Aceasta este cea mai recentă carte la care lucrează Nicolae Cristache. Este concepută sub formă de epistole adresate Laurei Luna, unul dintre cei mai dragi prieteni, şi va conţine multe destăinuiri despre viaţa autorului şi referiri la persoane publice. Orice fel de comentariu este bine venit! (Talida Covaci)
… DRAGUL MEU PRIETEN LAURA LUNA, am jurat atunci să nu mai deranjez niciun doctor, chiar de-ar fi să-mi risc viaţa. Sigur, nu şi dacă aş da măcar peste un singur medic din vocaţie. Am zis, cui pe cui se scoate şi m-am întors la Adrian Dohotaru. Şi la al său NERO. Care, iată, eram eu. Îl regăsisem şi pe Simonsen. Purta numele de BISERICA CREŞTINĂ. Cu falsa ei clemenţă biruise lumea. Creştinii care întreţinuseră focul într-o Romă devastată de un incendiu ca toate incendiile deveneau martiri şi nevinovatul Nero, Satana. Ura i-a fost paloş lui Simonsen, din ură s-a nutrit puterea în veac a Bisericii creştine. Ura de Satan. Aşa cum Simonsen găsise duşmanul în colonia din care el însuşi făcuse parte, Biserica a fabricat un Satan cu chipul lui Nero.
Faptele s-au petrecut astfel:
Alungat la Antium de arşiţa unei veri cum nu mai fusese, Nero fu trezit din somn de larma de-afară. Îl văzu pe Fabius, prietenul său din copilărie, alergând cu ostaşii gărzii încercând să-l împiedice să ajungă la el. Abia mai putea vorbi.
„Vin de la Roma, zise. Casa mi-a ars din temelii. E nenorocire, băiete – maiestate! Mare nenorocire! Mi-am adus familia la Antium şi-am alergat să-ţi spun năpasta care s-a abătut asupra mea şi a Romei; îl cunoşti pe filozoful Annaeus Cornutus, cel care ţi-a spus verde în faţă că lucrarea la care trudeşti pentru a o transpune într-o epopee despre istoria Romei nu face doi bani; acest Cornutus are un sclav pe numele lui bun Gilgai, client şi prieten de-o viaţă cu mine. Mi-a spus cu vorbele stăpânului său cum că la Roma se întâmplă exact ce spune religia lor creştină: că va veni un mare pârjol, că mai-marele tuturor zeilor va coborî din ceruri ca să anunţe sfârşitul lumii şi că va lua cu el în ceruri doar pe cei care cred în el. Şi chiar aşa este, Cezare! La Roma a început sfârşitul lumii. Mergi să vezi cu ochii tăi, să fii martorul a ceva ce nu s-a mai văzut şi nu se va mai vedea. Acum plec să-mi instalez familia în casa în care m-am născut”.
Incendiul izbucnise la hangarele de lemn şi la prăvălioarele din aripa răsăriteană a Circului Maximus, la poalele colinelor Palatin şi Caelius. Depozitele de uleiuri şi de material inflamabil de-acolo s-au aprins ca la un semn. Purtate de vântul din sud, flăcările şi scânteile au transformat circul într-un rug; cerul s-a aprins ca ziua la asfinţit; ardea în culorile portocalei, însoţit de vaiere şi larmă de nenorocire; trosnete şi pocnituri ca în vetrele unde se prepară cărămizile; băncile şi grinzile din lemn ardeau ca iasca; umbre umblătoare, mâini ridicate implorând cerul; plânsete de copii, înjurături, chemări disperate, blesteme, furii dezlănţuite… Focul s-a propagat spre Esquilin, de-a lungul văii cuprinse între Palatin şi Caelius; s-a întins de-a lungul văii dintre Palatin şi Aventin; şarpantele de lemn uscat ale caselor înghesuite unele în altele înteţeau rugul; străzile înguste întindeau focul de la clădirile incendiate, la celelelate, încă neatinse, de peste drum, în direcţii imprevizibile.
După şase zile, flăcările păreau a-şi anunţa sfârşitul; speranţă înşelătoare; focul izbucni din nou, şi mai puternic; continuă încă trei zile.
În nouă zile, ororile văzute, suferinţele îndurate, pagubele produse, fricile din inimile îngheţate, disperările, pierderile de vieţi omeneşti, spun martorii oculari şi istoricii, întrec cu mult cele petrecute în urmă 450 de ani în timpul incendiului provocat de gali. Nici mai târziu, marele incendiu care a cuprins Londra, în anul 1666, nu va egala sinistrul din 64.
Panica pune imediat stăpânire pe oraş; în primele zile dezastrul şi confuzia sunt aiuritoare; nu se cunoaşte cauza; nu se întrezăreşte sfârşitul. Fără puncte de sprijin, fără ajutor de nicăieri, fără direcţie, fără putinţă de întoarcere; ţipetele femeilor şi ale copiilor, urletele şi gemetele bărbaţilor se succed, cresc, urcă în neant, se întorc amplificate; zgomotul şi fumul, trosnetele clădirilor ce se prăbuşesc, căldura şi flăcările orbitoare îi fac pe oameni să-şi piardă minţile; aleargă, zăpăciţi, de colo până colo; deseori se trezesc în mijlocul flăcărilor întârziind să ajute un bătrân sau un infirm; învălmăşeala este preluată de fiecare stradă intrată în focar; lumea se calcă în picioare, se sufocă de fum; mulţi ard în timp ce încearcă să-şi salveze rudele ori prietenii; nu puţini înnebunesc, se aruncă în flăcările care le-au distrus toate bunurile şi pe cei pe care îi iubeau; sau rămân muţi, încremeniţi pe loc, în timp ce focul le taie retragerea.
