., am zis.

ÎNCOTRO?,  se întreba Marx pregătindu-se să se însoare cu fata de care se legase prin actul sfânt al logodnei la 17 ani, ea având 21.

 Încotro? se întreabă şi românii de azi, sătui de teorii neghioabe.

„Teoria, da, mă contrazicea el, teoria este capabilă să cuprindă masele de îndată ce face dovada ad hominem şi ea face dovada ad hominem de îndată ce devine radicală. Iar a fi radical înseamnă a merge până la rădăcina lucrurilor. Iar pentru om, rădăcina este însuşi omul. Omul este fiinţa superioară pentru om”.

Şi conchidea: asta înseamnă că pentru a merge în direcţia rădăcinii omului trebuie răsturnate „toate relaţiile în care omul este o fiinţă înjosită, înrobită, părăsită, o fiinţă demnă de dispreţ, relaţii care nu pot fi mai bine caracterizate decât prin exclamaţia unui francez cu ocazia unei propuneri de a se institui un impozit pentru câini: „Biete animale! Vor să vă trateze ca pe nişte oameni!”

Omul ca fiinţă superioară pentru om nu reclamă „un anume drept, pentru că faţă de el nu se comite o anumită nedreptate, ci nedreptatea însăşi; el nu invocă un drept istoric, ci unul omenesc, deoarece el nu se află într-o opoziţie parţială faţă de sistemul existent, ci într-o opoziţie totală cu premisele care au creat sistemul”.

Cine s-o facă nu spunea. Care este acea sferă socială care „eliberându-se pe sine, emancipează întreaga societate”?

Căci tot el spunea: „o sferă poate îndeplini această năzuinţă doar dacă întreaga societate se găseşte în situaţia acelei sfere, adică posedă bani şi cultură sau poate oricând să le dobândească”.

Şi că „nici o sferă a societăţii civile nu poate juca acest rol decât dacă provoacă în propriile rânduri şi în rândurile maselor un moment de entuziasm, un moment în care ea fraternizează şi se contopeşte cu întreaga societate, se identifică ei şi este simţită şi recunoscută ca reprezentantul ei general, un moment în care pretenţiile şi drepturile ei sunt într-adevăr drepturile şi pretenţiile societăţii înseşi, un moment în care ea este cu adevărat capul şi inima societăţii. Numai în numele drepturilor generale ale societăţii poate o anumită sferă a societăţii civile să revendice dominaţia generală”.

 După tragediile trăite de comunarzii din Paris şi alte înfrângeri, Marx va pedala, chiar dacă discret, pe ideea dictaturii proletariatului – lucru asupra căruia voi reveni.

„Pentru cucerirea acestei poziţii de eliberator, făcea el precizări la 32 de ani, în vreme ce eu mă gândeam la cine va ieşi mâine în Piaţa Universităţii, nu sunt de ajuns energia revoluţionară şi sentimentul spiritual al încrederii în sine. Pentru ca emanciparea unui popor şi emanciparea unei anumite sfere a societăţii să coincidă, pentru ca o clasă să reprezinte întreaga societate, trebuie, şi invers, ca toate defectele societăţii să fie concentrate într-o altă clasă, trebuie ca o anumită clasă să fie obiectul indignării generale; trebuie ca o anumită sferă socială să fie considerată drept crimă notorie faţă de întreaga societate, aşa încât eliberarea de această sferă să apară ca o eliberare generală. Pentru ca o clasă să fie par excellence clasa eliberatoare, trebuie ca o altă clasă să fie în mod vădit clasa înrobitoare”.

 A fost, ziceam.  În România a existat o sferă care aduna în preajmă-i toată ura societăţii: camarila dictatorului Nicolae Ceauşescu. Un ateu mistic, încredinţat de misia sa divină, cinstit şi patriot, rudimentar, cu simţul dreptăţii, pe care lipsa simţului măsurii l-a prăbuşit în tenebrele paranoiei.

De partea cealaltă, ura solidariza societatea, îi întreţinea omogenitatea, creştea ura, se întărea şi solidaritatea, pofta de ură se nutrea din ea însăşi. Din această perspectivă, ieşirea în stradă a milioane de oameni, exuberanţa nebună care s-a instalat în uliţe după victorie, delirul fericirii generale, toate astea pot fi numite cu adevărat revoluţie.

Ce-a urmat după asta, ştim. Fără combustia urii, solidaritatea se deteriora precum omul de zăpadă care topindu-se natural dădea la iveală doar zgura împroşcată asupra lui. Ura comunităţii împotriva dictatorului a trecut în ura individului împotriva individului, a grupurilor de interese împotriva celorlalte grupuri de interese. Frumoasa clasă muncitoare s-a răzleţit în şomaj, la pensie, în derută şi-n frenezia goanei după supravieţuire prin furt, înşelăciune, minciună, depravare; chipul clasei aburcate la putere purta peceţile acestei depravări a spiritului, mai presus de motivaţiile personale, de educaţie sau cultură. Societatea s-a prăbuşit în iluzia noului care era doar caricatura vechiului. S-a jefuit tot ce era la îndemână să fie jefuit şi osteneala jafului ne-a aruncat în individualitatea care avea drept suport doar mărgica babei.

