Acasa > Literatură > Sacul și peticul (V)

Sacul și peticul (V)

Se zice că, în pușcărie, Puiu atâta s-a umflat de bucurie, încât a făcut Poc! Respectiv, a făcut Poc la vestea că Mâță, copilul de la orfelinat, a învins concurența, s-a urcat în căruța celor 500 de membri ai Corului „Treceți batalioane românii Carpații” și a descărcat-o la liberali, partidul la putere, să poată obține performanțele pe care un cor intitulat atât de frumos, de sentimental, le putea asimila și elibera nației dragi. Și chiar așa s-a întâmplat. Mai toți coriștii au ajuns consilieri de imagine, designeri de mitinguri și demonstrații, șefi de partide. Înainte de a muri, presimțind că se duce când îi e viața mai dragă, dar fericit, Puiu s-a conformat, ca un bun român, și a zis: Dumnezeu și-a întors fața la noi, mulțumesc, Doamne! Primarul Gheorghe Bălan a înțeles, la rândul său, că roata e rotundă și s-a retras, împins ușor de la spate de a’ lu’ Lindină, Maher fiind de priveghi în pușcărie la căpătâiul lui Puiu. Locul său a fost luat de a’ lu’ Ursache, prieten de casă cu a’ lu’ Lindină, i-a fost paznic. I-a luat lui Maher hectarele din Vaideei, pe care le păzește ca pe ochii din cap și după ce acesta s-a smerit. În pușcărie, Maher, meditând el în tihnă, în timp ce-l jelea pe Puiu, și-a amintit de niște judecători de bine din justiția independentă „pentru o Românie modernă și liberă” și a fost eliberat, după o lună, pentru bună purtare, cu condiția să nu mai facă politică împotriva liberalilor lui a’ lu’ Lindină. Ocupat până peste cap cu treburi gazetărești, Dorin a traversat aceste schimbări ca gâsca prin apă. Fostul patron, Țepe Franz Josef, îmbogățit de pe urma ziarului cu găini care fată pui vii, n-a mai rezistat prosperității care îl năpădise și s-a retras undeva mai rustic, în apropiere de Schonbrunn. Dorin a luat cunoștință de realitatea ludic neastâmpărată abia când i s-a defectat scurgerea la baie. Întrucât dispunea de cei cinci lei trebuitori, a dat fuga la un vecin și prieten – meșter și mare, și șomer -, să-i ceară ajutorul. Acesta l-a primit cu bucurie și căldură, cum să nu mă bucur, a zis, când mă vizitează un ziarist celebru și hărțuitor sexual pe deasupra. Dorin, dând să-l plătească în avans cu toți cei cinci lei, s-a pomenit cu un hohot de râs în față.

– Cinci lei, vecine? Te-ai boierit! Ai uitat pe ce lume trăieșt? O sută de lei! Și asta fiindcă ne cunoaștem și suntem vecini.

Bucuros că, iată, clasa mucitoare s-a descătușat de vechile prejudecăți, și curios să afle ce s-a mai petrecut prin țară în timp ce în redacție se lucra la reforma ziarului – în ton cu reformele naționale, ce nu se mai terminau -, o ia pe Gicuș și valea spre Vaideei, să constate schimbările cu ochii, urechile și pixul său.

La primărie, ștabii noi erau într-o ședință de Consiliu. Cei doi au fost primiți cu urale. Era prima vizită a unui gazetar celebru. După strângeri de mână și tot atâtea pupături sincere, ședința a fost reluată, cu Dorin și Gicuș în rândul din față. Oarecum surprins, Dorin remarcă la uechea fetei:

– Vezi, ce pățim? Era cazul să te schimbi, geaca asta ponosită…

– Vai, dragul de tine, îmi scoți tu geaca, sau preferi pantalonașii. Doamne, e nasol de tot să fii fecioară, nimic nu știi.

