Și mereu, și tot mai apăsat, revin la lumea pe care am desenat-o după chipul și asemănarea mea. Și-aud vorbele bunicului-stâncă: Darul vorbirii ți-l las ție. Eu n-am nevoie de niciun dar, și cu atât mai puțin de cel al vorbirii. În veșnicia următoare, asta în care am intrat deja, cu acest cadou, pe pământul nostru nu se va mai gândi. Nu va mai încerca nimeni să se cunoască pe sine. Respectiv, nimeni nu va mai vrea să știe ce înseamnă cunoaște-te pe tine însuți. Se va inventa fiecare pe el, după putințe și interes, în vorbe, și iar vorbe. De ce-ar încerca să se cunoască?
Bunicul vede în bucurie rostul existenței sale. Sunt, desigur, de partea lui. Dar nu întregime. Desenasem lumea după chipul și asemănarea mea, nu a lui. Este și bucurie. Dar mai e ceva. Ceva de felul dezvoltării, al perfecționării, al schimbării…
Și îmi apare, din senin, o întrebare aiuritoare: Dacă, la un moment dat, s-ar ivi nevoia să renunțe la bucurie, bunicul ar fi în stare să ucidă? Răspunsul poposește la mine cu multă întârziere.
Caut pe șevalet culoarea în care îl vopsisem pe Adolf Hitler, pe cel din copilărie și adolescență. La maturitate, făcuse prăpăd pe planetă. Zeci de milioane de morți nevinovați. Accident?… Nu, nu!… Ce-i „accidentul” altceva decât o scornire a ignoranței? Tot ce se petrece în Cosmos e lege.
Deci, iată-l flăcăiaș la operă. Printre aristocrați. El, fiu de oameni ca toți oamenii nevoiași. Nu știe să se înveșmânteze potrivit cu ceilalți spectatori, nu are în buzunzarele hainelor lui taică-său vorbe alese, nu știe decât că eroii de pe scenă – Parsifal, Lohengrin – sunt așa cum ar vrea și el să fie. Iată-l și acasă la familia Wittgenstein. Vin în vizită dirijori celebri: Bruno Walter, Gustav Mahler. Wittgenstein senior, capul familiei, este un mare protector al lumii artistice austriece. Straiele micuţului Wittgenstein cad firesc pe el. Odihnesc ochiul, nu-l agresează precum ponosirea celor purtate de Adolf. În schimb, uimește un grup de muzicologi germani rostind pe de rost libretul operei Lohngrin. Povestea lui Parsifal și Lohengrin o îmbogățește pentru plăcerea lui
Mama lui Parsifal, zicea, se numea Inimă-tristă. Îşi pierduse deja soţul si pe ceilalţi fii. Temându-se că Parsifal ar putea sa le calce pe urme, Inimă-tristă îl creştea ferit de primejdiile lumii. Şi-ntr-o dimineaţă, pe când Parsifal se juca în pădure, îi apăru înaintea ochilor un grup de cavaleri în armuri de-ţi luau ochii. Atras de viaţa vitejească, Parsifal se hotărî să îşi părăsească mama şi să devină el însuşi cavaler. Primi binecuvântarea mamei, un veşmânt simplu, ţesut în casă, pe care va trebui să-l poarte mereu şi povaţa să nu fie curios, să nu pună nicio întrebare. Cu aceste sfaturi, Parsifal plecă în lume. La curtea Regelui Artuhur ceru să fie înnobilat. Printre curteni, la primire asistă o încântătoare fecioară care, de şase ani, nu râdea, nici măcar nu zâmbea. Văzându-l pe Parsifal îmbrăcat ca un pui de ţăran, suava făptură izbucni în râs. Curtea fu luată prin surprindere. Să fie oare puiul de ţărănoi viteazul mult aşteptat? Regele acceptă ca Parsifal să se alăture Mesei Rotunde. Cu o condiţie însă: mai înainte, să se lupte cu Cavalerul Roşu, cel mai de temut războinic din regat, şi să-l înfrângă. Parsifal îl provocă la luptă pe temutul cavaler şi, în pofida lipsei sale de experienţă, îl doborî cu o lovitură norocoasă. Victorios, îmbrăcă armura Cavalerului Roşu peste haina sa ţărănească; aşteptă porunca următoare. Urmatoarea încercare era să găsească Sfântul Graal şi să-l aducă regelui Arthur. În drum, îl întâlni pe bătrânul Gournamond, înţeleptul. Acesta îl povăţui ca, odată ajuns la Castel, când va avea în mână relicva sfântă, să pună întrebarea „Cui îi slujeşte Sfântul Graal?” Parsifal hotărî să-şi viziteze mama pentru a-i vorbi de povaţa înţeleptului care o contrazicea pe a ei. La uşa casei părinteşti află că mama sa a murit de supărare, imediat după plecarea lui. Sfâşiat de