Hoţii se pun pe treabă: atacă şi jefuiesc pe cei care îşi scot lucrurile şi bunurile în stradă; poliţiştii se prind în horă; dau foc la casele bogaţilor ca să-şi poată însuşi lucrurile de valoare pe care se prefac că le salvează.
Nero îşi priveşte Palatul năruit: sute de cărţi şi de documente valoroase de extremă importanţă sunt mistuite de flăcări; imaginea picturilor şi a operelor de artă care fumegă îi îngrozeşte ochiul; edificii faimoase şi monumente vechi, de care fusese atât de mândru, zac grămezi: vechiul templu al Lunii, templele şi altarele închinate lui Hercule de către legendarul Evandra, din Arcadia; sanctuarul care se crede că fusese înălţat de însuşi Romulus, întemeietorul Romei, în cinstea lui Jupiter Stator; vechiul templu al Vestei, de pe Palatin, care se presupune că fusese ridicat de către regele Numa, iar aproape de el, fostul palat al lui Numa, restaurat de Augustus. Toate aceste clădiri şi încă multe altele fuseseră arse.
Focul atinsese uşor extremitatea de sud a Capitoliului, o apucase apoi spre nord-vest, către Câmpul lui Marte; distrusese, printre altele, marele amfiteatru a lui Statilius Taurus, construit cu un secol înainte, precum şi reşedinţa şi grădinile lui Tigellinus.
Nero cere distrugerea sistematică a caselor din jur pentru ca incendiul să nu mai fie alimentat de nimic.
Năpăstuiţii sunt aduşi de el în partea neprimejduită a Câmpului lui Marte; îi adăposteşte în Pantheon, în termele lui Agrippa şi în alte edificii mari; construieşte pentru ei adăposturi în propriile sale grădini, dincolo de Tibru, în apropierea Vaticanului; pune paznici ca să supravegheze, pentru proprietari, ruinele, şi să fie căutaţi, pe cheltuiala sa, morţii; aduce de la Ostia şi din alte oraşe provizii ca să-i hrănească pe cei rămaşi fără cămin; micşorează preţul grâului ca să dea un ajutor celor care erau în nevoie; munceşte cu o inepuizabilă energie, conduce personal operaţiunile, încercând să liniştească poporul îngrozit; cei care conspiraseră împotriva lui cu alte ocazii profită acum de această catastrofă ca să alimenteze ura contra lui. El îşi vede fără frică de treabă; apare singur, fără pază, în mijlocul oamenilor dezolaţi; e văzut peste tot, şi ziua şi noaptea, prin fum şi la lumina făcliilor, dispreţuind primejdia.
Priveşte, în picioare pe acoperişul său de lângă teatrul din grădină, urmările sinistrului; mişcat de spectacolul oferit, îşi ia harpa şi începe să cânte un fel de lamentaţie, un plânset pentru moartea Romei, al cărei dezastru îl compară cu cel al Troiei incendiate. Glasul său puternic ajunge până la urechile sinistraţilor înnebuniţi, strânşi la marginea grădinii; aflătorii interesaţi răspândesc zvonul că împăratul, răpit de frumuseţea incendiului, s-a costumat în muzicant şi cântă fără ruşine melodii improvizate în teatrul său. Legenda prinde. Apare întrebarea: „Nu cumva însuşi Nero dăduse foc oraşului numai aşa, ca să aibă un decor dramatic pentru poemul său despre războiul troian?” Melodia zvonului, odată lansată, cultivă acum cuvinte la întâmplare şi mai puţin la întâmplare: „Iată, oamenii lui Nero aprind casele pentru a fi jefuite!” „Sunt dărâmate casele vechi pentru a ridica el altele mai frumoase, nu-i mai place cum arată Roma!” Zvonul că incendiul fusese premeditat nu mai e zvon. „Nero îşi oferă senzaţii tari!” Un individ oarecare, care nu era, totuşi, chiar un oarecare, îşi aminteşt că, într-o zi, l-a auzit pe Nero spunând, după ce cineva a pronunţat dictonul grec: „După mine n-are decât să ia foc toată lumea”, „Ba nu, eu ţin să văd asta cât mai trăiesc”. Plăcerea de a formula replici de dragul replicii se întoarce împotriva lui ca un bumerang.
Chiar şi Tacitus, care îl urăşte istoric pe Nero, s-a văzut nevoit să afirme că vina împăratului în incendiu nu este ceva dovedit. Pe Nero îl rănesc adânc aceste acuzaţii. E nerăbdător să se dezvinovăţească; organizează o anchetă în legătură cu astfel de zvonuri în speranţa că va putea dovedi cum a izbucnit incendiul.
Anchetatorii îi acuză pe creştini, pe atunci doar o sectă care se răspândea repede sub conducerea spirituală a lui Pavel din Tars şi ai cărei membri, în cea mai mare parte, erau recrutaţi din rândurile sclavilor:
„Aceştia, Rege Nero, vâră în capul oamenilor ideea că sfârşitul lumii este aproape şi că întreaga omenire, cu excepţia lor, este sortită pieirii; credinţa acestora, rege Nero, e întemeiată pe existenţa unui oarecare Christus, executat cu 30 de ani în urmă în Iudeea; acesta afirma că va reveni cu patalama de la tatăl său, stăpânul şi întemeietorul lumii, ca să judece lumea; membrii sectei aşteaptă exaltaţi evenimentul; îndeplinesc ritualuri secrete, se ţin deoparte de ceilalţi oameni; conducătorul lor, Pavel, evreu prin naştere, dar cetăţean roman, a mai fost acuzat că instigă la revoltă în toate provinciile imperiului; chemat la Roma în anul 61, l-ai achitat”.