Primarul își contiună discursul, ne luându-i în seamă pe invitați:

– Consiliul comunal, dragii mei vaideei, a adoptat astăzi un act istoric. Prin el, eliberăm o parte din PIB-ul străbun, avuție pământească trecătoare, cum bine știm, joagărul, vila lu împușcatul și terenul aferent, și-am primit în schimb lumină. Lumină liberală. Pentru echidistanță, avem un participant special din partea presei, primul hărțuitor sexual al Românei, Dorin Faimă (aplauze, urale răzlețe), pe hărțuita sa sexual, ăăăăă… Șomajul a crescut doar în cele câteva săptămâni de când am venit la putere și atins procentul record pe continentul uniunii noastre de suflet, până aproape de 40 la sută…

Oau, Dorin, se scapă Gicuș, ce ți-am spus eu? Ți-am spus că se poate? Iată că s-a putut! Primarul continuă:

– Am trecut la restructurări radicale, sută la sută, deși. poate că nici nu era nevoie. Liber consimțit.Până la sfârșitul acestui an, nivelul de trai va atinge încă un prag, pragul de jos… Ce vă spuneam noi, înainte de alegeri? Va fi rău, deci va fi bine. Aplauze prelungită. Primarul reia: Va fi rău, deci va fi bine! Suntem primii pe județ la macrostabilizare, și de va fi și foamete, m-aș încumeta și la o întrecere națională.

Emoționat își suflă nasul. Constată că nu mai are ochelari și întreabă neliniștit:

– Parcă am avut ochelari, să-mi aducă cineva ochelarii!

Gicuș la urechea lui Dorin:

– Dorinel, mie-mi plac oamenii ăștia. Se poate și mai rău…

– Astâmpără-te, o pune la punct Dorin. Fii sigură că au mai încercat și alții. Se pare că mai rău nu se poate.

Primarul primește ochelarii uitați pe masă și își reia discursul:

– Așa, deci. Putem aduce șomajul , prin efortul tuturor membrilor de partid la peste 40 la sută. Credeți că e ușor? Dumnezeu să-l ocrotească pe dascălul de la biserică! E și gropar, nu numai dascăl. Când e beat, e mai mult gropar. Și invers. Când e gropar, e mai mult beat. Îl ținem beat și-l trecem la șomaj ca gropar, că-i mai ieftin. Așa am procedat și cu cămătarul. Cu ăsta cum a fost? I-am zis răspicat: ori afaceri, ori administrație publică. E lege! Că și el era și cămătar, și magaziner. L-am restructurat ca magaziner (aplauze prelungite). Și totuși, n-am spus chiar totul: primul ministru a promis reformă pe pâine. Ei bine, noi – colegii mei și cu mine – adică grupul de lucru, am introdus lozinca reformei pe mămăliguță. Și-acum gata, la treabă!

Își face apariția omul de serviciu, îi înmânează primarului o hârtie, acesta o citește și spune:

– Nu vă alarmați, n-am citit-o decât eu și polițistul pe care tocmai l-am privatizat. E de-al nostru. Chiar voiam să mă sfătuiesc cu dumneavoastră. În legătură cu privatizarea polițistului aș vrea să vă întreb: firma de la ușă a rămas tot aia veche, de la ciuma roșie. Nu știm ce să alegem: LA POLIȚIA SRL MÂNZU, după numele polițistului sau simplu, românește: POLIȚIA PRIVATĂ?

Gicuș, din ce în ce mai entuziasmată:

– Eu zic să-i spunem „POLIS”. Polis se spune și în limba turcă. Sună istoric, european. În greacă înseamnă oraș…

– Da, dar… zice primarul evziv, Turcia…

– Nu vă lăsați pradă prejudecăților, domnilor! Ce dacă-i pe turcește? Siktir nu-i tot din turcă și există bine mersi?

– Polis, recunosc, seamănă oleacă cu siktir, e adevărat, o întrerupe primarul, chiar fain, autohton, și totuși… E vorba de muierile noastre: or să încurce morfologic „o”-ul din Polis cu „u” din…. Sunt date dracului când e s-o ia morfologic! Știu să se bucure de viață!

Un liberal sută la sută:

– Primarule, șadap! Care-i durerea ta? Ți-ai ieșit din pâine!