durere, Parsifal îşi continuă, totuşi, călătoria. Nu peste mult timp, întâlni un bărbat care pescuia într-o barcă, pe lac. Pescarul îl îmbie să tragă la casa aflată nu departe. Casa era chiar Castelul Graalului. Când Parsifal intră, regele Pescar zăcea doborât de durere pe un pat; i se reactivase o rană mai veche la coapsă. Conform datinei locului, fu adus Pocalul Graalului. Acesta trecea din mână în mână. Lumea bea din el, şi fiecăruia i se împlinea o dorinţă. Mai puţin lui Parsifal, ca nou-venit, şi Regelui Pescar; acesta va putea bea din pocal doar după ce i se va fi vindecat rana. În tot timpul mesei, Parsifal păstră tăcerea – aşa cum îl sfătuise mama sa. Îşi continuă călătoria, şi pe unde trecea făcea fapte neobișnuite şi toate isprăvile sale ajungeau la urechile Regelui Arthur. Ajuns în toamna vieţii, întâlni un grup de pelerini; aceştia îl certară că purta armură în Vinerea Mare şi îl conduseră la un bătrân eremit, care trăia în adâncul pădurii; eremitul îl dezleagă de povaţa mamei. Eliberat din chinga învăţăturii bătrâneşti, Parsifal găsi castelul, păşi înăuntru şi puse întrebarea magică. Era la sfârşitul vieţii. Fiul său, Lohengrin, părăsi tărâmurile magice ale Sfântului Graal să cunoască frumuseţea naturii umane. Află că frumoasa prinţesă Elsa de Brabant este acuzată pe nedrept că şi-ar fi ucis fratele mai mic; îl învinse în duel pe acuzatorul mincinos şi se însură cu prinţesa. Lumea rea, în Brabant ca şi în Linz, interveni cu viclenia naturii sale ticăloase; îl ponegri pe Lohengrin că ar fi luptat necistit; nu s-a folosit de vitejia sa în luptă, ci de farmece vrăjitoreşti. Lohengrin se întoarse pe tărâmul cel fără prihană, dezamăgit, trădat, scârbit. Frumuseţea naturii umane era o himeră. Omul e menit să fie ticălos. Știe doar de frică și de foame.
Hitler Este felicitat de toți cei de față, inclusiv de cei care cunosc povestea adevărată. Adică fără acel sfârșit pătimaș: Omul este menit să fie ticălos. Știe doar de frică și de foame.
Și iată-l pe Adolf, de această dată, cu dezamăgirea lui Lohengrin în triastă. Își potrivește pe chip expresia cerută de textul politic în fața oglinzii din dormitor. Doar în chiloți, ciorapi trei sferturi și panofi de lac. Își rostește gândurile cu voce tare…
A gândi, a voi, a decide şi a vorbi cu atâtea milioane de servitori care nu înțeleg nimic, doar ascultă și confirmă din cap, este o muncă oribilă şi istovitoare…
Recită repede, ca și cum ar fi fugărit. Revine pe alt ton. Ceva mai șoptit.
Fără a mai pune la socoteală imbecilitatea executanţilor, ipocrizia prietenilor, răutatea inamicilor şi toate celelalte pericole pe care le atrage după sine concentrarea puterii în mâinile unor avizi de putere și bogăție…
Nu e mulțumit. Continuă pe un ton vehement:
Subjugați pe viață invidiei. Păcatul dominant. Fie ea din partea unui stat faţă de altul, fie între clasele sociale din fiecare ţară. În democraţii, din cauza mulţimii forurilor legiuitoare, a consiliilor şi a comisiilor, cei cu putere de decizie sunt prea mulţi.
Continuă și mai vehement:
Dacă toate puterile se concentrează în mâinile unui singur om, atunci invidia se atenuează şi aproape dispare. Ţăranul, muncitorul, zilierul, vânzătorul, cu toţii ştiu că trebuie să se supună, dar mai ştiu şi că stăpânii lor de până mai ieri – bancherii, demagogii, șmecherii, escrocii, politicienii, nobilii – sunt supuşi ei înşişi unei puteri unice. Masa de oameni simpli nu mai disperă că doar ea e nedreptățită. Dictatura restabileşte un nivel egalitar de justiţie şi scade umorile şi suferinţele provocate de invidie. Acest lucru explică şansa de care se bucură conducătorii absoluţi din toate timpurile. Triburile omeneşti nu se ghidează după raţionamente, nici după sentimente. Trebuie incitată fantezia şi inspirată teama, după cum ne învaţă atât istoria veche, cât şi cea modernă. Animalul-om nu cedează decât atunci când se face apel la patima sa de prădător sau dacă îi este ameninţată viaţa.