Cercetările stabiliseră că în momentul când oraşul era în flăcări aceşti mizantropi se arătaseră încântaţi de foc, strigau că sfârşitul este aproape; că Roma, ca şi Babilonul, avea să fie distrusă de către Christus; că acesta îşi va face apariţia deasupra flăcărilor şi norilor de fum; îi va ridica la Ceruri pe aleşi, iar pe Nero îl va nimici, odată cu tot poporul său păgân. Întrebaţi dacă erau cumva mulţumiţi să vadă Roma arzând, ei ar fi răspuns că aceasta era răzbunarea Cerului, cum, dar, să mişte un deget măcar ca să stingă incendiul? Şi că revenirea pe pământ a Domnului este însăşi esenţa noii credinţe. A doua venire a zeului lor, Christus, reprezintă evenimentul suprem; este aşteptat de ei să pogoare din clipă în clipă.
„Aşadar, a conchis anchetatorul, voi susţineţi că zeul vostru, Christus, e autorul incendiului? A revenit cumva pe pământ?”
Ei au răspuns şi au zis:
„Dintr-o clipă într-alta, cerurile se vor deschide; Mesia va sosi pe nori de foc şi va putea fi văzut în toată măreţia sa”.
Anchetatorul i-a lăsat să spună tot ce ştiau, apoi i-a întrebat:
„Aveţi vreo dovadă că e de crezut ceea ce susţineţi voi?”
Şi ei au zis:
„Aceste case în flăcări nu sunt dovezi? Incendiul de pe Palatin, unde se mai vede şi acum pârjolindu-se Palatul împăratului Nero, nu este o dovadă? Aceste locuinţe ale puternicilor zilei căzute pradă flăcărilor, aceste temple ale vechilor zei, căzând la pământ, ţipetele ascuţite ale mulţimilor îngrozite, toate acestea nu au darul să vă convingă? Mai puteţi încă să vă alăturaţi nouă şi să vă salvaţi împreună cu noi de la sfârşitul lumii; iertat fi-va acela ce se va smeri!”
„Recunoaşteţi că aceste fapte au fost anunţate vouă de învăţătorii voştri?”
Şi ei au zis:
„Învăţătorii noştri ne-au vestit nouă despre venirea Domnului şi stăpânului celui sfânt”.
Mai ales acest din urmă răspuns a avut darul de a-l convinge pe Nero de vinovăţia acelor oameni, după ce i-a fost adus la cunoştinţă comportamentul acestora; i s-a părut aproape sigur că ei întreţinuseră incendiul,că folosindu-se de magie, atrăseseră flagelul asupra poporului pe care îl urau; că înlesniseră extinderea incendiului cu bună ştiinţă spre cele două amfiteatre, simboluri ale bucuriilor mulţimii.
Conform obiceiului său, cere recunonaşterea în scris a mărturisilor pe care aceştia le-au făcut, şi că ele, mărturisirile au fost făcute liber, fără nicio constrângere.
Răspunse octogenarul, care deţinea funcţia de anchetator şef tocmai datorită anilor pe care-i avea, şi a zis:
„Au mărturisit că sunt încredinţaţi că deflagraţia constituie semnul sigur al venirii pe pământ a zeului lor, Christus; că pedeapsa cruntă pentru împiedicarea sinistrului este prevăzută în legile lor şi că acesta nu e decât începutul. Eu, personal, i-am întrebat dacă spusele lor sunt făcute în apărare, sau de teamă, şi au zis că ar fi păcătuit mărturisind de frică şi că au spus tot ce-au spus convinşi că nu gândesc cu price, că nu e nimic rău în felul cum gândesc; şi că, de bună seamă, spunând adevărul, s-au bucurat de semnul venit din Ceruri pentru ei, şi că nu s-au gândit o clipă să dea ajutor năpăstuiţilor”.
Adepţii sectei au fost supuşi la torturi îngrozitoare şi daţi pe mâna mulţimii dezlănţuite. Unii au pierit sfâşiaţi de câinii asmuţiţi asupra lor, alţii linşaţi sau crucificaţi, alţii arşi de vii, aşa cum arseseră victimele incendiului, sau legaţi de nişte tauri furioşi şi tăvăliţi pe jos până au murit.
Nero era furios din cauza distrugerii Romei şi a pierderii Palatului, cu toate valorile lui, exasperat că adversarii îl acuzau pe el că ar fi provocat incendiul.
Execuţiile care au urmat focului de la Roma nu au fost cu mult mai îngrozitoare decât cele ale creştinilor arşi tot de creştini în Evul Mediu şi nici mai teribile decât pedepsele aplicate de Marc Aureliu, socotit, de altfel, un sfânt, creştinilor din vremea sa, pe care îi arunca, în masă, pradă fiarelor din circ.
Petru a fost răstignit pe cruce, dar, la cererea sa, aşezat, în mod umilitor, cu capul în jos pentru ca moartea să nu-i fie la fel de măreaţă şi de sacră precum cea a lui Iisus.
Şi istoria avea să se repete. După 1500 de ani, mai exact în 1572, în noaptea de 23 august, casele creştinilor adepţi ai îndemnului „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine insuţi”, numiţi „protestanţi”, au fost însemnate cu o cruce de către creştinii adepţi ai aceleiaşi porunci evanghelice, numiţi catolici.