– Din mămăliguță, îl corectează Gicuș. Șadap cum se scrie? Șa linioară dap, ori împreună?

Conclavul se pregătește de plecare. Consilierii se adună în jurul primarului ca-ntr-o mișcare browniană. Acesta își face loc spre Dorin și partenera sa.

– Noi o să plecăm… Mergem la „cabana împușcatului”, să vedem la fața loculu ce mai e și cu teoria asta nouă. Domniile voastre, dacă aveți în program să vorbiți cu oamenii, puteți folosi biroul meu. Nu ascund documente secrete, he, he!…

– Putem ști ce altceva nu ascundeți, ca să nu căutăm noi, zice Gicuș.

– He, he!… Am plecat. Succes în continuare!

Numai bine ce s-a rarefiat atmosfera, fără bun-ziua, doar cu ochii-n patru apare un ins îmbrăcat ponosit, ca unul care doarme puțin, circulă și mult, fără temerea că nu va fi ascultat.

– Barosane, zice,ești ziarist pă bune?

Oarecum surprins, Dorin nu-i răspunde imediat. N-are de unde-l lua. Zice, după un timp:

– Pă rele!

– Bine, știu, pă rele, da pă bune?

– Eu sunt pă rele, da pă bune, îl informează Gicuș. Sunteți pesedist?

– Am fost și pesedist. Am fost… Acum sunt liberal. Voi?

– Și noi, zice Dorin. Cu ce vă putem ajuta?

Insul se veselește încă și mai abitir:

– Cu ce mă puteți voi ajuta voi pe mine? Am trăit s-o aud și pe-asta. Sunt agent fiscal. Voi sunteți ziariști, știți pesemne ce înseamnă „magnetul cabanei împușcatului”. Deșertați la băiatu tot ce știți, n-o să vă pară rău… Înțelegeți?

– Înțelegem, răspunde Gicuș, dar nu știm despre ce e vorba. Vă asigurăm că nu știe nici primarul. S-a dus să vadă la fața locului ce și cum. După cum sunteți îmbrăcat, îl veți ajunge din urmă, dacă vă grăbiți.

– Ce ziceți de o sută de parai?

– Oau! face Georgeta, după plecarea agentului fiscal. Ar fi primii mei bani câștigați ca ziaristă. Dorin, vrea să știe ea, ai observat ceva ciudat la omul ăsta atât de îndatoritor? Are în gât mărul lui Adam, ca maimuțele- păianjen. Dar apropo, ce caută mărul lui Adam în gâtul unei maimuțe – păianjn, care a trăit înaintea lui Adam? L-a văzut cineva pe Adam?

– Eva!

– Și ea n-a văzut că avea măr de maimuță-n gât? N-a văzut, îți spun eu Dorinache. N-avea cum să vadă. Uită-te, fata stă așa, cu fața-n sus, nu așa stau fetele? Tu cum stai? Stai cu fața-n jos, peste mine, ca să mă vezi. Văd ceva? Nu văd.

– Văd eu, anunță agentul fiscal, reapărut din senin. Barosane, ești om de cuvânt. Nu mă faci… Cu două degete sugerează un fermoar care se închide. Doar mie îmi spui, o sută de parai, sunt bani.

– Dacă nu mă face pe mine, cu atât mai puțin vă face pe dumneavoastră. Gicuș mă numesc, se scrie Georgeta și se citește Gicuș. Ca la americani…

– Zău? se minunează agentl fiscal. Unde v-ați născut?

– Eu?… Eu am fost copil sărac. N-au mai fost locuri la oraș și m-am născut la țară.

– La țară, unde?

– În gazdă la mama. N-am muncit pentru asta. Am fost și eu un fel de nobil de țară. Chiar dacă suntem neamuri îndepărtate, suntem neamuri, nu uitați de suta aia.

– O sută și atât. Ofertă definitivă. Am plecat.

– Naiba știe ce-o fi și magnetismul ăstă. Tu știi ceva, Dorin?