Se oprește. Își umflă gura cu aer de câteva ori. Îl elimină nervos:
Nu sunt eu de vină pentru faptul că materia primă esenţială a politicii este de o calitate atât de slabă. Triumful dictatorilor este consecinţa a trei eşecuri: al filosofiei, al religiei, al capitalismului democratic; cu fricţiunile lor, cu iluziile şi invidiile pe care le nasc. Filosofii, preoţii şi parlamentarii condamnă cu gesturi de repulsie dictatura, dar nu-şi dau seama că tocmai ei sunt responsabili pentru ceea ce numesc tiranie. Dacă ar fi fost mai capabili, mai puternici şi mai norocoşi, eu nu m-aş fi aflat acum pe podium. Onoarea, bunătatea şi înţelepciunea sunt foarte rare şi foarte fragile la toate popoarele şi în toate timpurile. La fel de important este că de sfinţi ducem lipsă şi, chiar dacă aceştia ar fi existat, s-ar fi dedicat altor treburi decât guvernării popoarelor; întotdeauna ar neglija cele pământeşti pentru a obţine fericirea în ceruri. Dacă neamul omenesc ar fi fost transformat în profunzime, nu ar mai fi nevoie de guvernanţi şi cu atât mai puţin de stăpâni de felul meu. Dar înţelepciunea şi virtutea celor din vechime nu au reuşit să-i schimbe pe oameni şi, la capătul a aproape două milenii, nici creştinismul nu se poate lăuda cu mari reuşite.
Se descalță. Rămâne în picioarele goale. Râde și zice:
Nimic nu poate şterge ce este înrădăcinat în om, născut odată cu el. Dacă filozofii, înţelepţii, educatorii, apostolii şi preoţii ar fi făcut din fiinţele umane brutale alte fiinţe umane, amabile sau cel puţin raţionale, nu ar mai fi nevoie de monarhi, preşedinţi, magistraţi; şi cu atât mai puţin de tirani. Oamenii au continuat să fie egoişti şi răi. Pentru a îmblânzi asemenea fiare este nevoie de cuvintele fermecate ale vrăjitorului şi, înainte de orice altceva, de biciul îmblânzitorului. Teologii noştri afirmă că, în ceea ce priveşte religiile, trecerea de la politeism la monoteism este un progres admirabil. Dar teologii aşa-ziselor principii nemuritoare consideră că un pas asemănător în politică reprezintă o greşeală şi o ruşine. Dacă ar trebui să-mi dezvălui adâncurile gândurilor politice, aş spune că, pentru mine, regimul ideal ar fi libertatea desăvârşită a tuturor, adică anarhia. Însă, pentru ca anarhia să fie posibilă, ar fi nevoie de o transformare radicală a naturii umane…
Planșeta se decolorează brusc. Revine după un timp care se consumă îngrijorător de lent. Hitler proclamă încheierea războiului în Vest.
Cea mai glorioasă victorie din toate timpurile.
Ordonă:
Clopotele să fie trase vreme de o săptămână, iar drapelele să fie înălțate timp de zece zile.
Bunicul meu, dacă ar mai fi trăit, ar fi exultat de bucurie. Iată, lumea era pe vrerea lui: fanfare, defilări, vorbe mărețe, așa cum doar marile victorii le pot provoca.
Așezat la masa de lemn de la Cartierul General, Hitler continuă:
Să se stingă luminile și să fie deschise ferestrele. Vreau să aud trâmbițele!
Zi de vară. Cerul, limpede cum e apa râurilor curge pe pietrele ancestrale, marchează o minune cum n-a mai fost.
Vocea lui Adolf, emoționată:
Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat ochii cu care să văd că Omul este precum îl arată faptele sale, nu cum crede el, cu religiile lui, că este.