Şi, când primii se odihneau după o zi ca oricare alta, clopotele bisericii Saint Germain l’Auxerrois sfidau tăcerea nopţii de vară cu dangăte rău-prevestitoare. Creştinii din familia catolicilor făceau harcea-parcea din „aproapele” lor protestant, aruncând leşurile pe străzi şi în valurile Senei; au murit atunci, ucişi catoliceşte, cei mai vrednici fii ai familiei numită generic Franţa. Noaptea aceea a fost botezată cu numele unui sfânt, nu se putea altfel: „Noaptea Sfântului Bartolomeu”.
La puţină vreme după moartea lui Nero, un ins a scris uimitoarea lucrare Apocalipsa sau Revelaţia Sfântului Ioan Teologul. Îl prezintă pe Nero drept „Fiara rănită de moarte, cu rana mortală vindecată; Fiara care era nu mai este, dar va reveni şi al cărei număr este 666”.
Şi după aproape două mii de ani, egiptologul englez Arthur Weigall se întreabă: „Oare, azi, Nero ar mai fi privit ca o creatură ticăloasă dacă oroarea ce le-a inspirat-o primilor creştini nu s-ar fi transformat într-o ură de veacuri?” Cu eleganţă sa britanică, Arthur Weigall nu pune în cârca istoricilor Tacitus, Dio Cassius şi Suetonius bănuiala de rea-credinţă; se îndoieşte doar de dioptriile acestora.
DRAGUL MEU PRIETEN LAURA LUNA, câtă vreme există Biserica, va exista şi Satan. Aceasta l-a creat. Unde era Dumnezeu când pe planeta lui se fabricau gloanţe, tancuri, submarine, bombe, rachete, mitraliere, puşti, pistoale pentru a ucide? Şi când erau ucişi zeci de milioane de oameni? Cei mai mulţi erau curaţi, folositori, creatori. Escrocii profitau. Ca să scurtez, zic: ne-ar prinde bine să aducem lumină în pricina incendiului. În istorie a existat un singur Nero şi incendii câte poţi să numeri.Fiecare oraş mare din lume a ars măcar o dată în întregime. La Roma, aşa cum am văzut, faptele se petreceau astfel: gloatele fugeau îngrozite ca să se salveze; unii se speteau cărând apă, alţii se bucurau că se adeverea profeţia lui Hristos. Mai puneau şi ei o surcică.
Descoperirea lui Iisus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu ca să arate robilor săi cele ce trebuie să se petreacă în curând, iar El, prin trimiterea îngerului Său, a destăinuit-o robului său, Ioan.
Care a mărturisit cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Iisus Hristos câte a văzut.
Fericit e cel ce citeşte şi cei ce ascultă cuvintele proorociei ce păstrează cele scrise în aceasta. Căci vremea este aproape.
Am citat din „Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul”. Aşadar, robul lui Dumnezeu, Ioan, autoproclamat Teologul, a primit adevărul de la Iisus Hristos, mijlocit de îngerul Său. Ca şi astăzi, „descurcăreţii” au confiscat pleaşca: pretindeau că vorbesc, direct sau mijlocit, cu Dumnezeu. Ulterior, pentru a pune frâu inflaţiei de „trimişi”, cei ce cădeau în extaz îngăimând că şi ei aud glasul Celui de Sus erau arşi pe rug. Cu Inchiziţia pe metereze, oamenii Bisericii şi-au permis treptat să-şi aroge puteri divine. Şi să tragă foloasele cuvenite. Cinul preoţesc a inventat ce i-a venit pe limbă. Preamărind iubirea, au înfăşat-o în ură. Biserica s-a stricat pe sine, neavând cenzor, şi prin sine a stricat ce a lăsat Dumnezeu. A măsluit Cartea Sfântă cum i-a convenit. Ura guvernează lumea, stricând-o, de peste două mii de ani.
Fiecare epocă are un Sfântul Ioan Teologul. Al nostru se numeşte Klaus Werner Iohannis. Sfântul Iohannis Teologul. A chemat la închinăciune „Revoluţia Generaţiei Noastre”, să asculte cuvintele proorociei sale: Antihristul a coborât pe pământ în haina PSD! Şi trimite în luptă tineri frumoşi şi liberi. Stăpânii săi, iubitori de ţara lor, vor să-şi apere şi să-şi sporească bogăţia cu entuziasmul luptei împotriva Antihristului şi aruncă balaurului urii împotriva Antihristului societatea română, nevolnică şi primitivă. Carne de tun în avanposturi şi o magazie în spate pentru acareturile vechi. Şi nu sunt atât de neghiobi să coase cu aţă albă într-un regim democratic care poate produce surprize. Nu mai au nevoie să inventeze ceva sigur. România dospise deja ceva: Justiţia subalternă. Cine are la dispoziţie Justiţia subalternă nu mai duce frica alegerilor; să câştige oricine, Justiţia subalternă veghează cot la cot cu serviciile secrete. Guvernatorul este ales în străinătate.
Şi o lume întreagă s-a aşezat de-a curmezişul când s-a ivit ameninţarea ca mama atotputernică să intre în zona legalităţii.
Am analizat cu răbdare, scrie fostul ziar al lui Ion Raţiu, singurul ziar profesionist, toate „cererile“ protestatarilor care „susţin democraţia“ în diverse pieţe publice, reţele sociale şi în alte locuri bine alese. În principiu, ei vor ca rezultatul unor alegeri libere şi corecte, la care ar fi putut participa şi ei dacă ar fi binevoit, să fie dărâmat prin acţiuni agresive. Nu prea sună occidental, Doamnelor şi Domnilor ambasadori euroatlantici! Cine sunt aceşti protestatari? Sunt cei care nu votează decât prin like pe Facebook. Probabil că li s-ar fi uscat preţioasele mânuţe dacă acum un an ar fi pus degeţelele lor, mult prea încercate de contactul permanent cu smartfonu’, pe o ştampilă de vot.