Există, de pildă, se întreba Marx, vreo ţară în lume care să împărtăşească atât de naiv toate iluziile statului de drept, fără să privească la  înfăptuirile lui reale, ca aşa-zisa Românie consituţională, adăugam eu? După cum, în panteonul roman,  puteau fi găsiţi zeii tuturor naţiunilor tot aşa în sfânta democraţie românească puteau fi găsite păcatele tuturor formelor statale. Oglindă a imaginii oamenilor care o compuneau: de la rudimentari ca Vasile Blaga la preţioase ignorante ca Roberta Anastase, de la şarlatani ca Dan Diaconescu la doctori docenţi de eprubetă nu neapărat excesiv de civili, ca Mihai Răzvan Ungureanu şi Cristian Preda, de la fani ai lui Che Guevara, ca Victor Ponta, la retori cu pretenţii monarhice, antiliberale, precum liberalul Crin Antonescu.

Şi mai zicea: „chiar negarea prezentului nostru politic, se referea tot la Germania – el, iar tot la ţara mea – eu, se află din start în magazia cu vechituri a istoriei popoarelor moderne ca un fapt învechit”.

Ca să fie negată starea de lucruri din România de azi, ziceam, trebuie să cobori, după cronologia civilizaţiei moderne, în arsenalul anilor ’30.  Nicăieri în lumea contemporană nu mai există politicieni cu rang de înalţi demnitari care să dorească întoarcerea ţării la o monarhie de dragul monarhiei.

Suntem de acord azi că talmeş-balmeşul din sferele care doresc să cârmuiască România este comun cu al statelor africane semicolonizate. Este vorba, preciza Marx, de „zugrăvirea unei mărginiri care se preamăreşte şi se înşală în aceeaşi măsură pe sine, având drept cadru un sistem de guvernare care, trăind din conservarea tuturor mârşăviilor, nu este el însuşi decât mârşăvia la putere.

În mâna unui samsar ambiţios, la Cotroceni sau aiurea, statul de drept e doar un ciomag cu care acesta răsfoieşte Constituţia şi îşi loveşte adversarul pe la spate şi sub centură, hîhăind.

Marx credea îndărătnic în puterea civilizatoare a Franţei asupra lumii cum azi cancelarul Angela Merkel a timpurilor noastre crede perfid în puterea civilizatoare a Germaniei. Deosebirea constă în aceea că în vreme ce Marx încuraja elitele revoluţionare din ţările în curs de civilizare, Merkel creditează acolo slugile sale conservatoare. Germania, în viziunea doamnei cancelar, este stăpânul care împarte săracilor civilizaţia cu linguriţa, în măsura în care aceştia ascultă barbar de umili şi se lasă supravegheaţi de severitatea ei discreţionară. Statul de drept este tot ceea ce îi asigură doamnei o digestie fără râgâieli la masa camarazilor ei din fruntea continentului.

Fireşte, spuneam şi o spun, o civilizaţie pe roate, nu pe şenile, liberă de cenzura ispravnicilor ei din Comisia Europeană, ar însemna extinderea contradicţiilor din Germania la nivel european. Ar apărea astfel riscul, după întâlnirea şi unificarea forţelor oponente doamnei, să iasă la lumina zilei şi trimisă la stâlpul infamiei clasa considerată drept crimă notorie, care, ghici ciupercă cine-i, condiţia sine qua non a emancipării general-umane. Angela Merkel, vedem cu toţii, este şeful cu cadenţa a acestei clase a cărei legătură cu statul de drept este zâmbetul ei glandular.

Marx, evreu în sânge, a găsit în recuzita evreului polonez soluţia la îndemână: a trecut teribila sarcină a istoriei pe umerii proletariatului. Şi când mult mai târziu,  doamna Kugelmann, distinsa soţie a medicului cu acelaşi nume, a atins în glumă, ca doamnă de societate, o bubă de care ştia doar el şi a zis: „Nu pot deloc să-mi imginez,  cum aţi trăi dumneavoastră într-o epocă de nivelare, deoarece aveţi înclinaţii şi obiceiuri aristocratice” el a râs şi tot în glumă i-a răspuns, „nici eu, fiindcă atunci eu voi fi murit de mult”.

Proletariatul s-a răzbunat cum s-a priceput, sabia, crescând urieşeşte în mâna sa, a abandonat-o, în uralele primitorului. Gratis.

Şi la întrebarea „În ce constă premisa pozitivă a emancipării general-umane a omului?” el a răspuns:

„În formarea unei clase ferecate în lanţuri radicale, a unei clase a societăţii civile care să nu fie o clasă a societăţii civile; a unei stări sociale care să reprezinte descompunerea tuturor stărilor sociale, a unei clase care să aibă un caracter universal, datorită suferinţelor ei universal valabile… într-un cuvânt, o sferă care să reprezinte completa pierdere a omului şi care, prin urmare, să nu se poată dobândi pe sine decât prin completa redobândire a omului. Acest rezultat al descompunerii societăţii, o stare socială aparte, este proletariatul.

Teoretic, corect, ziceam. Doar că uita propria sa afirmaţie, conform căreia, istoria acţionează temeinic şi trece prin multe faze când duce la groapă o formă veche de viaţă. Căci „descompunerea tuturor stărilor civile” şi „apariţia unei sfere care să reprezinte completa pierdere a omului şi care, prin urmare, să nu se poată dobândi pe sine decât prin completa redobândire a omului”, nu se poate face numind această clasă de la catedră. Decât dacă în genericul ei sunt acceptate un noian de necunoscute şi tot atâtea meandre ale evoluţiei istorice.

Şi ce era imposibil de prevăzut imediat după „eliberarea” din decembrie 1989, iată e pe cale să se înfăptuiscă: totala pierdere a omului. Rămâne să identificăm duşmanul. Cât de lungă va fi această cale nu se ştie, cât de dureroasă este o simţim în fiecare ceas.

 

Scrisoarea a doua, pe curând.