Îl aud pe bunicul plescăind înciudat că o bucurie precum aceea care scânteiază vitejii și mari izbânzi este blocată de nenorocul de afară. Valurile mării, pacificate de seninul cerului, nu-l mai invită la întrecerea pentru cine-i mai tare: el sau valurile? Acestea îl sfidează cu o linște înciudată. Nisipul nu-i mai îngreunează vederea. Somnolează în dreptul gurii sale. Bunicul suferă de un sentiment confuz, acela al eroicei păci în locul furiei valurilor învinse de el. Hitler cade ca o greutate aruncată în gol, al cărei ultim rost este să dispară. Și vorbele lui:
„Omul este precum îl arată faptele sale, nu cum crede el, cu religiile lui, că este. Frica și foamea îl mână în viață. Dacă ar trebui să-mi dezvălui adâncurile gândurilor politice, aş spune că, pentru mine, regimul ideal ar fi libertatea desăvârşită a tuturor, adică anarhia. Însă, pentru ca anarhia să fie posibilă, societatea ideală ar trebui să fie formată dintr-un popor de gentilomi sau de cavaleri înţelepţi. Câtă vreme va exista proprietate nedăruită de Dumnezeu, doar cea acaparată prin vicleșug, trădare și minciună, oamenii se vor ucide între ei. Proprietatea le va fi lege și credință…
Şi dimineţile cu el, în costum de stradă. Îndrăgostit de Stefanie, prinţesa de Brabant, din Linz. Preafrumoasa domniţă iese zilnic la plimbare însoţită de mamă, fără să ştie ce pasiuni stârnește. Adolf hotărâse: ea şi nu alta avea să-l aştepte toată viaţa, pe marele viteaz Lohengrin care era el. Vor trăi, apoi, până la adânci bătrâneţi în vila proiectată şi construită special de el pentru ea. Nicio umbră de îndoială nu eclipsează măreţia vieţii care avea să vină.
Vestea că ratase examenul la Academia de Arte Frmoase vine ca un trăsnet iscat din senin. Poştaşul îi propune un post la oficiul la care lucrează, ca să alunge sărăcia.
Și e singur în capitala culturală a muzicii şi artei. E plin, până la pierderea respiraţiei, de măreţia oraşului. Îl ademenște pe prietenul Kubizek să vină la Viena pentru a studia muzica. La cel mai mărunt dezacord cu acesta își pierde cumpătul, sfârşește într-o explozie de furie. Blestemă lumea care, după părerea lui, îl persecută din neghiobie şi moleşeală în gândire. Jumătate din pensia de urmaş o cedează gazdei, cealaltă jumătate o cheltuie în cea mai mare parte pe bilete la operă.
-Te abandonezi lumii mitului germanic cu voluptatea drogatului, îndrăznește uneori Kubizek.
-Nu zău? îi răspunde el. Aşa crezi tu? E o lume a marilor drame eroice, a spectacolului fastuos, a zeilor şi a faptelor de viejie, a luptelor titanice şi a răscumpărării, a victoriei şi a morţii.
– Şi eu, ca şi tine, am suflet wagnerian…
-Las-o baltă, scurtează el.
-Nu te înţeleg, îi răspunde Kubizek. Eşti îndrăgostit de Stefanie. Sufletul are nevoie de duioşie, nu de vitejie. Gândeşte-te la lobii delicaţi ai urechilor ei abia atinşi de pălărioara albă cu bentiţe roz, la curbura gâtului de lebădă în lăsarea serii, las-o-n pace pe ordinea burgheză.
-N-o amesteca pe Stefanie în rahatul vostru. Ce-i pot eu oferi lui Stefanie e lupta pe care o voi duce pentru sănătătea morală a societăţii. Mă înfurie faptul că, în vreme ce eu plătesc doi şilingi, cât costă un loc în picioare, după câteva ore de stat la coadă, tinerii ofiţeri plătesc doar 10 helleri, adică de douăzeci de ori mai puţin.
Aruncându-mă în sărăcie, soarta îmi face un bine. M-a făcut să-mi pierd ochelarii de cal ai educţiei mic-burgheze. Al acelei lumi abia ieşite din condiţia umilă de muncitori sau agricultori, din care fac parte şi părinţii tăi, îi zice lui Kubizek, marcând mereu prăpastia dintre ei, cel puţin în domeniul conştiinţei de sine.