Acum sunt nemulţumiţi de opţiunea celorlalţi români şi se declară gata să răstoarne, chiar şi prin violenţă, rezultatul alegerilor. Un partid care pe vremuri a făcut istoria României, respectiv PNL, este dispus să consimtă. De fapt, numai numele îl mai leagă de un trecut glorios. Prezentul lui este jerpelit şi ruşinos. Şi este gata să treacă linia subţire ce-l mai desparte încă de o etichetare extremistă. Că state occidentale susţin la noi mişcări nedemocratice, asta nu trebuie să ne mire. Interesele lor sunt pur economice, iar ipocrizia cu sprijinirea democraţiei nu le mai păcăleşte decât pe coafezele, casnicele şi muncitorii pensionari din fan clubul Facebook – Laura Codruţa Kovesi.
Cel mai grav însă este că avem, cel puţin teoretic, o instituţie care ar trebui să apere Constituţia României. Citez de pe site-ul SRI: „Pentru a proteja atât statul, cât şi cetăţeanul, Serviciul Român de Informaţii culege informaţii despre activităţile care intră în contradicţie cu valorile Constituţiei, evaluează riscurile care decurg din aceste activităţi şi întreprinde măsurile necesare pentru ca acestea să nu devină realitate“. Ar trebui să clarifice urgent ce fel măsuri „întreprinde“, pentru că există în spaţiul public suspiciunea rezonabilă că politicienii, jurnaliştii şi oengiştii săi sub acoperire sunt printre instigatorii protestelor ce vor să dărâme rezultatul constituţional al ultimelor alegeri.
Că SRI s-a „infiltrat“ peste tot este normal. Altfel nu ar fi serviciu secret, dar… continui să citez: „Un alt domeniu major de risc îl constituie acţiunile extremiste cu potenţial de afectare a organizării statului, a valorilor sale fundamentale, a stabilităţii sociale (…)“. Haida de! Sereiştii sunt evident supăraţi de faptul că li s-a luat de către Curtea Constituţională instrumentul puterii absolute, de care beneficia şi fosta Securitate, dreptul de a face dosare penale. Acum şi-ar putea pierde şi restul puterii prin modificarea legilor justiţiei… Deci apară SRI Constituţia României sau propriile interese prin infiltraţii săi între protestatari? Aceasta e întrebarea.
Lumea stricată de Biserică pare să fi atins paroxismul. Supravieţuieşte prin anestezie. Fără ură n-are direcţie. Nici gravitaţie. Ca un ciulin.
Primul care s-a ridicat împotriva isprăvilor popimii ticăloşite a fost unul Martin Luther. A dat de pământ cu fariseismul clericilor şi a propus în loc „Credinţa”, singura incompatibilă cu ura. Credinţa în sine. Ca produs al divinităţii.
Iată anul 1521. Dieta de la Worms se întruneşte pentru a pecetlui excomunicarea lui Martin Luther, hotărâtă de Papă. Pentru ideile sale anti-papale, cu doar un veac în urmă, Jan Hus fusese ars pe rug. Şi mai înainte cu un veac, păţise acelaşi lucru călugăriţa-scriitoare Margareta Porete.
Vocea lui Martin Luther acoperă vacarmul din jur. Se lasă linştea: Dacă Maiestatea Voastră Imperială şi Luminăţiile Voastre doriţi un răspuns direct, rosteşte acuzatul, răspunsul meu lipsit de întorsături este următorul:
Dacă Papa pretinde că are puterea de a elibera sufletele de păcate, este excesiv de crud. Îşi foloseşte dreptul doar pentru cei cu bani şi lasă în mâinile Diavolului tocmai pe cei oropsiţi.
Vocea cum îi tunetul spunea mai mult decât vorbele. Papa comitea o ticăloşie. Vindea ce nu-i aparţinea: iertarea divină. Jefuia credincioşii în numele Bibliei.
Luther a continuat:
Dacă e să fiu excomunicat, atunci să fiu pedepsit prin zicerile Scripturii – căci eu nu dau crezare Papei sau Conciliilor. Aceştia s-au înşelat ori s-au contrazis adesea… Să fiu deci biruit prin scrierile sfinte în numele cărora sunt învinuit de erezie. Atunci conştiinţa mea va fi sub cuvântul Domnului. Fără de aceasta este anevoios, dăunător şi periculos să acţionez contrar conştiinţei. A socoti că iertările papale sunt atât de puternice, încât să poată mântui un om, chiar dacă el, prin absurd, ar fi siluit-o până şi pe Maica Domnului, este o ticăloşie.
Aşa să-mi ajute Dumnezeu! Amin!
Papa Leon al X-lea, sub pretextul că strânge bani pentru renovarea catedralei San Pietro de la Roma, îl însărcinase pe dominicanul Tetzel să vândă indulgenţe. Acesta a lansat campania cu sloganul cinic: „Cade banul în cutie, zboară sufletul în Paradis”.
La rândul să, Martin, ca să-şi întemeieze propria religie, caută şi găseşte un Antihrist: în Papa de la Roma.
Pentru Papă şi pletora de propăvăduitori ai credinţei din subordinea acestuia, credinţa în Dumnezeu era doar o îndemânare de papagal.
Popimea, spunea Martin, nu înţelege ce grăieşte. Foloseşte numele lui Dumnezeu sub imboldul stomacului care pofteşte. Dacă ar crede în existenţa lui Dumneazeu nu şi-ar fi permite să ierte în numele lui. Ar risca să se trezească damblagiţi.