– Nici eu nu știu mai mult, gândăcel. Liberalii îi zic lichelism romantic, traducere din rusescul ciumă roșie!. Lichelismul liberal de astăzi e și el o traducerea, traducere din englezescul fuck you, sau așa ceva.

Următorul vizitator se prezintă cu plecăciune.

– Mă numesc Trăilă, nea Trăilă, cum mi se mai zice, și am nevoie de un împrumut. Se privatizează joagăru și toți ne îndatorăm să ajutăm cât putem. Altminteri nu e privatizare. E ordin.

Cei doi, țăranul și Dorin se privesc cu gurile întredeschise.

– Ați primit ordin, înțeleg, nu vă întreb de la cine…

– Eu zic să mă-ntrebați, domn șef, să nu rămână cu nespusă.

– De la cine?

– Așa s-aude, că-i ordin.

– Am priceput. Scrieți pe o foaie de hîrtie cum vă cheamă și suma pe care o cereți, și eu o să i-o transmit primarului.

– Așa cum v-am spus, domn șef, mi se zice „nea Trăilă”, nu cer nicio sumă. Doresc doar să mă îndatorez la domnu cămătar, neam cu domnu primar, c-așa-i legea.

Georgeta trece în spatele biroului, scotocește în sertare, scoate o foaie de hârtie și-i zice țăranului:

– Așa, acum spune ce vrei?

– Vreau vreo treij de mii, nu mai mult că n-am nevoie de bani. Eu am o soră și trei frați, mi-ar da ei, da-aș avea un interes, dar n-avem voie să împrumutăm gologani fără camătă. Popa nos tocmai s-a privatizat și ne afurisește dacă nesocotim reforma și icunomia dă piață. Coana preoteasă, că-i vine rându în valu al doilea la privatizare, nu ne afurisește. Ne mai iartă, da popa nu!

– Și camăta? Cât e camăta?

– Cam a treia parte. Uneori și mai mult.

– E-te-te!, icnește Gicuș. Maaamă! Și pentru cât timp?

– Pentru cât timp ce?

– Când trebuie să dai banii înapoi?

– De ce să-i dau înapoi? Dacă-i icunomie dă piață, fiecare face ce-i lui bine, nu mai e ca pă timpuri! Cămătaru cu camăta, cu ale lui, cum ar veni, noi cu ale noastre: adicătelea, cu sfinții. Cu Sfântu Așteaptă. E lege! Unde-i lege, nu-i bai! Cu banii mă îndatorez că așa-i datina, nu-mi trebe.

– Frumos!, zice Gicuș. Dorin, tu ai cutreierat prin multe tripouri ale lumii, poți să-mi spui dacă ai mai văzut și prin alte locuri, la alte neamuri atâta respect și dragoste față de lege ca la țăranul român? Uite și tu ce frumos sună: Unde-i lege, nu-i bai! Ce popor și-a mai trecut în folclor atașamentul față de lege?

– Apoi, io mă bucur că v-am găsit pe domniile voastre. Aici, la Primărie, avem doi vice și un secretar. În total sunt vreo cinșpe dregători. De la județ ni s-a trimis bonusul, cum se zice: unșpe pixuri și cu trei bichete, paișpe. Pe cale de consecință, cum se zice astăzi, undeva e o nelămurire. Acu suntem săraci. Am dat și pixurile, și brichetele… Nu mai avem nimica!

Dorin îi face semn lui Gicuș să-l lase și pe el să spună ceva.

– Nea Trăilă, domnu primar n-a zis nimic pe cale de consecință? N-a cerut nimic? N-a acuzat pe nimeni?

– Așa-i, domnu hărțuitor, cum am auzit că vi se spune, dom primar e un om bun. A dat vina doar pe ciuma roșie… Uitai să vă zic că au fost patru brichete. Una i-a dat-o lu unu Oscar. S-arunce piatra ăl de n-a fost niciodată pe cale de consecință. Căci toți am fost pe cale de consecință măcar o dată-n viață, cum spune Biblia. Pe cale de consecință domnul primar a păstrat o singură brichetă, una singură. Așa stau lucrurile. Ați scris tot ce v-am zis?