Dar iată ceva care anunță ruperea pe care o caut. Hitler continuă:
-Clasa nenorocită, şi nu mă refer la părinţii tăi, e fericită pentru parvenirea ei, dar obsedată de temerea recăderii în ce-a fost. Amintirea grosolăniei, a ignoranţei mediului din care a urcat, o face să-şi piardă orice sensibilitate şi orice sentiment de milă faţă de nenorociţii rămaşi în urmă. Pe mine, mizeria nu mă invită s-o studiez, ci mai degrabă ea mă ia pe mine drept obiect de studiu…
E o toamnă umedă şi rece, cum nu mai fusese niciodată până atunci. Doarme afară când vremea îi permite şi în adăposturi ieftine când condiţiile îl obligă. Slab şi murdar, în săptămânile dinaintea Crăciunului. Şi convoiul de dezmoşteniţi care se îndreaptă spre marele azil deschis în Meidling pentru cei fără adăpost. Şi hainele jegoase, pline de păduchi. Picioarele îl dor de atâta umblat. Mic-burghezul din el încă este temător să se alăture proletariatului. Fost candidat la Academia de Arte Frumoase, cu inima de piatră, preferă să se alăture vagabonzilor, beţivilor şi cerşetorilor din pătura condamnată a societăţii.
Fac o pauză să mă odihnesc. Nu e ușor să-l retrăiești pe Adolf. Mai ales acum când, amănunțindu-l, deși figurează clar pe șevaletul meu, în culori verificate, îmi e din ce în ce mai dificil să dibui acele rupturi din el care au făcut posibil ca, dintr-un cerșetor, în doi timpi și trei mișcări, să ajungă stăpân al lumii……..
Revin, totuși. Iau ceva aer în piept și reiau urmărirea. Rețin: lumea nouă este o lume în care, din rușinea față de ce-a fost și teama că ar putea reveni acolo, dorința de a se cunoaște pe sine sună ca o condamnare; orice să fie, dar să nu i se reamintească ce-a fost… Iată lumea nouă… în care, oamenii, pentru a se cunoaște pe ei sine, nu vor ajunge niciodată la mine… La Dumnezeu.
Adolf simte la fel:
„Dacă acum m-aş strădui să zugrăvesc din câteva trăsături sufletul acestor clase inferioare, tabloul meu ar fi infidel dacă n-aş afirma că la acele adâncimi mai regăseam, încă, lumina; am întâlnit acolo sentimente de sacrificiu rare, de camaraderie fidelă, de moderaţie extrordinară şi de rezervă plină de modestie, mai ales la muncitorii de o anumită vârstă. Şi cu toate că aceste virtuţi se pierd din ce în ce mai mult la noile generaţii, mai ales sub influenţa marilor oraşe, mai există încă mulţi tineri la care o natură sănătoasă biruie obişnuitele josnicii ale vieţii. Şi dacă aceşti oameni de treabă, plini de suflet, aduc sprijinul lor politic duşmanilor de moarte ai poporului nostru, este pentru că ei nu înţeleg şi nu pot înţelege înșelătoriile din doctrinele politice”.
Rândurile citite mă ostenesc, mă aruncă în traista cu dor de bunicul tare ca stânca. Iau seama că oboseala, instalată brusc, nu e oboseală, este tristețe. Răsfir nisipul strâns în pumn, ca și cum acesta ar vrea să-mi scape. Nu e nisip. Sunt amintiri. Cel din pumn, bunicul-stâncă, a murit fără să mai știe cine este. Bucuria pentru zecile, sutele de milioane de morți fără vină în marele război se confundă cu isprăvile naturii tuturor bunicilor. Mintea lor rătăcește. A lăsat în urmă ce a avut mai de preț: pe mine; și se slobozește de griji și îndatoriri. Și eu, acum tot mai ostenit, mă întreb: ce am eu mai de preț?
Nu mă mai joc. Îl las pe Adolf și-mi văd de-ale mele. Simt straniu că e timpul să mă slobozesc și eu de ce am mai de preț. Și nu știu ce-ar putea fi. Las șevaletul, cu tot ce am în dotare, de la speranță la bucurie. Ceva mă neliniștește, totuși. Desenasem tot ce este proprietate a stâncii din care s-a născut bunicul. Nu uita, zicea, că tu, spre deosebire de mine, nu ești doar stâncă. Ia gândește-te. Nu cumva ai și ceva în plus?
Eram în lumea nouă. În lumea care, din rușine față de ce-a fost și teama de a nu reveni acolo, dorința de a se cunoaște pe sine sună ca o condamnare. Orice să fie, dar să nu revină la ce-a fost… Pentru a se cunoaște pe ea însăși, nu va mai ajunge niciodată la Dumnezeu, la mine… Va inventa totul, vorba bunicului.
Lipsește credința, aceea cu care s-a născut lumea mea. Și așa cum am mai spus, lumea de pe planșeta mea nu poate să dispară decât o dată cu mine. Până atunci ne prefacem a nu ști că Lumea Nouă nu există. Se fandosește în ambalaj fals. O lume de ambalaje…