Predicatorii pretindeau că indulgenţa poseda în sine o putere magică. Şi cum Tetzel vindea indulgenţe în imediata vecinătate a Wittenberg-ului, la Juterbock, Luther şi-a folosit vocea de stentor:
Putere magică, spuneţi voi? Putere magică dată de cine? Trebuie să te trezeşti, Germanie!
(De-am avea şi noi, românii, un Martin care să iasă în piaţă şi să strige: Trebuie să te trezeşti Românie, Iohannis este tot la fel de sincer cu tine, pe cât de cinstit a vorbit Sfântul Ioan Teologul când a pretins că rosteşte vrerea Domnului!)
Temelia statului papal este un fals. Pelerinajele la Roma şi sărutarea picioarelor papei sunt păgâne. Ne-am săturat de cerşetoria şi de dezmăţul Ordinelor călugăreşti; preoţii să se căsătorească şi să nu mai trăiască, mai departe, într-o ruşinoasă stare de promiscuitate. Taina pocăinţei s-a deformat prin ruşinosul trafic al indulgenţelor. Înapoi la Evanghelie!
La chemarea lui pentru o reformă naţională au răspuns prinţi, principi, regi, nobili, ţărani, meşteşugari, comercianţi, mulţi membri ai clerului.
Leon al X-lea emite bula Exurge Domine. 41 de teze din scrierile lui Luther erau cenzurate ca eretice; era fixat termenul de 60 de zile pentru retractare.
Luther răspunde printr-un pamflet intitulat Împotriva Bulei lui Antihrist: Susţinut de partizani, în special studenţi, arde în piaţa publică bula papală.
(Pe timpul acela studenţii erau ceea ce erau studenţii dintotdeauna).
Iată, spunea gestul său, îmi asum întreaga responsabilitate!
Papa îi cere împăratului să dispună executarea lui Luther. Carol al V-lea era în conflict cu împăratul francez, Francisc I şi cu Suleiman Magnificul pentru supremaţia europeană. O luptă care se va încheia cu izbânda turcilor în luptele de la Mohaci şi Viena. Escaladarea conflictului cu protestantisamul îi cădea cum nu se poate mai prost.
Carol convoacă dieta de la Worms, pentru ca Luther să dea socoteală acolo de vederile lui.
Dieta îl declară pe Martin scos în afara legii, ceea ce însemna că putea fi capturat şi ucis de oricine. A dat un edict prin care poruncea tuturor supuşilor imperiali să-l prindă pe Luther şi să-l predea autorităţilor. Era de asemenea interzisă citirea scrierilor lui.
Pe drumul de întoarcere către Wittenberg, a fost „răpit” de oamenii principelui elector al Saxoniei, Frederic al III-lea, care era şi fondatorul Universităţii din Wittenberg. Aceştia l-au ascuns în castelul de la Wartburg, unde a rămas mai multă veme. În timpul cât a stat ascuns la Wartburg, Luther, cunoscut sub numele de cavalerul Jorg, a tradus în germană Noul Testament, după originalul grecesc al lui Erasmus. Ceva mai târziu, în 1534 avea să traducă şi Vechiul Testament, după originalul ebraic, ca mai apoi, în 1535, să tipărească întreaga Scriptură în limba germană, punând bazele limbii literare germane.
Am vrut să vorbesc nemţeşte, nu latineşte, nici greceşte. Nu trebuie să întrebi literele din limba latină cum să vorbeşti nemţeşte, ci întreabă despre asta pe mama de acasă, pe copiii de pe stradă, pe omul obişnuit din piaţă, uită-te la gura lor cum vorbesc ei şi ia-te după dânşii ca să ştii cum să tălmăceşti, şi atunci au să vadă că le vorbeşti pe limba lor.
Iisus spune: ex abundentia cordis os loquitu. Dacă m-aş ţine de litere, aş tălmăci:din abundenţa inimii vorbeşte gura. Oare asta e nemţeşte? Care german înţelege aşa ceva? Ce altceva înseamnă pentru un german abundenţa inimii decât că Biblia e un fel de poezie. Aşa nu vorbeşte nici un german. Abundenţa inimii sună la fel când spui abundenţa sobei. Mama din casă şi omul obişnuit zic:cui îi e inima plină şi gura îi vorbeşte de fel. Asta înseamnă o germană bine vorbită;aşa m-am căznit eu să tălmăcesc, şi, din păcate, n-am nimerit-o totdeauna. Căci literele latineşti împiedică peste măsură să vorbeşti bine nemţeşte.
(Este limpede, dragul meu prieten Laura Luna, că noi, cei de azi, trăim la marginea raţiunii?)
Îşi răcorise sufletul, dar nu în întregime. Nu-şi putea ierta anii lungi când se ura pentru ignoranţa sa, pentru anevoia cu care urcase spre el însuşi. În ciuda unei vieţi supuse unor privaţiuni severe, avea impresia că nu va putea da ochii cu Dumnezeu. Nu găsea niciunde un răspuns care să-l satisfacă. Sfântul Augustin susţinea că doar câţiva oameni sunt aleşi de Dumnezeu, restul vor arde în flăcările iadului.
Îngheţa într-o chilie fără căldură, se autoflagela în speranţa exorcizării, îndepărtării demonilor din corpul său. Nimic nu i se părea de ajuns. Sleit după flagelările la care-şi supunea corpul, nu simţea nicio mulţumire. Vânare de vânt! Şi o lua de la capăt, mereu mai crud.