– Scurt, spune Gicuș. Știu că aici, că de-aici s-a auzit cântecul „Ăia, hoți, ăștia, hoți, mama lor la toți” Ați venit la noi pe cale de consecință și calea asta s-a dovedit a dracului de bună.

– Nu chiar a dracului. A fost bătut dom prefectu, ăla vechi, rudă cu domn Maher, dacă n-ați știut. Doi revoluționari, în semn de protest, au ocupat vila unde au intrat în greva foamei și nu dădeau voie nimănui să se apropie. Doar șoferii care îi aprovizionează pentru greva foamei aveau voie să intre. Acu unu din revoluționari e prefect… fostu îngrijitor la vila lu a lu Lindină. Martir!

– Eu nu știu, nea Trăilă, cum e cu martirii ăștia. Martirii, îm general rămân vii, ori trebuie omorâți.

– Pișichea pe limbă! Nu știi niciodată cine le ia locu.

Georgeta se ridică de la birou, îl dă la o parte pe nea Trăilă, se repede val-vârtej la ușă, spre surprinderea lui Dorin, sideratul, și sare la gâtul unui bărbat , greu de identificat ca fiind Maher, în costum de vânător de munte.

– Dragul de tine, ne-ai găsit! Bine ai venit!…

Maher îi descolăcește brațele din jurul gâtului său, o ține la distanță și zice:

– Unde-i boul ăla de primar:

– La cabana împușcatului…

– Fir-ar mama lui… și a lu mă-sa mamii lui… Mi-a luat-o înainte. Nu puteați să m-anunțați? De ce vă plătesc?

– Și tu vrei să ne plătești, dragul de tine! Ce-o să ne facem noi cu atâția bani?

– Adică? încearcă Maher să-și stăpâneasc furia. Cine va mai angajat?

– Unul chiar mai mare ca tine, dragul nostru, e agent fiscal.

– Cât?

– O sută.

– O sută de euro?

– De parai!

– Bun! Iată cum faceți. Banii ăștia de la fisc sunt jegoși al dracu. Trebuie spălați. Aveți noroc cu mine. Metodele astea de le zice mioritice nu sun bune nici în opinci. Vom folosi una din metodele olandeze. Ați auzit de ele?

Gicuș, care n-a depășit cu mult vremea când zicala „Nu tot ce zboară se mănâncă” era mult vorbită, intră repede în joc:

– O, da, zice. Olandezii au 4.387 de metode…

– Cum 4000 se nedumirește Maher.

– Mă rog, poate cu una sau două mai mult…

– Asta, ultima, se descurcă Maher.

Dorin:

– Pe ultim s-a putea să n-o cunoștem, Maher. Zi-o!

– Puștiule, nu mă mai întrerupe! „ V-am pregătit o valiză-diplomat. După ce ați numărat banii și v-ați convins că nu lipsește nici un sfanț, o închideți cu un cifru al vostru și-l notați numărul pe fundul valizei. Cu ea în brațe, vă înfățișați cuviincios la Poliție. Sunteți poeți, veți fi crezuți. Întâi le luați fața: că ați găsit o valijoară, c-o fi, c-o păți… Și-așa, într-o doară, sugerați că e posibil ca cifrul cu care se deschide să fie tocmai numărul scris pe spate. Tare, nu!?… Voi n-ați avut curajul s-o deschideți de frica unui buuum! Faceți gură – ca niște boemi veseli, de calitate – pentru ca valiza să fie deschisă în prezența voastră. Numărați banii, faceți un inventar și semnați-l. După 21 de zile reveniți. Dacă între timp nu s-a prezentat păgubașul, conform legii banii vă revin de drept. Bani legali, curați ca lacrima.

– Maher, îl întrerupte totuși Dorin, tu ești umblat pe la poliție, slavă Domnului, știi că polițiștii de azi sunt dați în mă-sa. Vine unul, care cunoaște metodele olandeze, chiar dacă e ultima, și inventează o chestie și mai genială decât a ta. Nu rămânem noi fără ei?

– Ne, ne!… Voi veniți spilcuiți amândoi, lugu-lugu… Poeți, gazetari cunoscuți… mă rog… Nicio grijă! Schema e făcută ca la carte.

– Bravo, Maher, se bucură Gicuș, dragul de tine! Ar fi totuși bine să dăm peste niște polițiști bătuți în cap, care să accepte lugu-lugu. Dacă sunt bătuți în cap, oameni suntem! Dar n-ar fi mai bine să ducem valiza la Poliția din Olanda? Fiind ei obișnuiți cu galantoni de-ășia ca noi, e posibil să nici nu ne mai lase să așteptăm 21 de zile. Mai ales dacă le arătăm și biletele de-ntoarcere.

– Măi copile, drept cine mă iei!? Ce v-am spus eu e brevetat. Sculă Zeiss! Acum, la treabă! Mergem să-i șutuim pe ăia de la cabana Împușcatului. Îl umflăm pe Oscar, că-n mod sigur e și el acolo, și valea! Ne-așteaptă reforma, Istoria! Gazetărașule, scrie-mi un text ca pentru ocazii de-astea: străbuni, istorie, neam, patrie, Iisus Hristos, chestii – trestii…

– Maher, dragul de tine, continuă Gicuș pe tonul entuziat, nu știu de ce am impresia că tu ai vorbit cu primarul de-acuma să mă împropietărească pe mine cu tractorul primăriei. Adică să mă privatizeze cu el. Parcă aud mulțimea. D-aicea până-n deal, sus, numai muzică și zbânțuială. De la încheierea colectivizării forțate, aia de-acu 50 de ani, n-o să mai fie o așa horă. Colectivizare-privatizare, nu degeaba ne-am născut poeți. Și-atunci am snopit un primar doar pentru o căruță. Nu voia s-o dea spre binele cauzei; al cauzei colectivizării. Acum îl lefterim de-un tractor, întru cauza privatizării.Privatizarea, iată, face un pas înainte față de colectivizare cel puțin din punct de vedere al dotării tehnice…

– Bravo, gândăcel, o laudă Dorin ai deschis paranteza potrivită unde să-l vârâm pe Maher ca să ne spună ce-i cu pelerinajul ăsta la cabana împușcatului.

– Acuma?

– Dar când?

– Fie. dar pe scurt, că n-am vreme de pierdut. Știți și voi, știu și eu că Dumnezeu a făcut lumea asta pentru miliarde și miliarde de oameni după chipul și asemănarea lui… Dar… Dar nu oricum, mă caraghișilor!. Fiecare cu ADN-ul lui. Nu sunt doi la fel… Așa… Niște cercetători din Indiile de Vest… Bine, cercetarea e veche, doar noi aflăm de ea abia acum… Cercetătorii din Indiile de Vest, deci, fac de sute de ani niște experimente geniale. La fiecare 50 de ani strâng niște nou născuți.Îi pun unul lângă altul și… ce să vezi, anul ăsta? Toți erau ca unul singur. Nu se deosebea unul de ăilalți. Adicătălea: cu virtuți, niciunul, măi! Pe ceilalți toate defectele. Aceleași la toți. Și toate, nu lipsea unul mai al dracu. Ce să fie? Ce să fie? Au trimis rezultatele la cei mai vestiți oameni de știință. Culmea: unanimitate! Pământul, planeta Pământ vreau să spun, o ia la vale, copilași. E pe terminatelea. E kaput! S-a demagnetizat în cea mai mare parte… Cosmosul nu mai are de ce să țină în cârcă o planetă în paragină. Să țină și pe ăl de crede în ce spune popa și pe cel dăruit de la natură să supraviețuiască. Ce se naște de multă vreme încoace, se naște pe un mort. De-aia, virtuți, ioc, defecte, cât vezi cu ochii. Face fiecare ce-l taie. Respectiv, stăpânul ca stăpân, sluga ca slugă. Există totuși niște refugii. Demagnetizarea e parțială totuși. S-au păstrat niște insulițe, pe una o știu și eu, o frumoasă așezare din insulele Baleare…

– Parcă și în cele Banuleare mai este una, să dă Gicuș atotștiutoare.