Când mai multe zile nu s-a mai arătat la faţă, prietenii au intrat în chilia sa şi l-au găsit întins, inconştient, pe jos. Au adus o lăută şi unul dintre ei a început să cânte. Şi-a revenit, dar mereu cu aceeaşi ciudă pe neputinţa de a simţi şi altceva decât furtunile din sufletul său.
Eram chinuit de gândul că, în ciuda atâtor posturi şi abţineri ascetice, nu aveam siguranţa mântuirii. Ispitele şi îndoielile mă devorau, scepticismul şi chiar disperarea mă copleşeau. Zile şi nopţi eram bântuit de viziuni cereşti.
Există interdicţia de a vorbi, sunt doar două mese frugale pe zi, cea de a doua lipsind în zilele de post – zilele de post fiind o treime din zilele anului – călugării umblă cu ochii plecaţi şi-şi ţin mâinile vârâte în mânecile sutanei. Se trezesc la ora trei pentru prima slujbă, slujbele ţinîndu-se de şase ori pe zi, n-au nici un fel de confort, iar în locurile stabilite se aruncă la pământ, întinşi în formă de cruce, pentru a se ruga.
Ţinea atât de strict toate regulile Ordinului, încât mai târziu îi va scrie prietenului său, Gelert:
„Dacă un călugăr putea ajunge în cer prin monahism, eu aş fi fost acela!”
Cu Gelert se împrietenise la Roma. Prima reacţie, la vederea cetăţii eterne, a fost o teamă pioasă: se prosterna, ridica mâinile şi striga:
Te salut, o Romă sfântă! Te salut, o Romă sfântă! Plângea şi mereu: Te salut, o Romă sfântă!
După care a observat gesturile unui pelerin, înclinându-se cu veneraţie în faţa sfintelor moaşte, urcând scara sfântă în genunchi, vizitând aproximativ douăzeci de biserici şi câştigând atât de multe indulgenţe pentru el şi pentru părinţii lui, pe care, morţi fiind, dorea să-i scoată din Purgatoriu şi să-i trimită în Paradis.
L-a îmbrăţişat mărturisindu-i că-i înţelege trăirile care sunt şi ale lui. Au fost şi ale lui, că se vede pe sine în adolescenţă. Au făcut schimb de adrese.
Şi lungi întoarceri acasă. În timpul uneia dintre aceste întoarceri a aflat că un ţăran prins cu un rac din râul contelui Eppenstein era executat pentru încălcarea proprietăţii. Am citit scripturile, reflecta pe drum Martin în compania unui coleg. N-am găsit nicăieri un cuvânt despre împroprietăriri făcute de Dumnezeu. Ce proprietate a încălcat sărmanul ţăran? Pământul cu râuri, munţi şi oceane e al tuturor celor născuţi, al celor ce se nasc şi se vor naşte în veac. Dar nu mă mir. Textele din Vulgata au fost traduse după cum au convenit papistaşilor.
Peste oraş bântuia ciuma. Focuri mari încercau să cureţe aerul. Şi dangătele clopotelor pentru morţi, şi murmurele celor care se rugau. Căruţe cu morţi de trei ori pe zi. Autoflagelări, rugi deznădăjduite spre ceruri, pelerinaje de pocăire.
Principele de Anhalt, el însuşi călugăr cerşetor, străbate străzile oraşului cu umilinţă, desculţ şi autoflagelat. Cară cu el ce primise de pomană. Simbol absurd în ochii celor căpătuiţi. (Parcă o văd pe princiesa Margareta, părăsind… să nu mai vorbim!)
Principele Saxoniei observa caustic: „La Leipzig avem trei lucruri cu totul deosebite, adică trei mănăstiri cărora nu le poţi găsi pereche. Prima, cea a Ordinului Predicatorilor, vinde tot anul grâu fără să aibă vreun ogor. Cel de-al doilea Ordin, cel al Călugărilor Cerşetori, face construcţii imense, deşi n-are venituri. Cel de-al treilea, cel al Augustinilor, poartă sutane şi face o mulţime de copii, deşi nu au neveste”.
În Erfurt funcţionau 22 de mănăstiri, 20 de biserici, 36 de capele, o duzină de biserici ale spitalelor, 2000 de studenţi în universităţi.
Ospeţele se ţin lanţ şi nimeni nu se mai miră dacă măicuţele au unul sau doi copii. Cei care conduc mănăstirile nu vădesc niciun fel de interes de a schimba acest mod de viaţă.
Martin caută şi găseşte sprijin în Sfânta Scriptură. Îl găseşte în Epistola către romani a Sfântului Pavel. Crezuse, ca toţi creştinii, că îndurarea Domnului se obţine prin indulgenţe, hagialâcuri, slujbe şi donaţii. Afla acum că îndurarea Domnului va veni doar din căinţa.
Căinţa, dragă prietene, îi scria lui Gelert, nu o găseşti în afara ta, în fapte goale de conţinut, în slujbe şi pomeni. Căinţa este silinţa de a ajunge la Cuvântul Domnului care e în tine. Ca să-l auzi trebuie să înveţi limba lui. Şi o înveţi ascultând-o mereu, învăţând-o din experienţele proprii pe care le înduri. Căinţa este lungul proces, de la naştere până în ceruri, prin care te cureţi de necurăţenia facerii. Te afli pe tine, cel din Hristos, şi pe Hristos, cel din tine.
Căci, tot aşa cum pasărea zburând nu se vede zburând, omul nu poate gândi şi în acelaşi să se vadă gândid. EL era în mine, şi nu-l vedeam. Aflasem, însă,că nu ne era de nici un folos să ascultăm învăţăturile dacă nu le trăim.