– Puștiule, nu-i de glumit. Trăim pe o planetă moartă. Acu apăru zvonul că și la noi ar fi una…

– Cabana împușcatului!… Am ghicit, Maher?

– Da, poețel… Oarecum, rămâne de văzut. Dar până vedem, musai s-o cumpăr. Când se va afla despre ce este vorba, în câțiva ani, n-o să mai avem unde depozita paraii.

– Și?, scâncește Gicuș. Ce-o să facem cu ei pe o planetă moartă?

– Nu „ce-o să facem”, fecioara lui Hristos. Ce-o să fac? Eu fac, nimeni altcineva. Voi o să fiți ajutoarele mele, nu faceți, EU fac. În luna asta cât am stat în pușcărie, m-am făcut alt om. L-am cunoscut pe Dumnezeu, pe Iisus Hristos… Voi ați observat ceva super de tot? Nu există rău perfect, nu există bine perfect. Dumnezu sau Iisus, unu dintre ei în orice caz, a făcut în așa fel, încât unde e mult rău să fie și puțin bine, măcar oleacă, și unde e mult bine să fie și oleacă de rău. D-aia e nevoie mereu de demiurgi. Ăștia sunt cei care răstoarnă binele în rău și răul în bine. Copiii mei, aveți în față un demiurg: EU. M-am născut lichea, dar demiurg. Și mi-am zis: rămâi, Mache, lichea și, ca demiurg, Maher, fă ce n-a făcut nici mama României: Licheaua cu L mare. Ți-a sunta ceasul să fii noul Dumnezeu pe pământ. Sau Iisus. Tu hotărăști cum să faci lumea nouă după chipul și asemănarea ta! Amin!

– Și farmacii, și iar farmacii, nu vezi decât farmacii… M-am săturat de farmacii, Dorinache, îi spune Gicuș pe drumul de întoarcere acasă. De-aia îl iubesc pe Ma… Ma-ăsta, Maher, Mache. Ai mâncărimi în cur, zeci de reviste îți vâră sub ochi, multicolor, leacul. Instituții ălea mai brava bat toba că 70 la sută din populația globului, administrându-l, a fost ferită de mâncărimile cu nume în limba latină, și doar 30 la sută se mai scarpină încă în cur. Io-mi încrețesc fruntea pe telefonul mobil unde aflu cum pot să câștig un milion fără să-mi murdăresc mâinile și cum să cumpăr o perche de adidași la preț de două sau invers… Și astea între două teste de inteligență, cum să ajung la cifra 8, scăzând unu din nouă ori adăugând unu la șapte. Premiile sunt barosane. Apeși pe tasta 4, apoi dai like pe tasta unu și abia la urmă îți apare chestionarul de completat pentru tragerea la sorți. Și nici măcar nu e de mirare, Dorinache. Americanii cu libertatea lor au construit zgârâie-nori și autostrăzi. Regii noștri, cu libertatea noastră, au construit Castelul Peleș. Și, iată, l-au născut pe Mache al nostru. Singurul nostru prieten bogat. Suntem binecuvântați…

– Maher, nu Mache.

Tonul folosit de Dorin, nou pentru Gicuș, o pune la punct, ca pe o școlăriță care a grești răspunsul la tablă.

– Ești supărat?

– Nu, dar…

– Am înțeles, Dorinache, îți arde de sex, iar eu, de lemn-Tănase. Nu uit, nu uit niciodată ce-i important pentru noi… Dar, Dorin, mai pune și tu niște draci pe tine, l-ai auzit pe Ma… Maher… Dorinaș, dragul de tine, când văd cât de șucărit ești… mă bucur, iubitule. Ești gelos, cum să nu-mi placă?

– Mă gândeam că poate e timpul să ne ocupăm de misionariat. Maher are ceva divin în el…

– Așa este Dorinache: lichelismul. Cum ar veni… partea a doua a filmului cu Dumnezeu.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.