Cum aşa? vei zice. Răspunde pentru mine Sfântul Augustin. Dacă întrebi un păgân: „Unde este Dumnezeul tău?” acesta îţi va arăta statuile sale. Dacă sfărâmi acele statui, îţi va arăta un munte, un copac, o piatră oarecare pe care el a luat-o din albia unui râu şi a pus-o pe un soclu pentru a se prosterna înaintea ei. Vezi, îţi va zice arătând cu degetul obiectul adorat: „Iată Dumnezeul meu”. Tu râzi de piatra lui, sau o spargi, sau o arunci. Atunci, îţi va arăta soarele sau luna, sau orice poate arăta degetul, şi-ţi va spune: „Iată Dumnezeul meu!” Şi întorcându-se spre tine va striga: „Dumnezeul tău unde este?”
La o asemenea întrebare, tu nu-i poţi arăta nimic ochilor lui, pe care să-l vadă. Nu are ochi pentru a vedea ceea ce tu îi poţi arăta în mod real. Căci pe Dumnezeul tău îl vezi doar tu. Şi totuşi acesta este ceea ce există mai bun în tine.
Iată de ce, prietene, afirm că Papa nu poate ierta nimic. Cu excepţia celor impuse prin propria-i autoritate. Papa l-a confiscat pe Dumnezeu şi-l călăreşte pentru sine. Se autoproclamă Dumnezeu. A făcut reguli despre postit, rugăciune şi mâncatul untului, astfel încât, cine ţine poruncile sale va fi mântuit şi cine nu, va fi al diavolului. A fermecat poporul cu închipuirea că mântuirea stă în a-i săruta lui picioarele şi-n alte făptuiri de acelaşi fel. Dar nimeni dintre sfinţi, oricât de sfânt ar fi fost, nu şi-ar fi găsit mântuirea în fapte de felul acesta.
Cineva construieşte biserici, altcineva merge în pelerinaj la sfintele moaşte, un al treilea posteşte sau se roagă, poartă o rasă, merge în picioarele goale sau face orice altceva de felul acesta. Niciuna din faptele astea nu are vreo putere să ne facă liberi, să ne ajute să fim noi înşine. Preoţii nu ne pot ajuta nicicicum. Nu cunosc şi nu vor cunoaşte niciodată decât voinţa închipuită de ei, nicidecum a lui Dumnezeu.
Copiii cresc în rătăcire; merg la biserică gândind că mântuirea înseamnă rugăciune, post şi a fi cuminte în timpul slujbei. O nimica toată. Atât pot propăvăduitorii credinţei, asta înţeleg ei prin a fi credincios.
Adevărata pietate constă în două feluri de fapte:acelea făcute pentru alţii, care sunt cele corecte, şi cele făcute pentru noi înşine, care sunt neimportante, căci niciuna din faptele noastre nu are vreo putere de mântuire. Mântuirea este drumul cunoaşterii spre Dumnezeul care eşti, este drumul spre libertate. Căutaţi adevărul, zice Scriptura, adevărul vă va face liberi. Adevărul din voi, nu din afara voastră. Sunteţi natură, sunteţi Dumnezeu. Dumnezeu nu poate fi alceva decât el însuşi, creaţia lui, omul!
Şi iată că în acest timp, o idee nouă, plecată de la Luther cutreiera Europa:
Biserica are o singură bogăţie, Evanghelia. În realitate este invers, Evanghelia Bisericii este bogăţia. Averile din curţile ei sunt provenite din bunurile celor păcăliţi că vin de la Dumnezeu.
Orice vine de la papă strigă: Daţi, daţi! Dacă refuzaţi, sunteţi ai diavolului!
Numărul sărbătorilor religioase trebuie drastic diminuat. Pompa de la serbările religioase trebuie evitată. Zilele de post sunt inutile. Iar dacă diverse femei isterice se simt pătrunse de Duhul Sfânt în timpul pelerinajelor, ar trebui tratate cu o bâtă pentru a-l goni pe diavolul din ele.
Dumnezeu nu este în afara omului.
Papa şi şleahta din jur sunt doctori? Şi eu sunt doctor. Sunt ei învăţaţi? Şi eu sunt învăţat. Sunt predicatori? Şi eu. Sunt teologi? Şi eu. Sunt disputatores? Şi eu. Sunt filozofi? Şi eu. Sunt dialecticieni? Şi eu. Scriu cărţi? Şi eu.
Aceia care niciodată n-au studiat mai vârtos decât mine sunt cu toţii sfătuitorii mei, iar eu trebuie să fiu învăţăcelul tuturor.
De-acum înainte am să-i dispreţuiesc, cum i-am şi dispreţuit, atâta vreme cât se vor purta cum se poartă. Sunt membri ai bisericii în măsura în care scuipatul, mucii, puroiul, fecalele, urina, putoarea, râia, vărsatul, ulcerul şi sifilisul sunt părţi ale trupului.
Oh! dacă aş putea în sfârşit să îmi imaginez un păcat enorm care să-i decepţioneze şi să înţeleagă odată că nu-mi reproşez nici un păcat. Să mă lase în pace. Conştiinţa mea le are înregistrate pe toate!
Dragul meu prieten Laura Luna. într-o lume în care, în acelaşi timp, totul există şi totul e iluzie, puterea este în noi. Căutând-o, ne aflăm pe noi înşine. Aceasta este credinţa. Cu ea purcedem la a căuta semeni în imensitatea existenţei. Îi putem găsi alături. Îi putem găsi în străfundurile lumii omului. În mituri. Ne desprindem treptat de atracţia filistinului, a suficientului frumos pomădat. De chipul lui Iohannis, păcatul nostru naţional, închipuit ca Sfântul Ioan Teologul.
