Acasa > Articole > Presa > Seneca şi Nero în dialog (fragment din romanul NERO, NEŞTIUTUL)

Seneca şi Nero în dialog (fragment din romanul NERO, NEŞTIUTUL)

Seneca cere şi obţine din partea lui Nero o audienţă. Voia, în schimbul trudei cheltuite în slujba împăratului şi a Romei, să obţină încuviinţarea unei vieţi modeste, departe de treburile statului şi de ameninţarea timpurilor ce aveau să vină, pe care să o închine pasiunii lui dintotdeauna, filozofia.

Nu-l mai lega nimic de ucigaşul celei mai bune dintre mame. Pentru Nero, fostul său idol, Lucius Annaeus Seneca, era, mai ales, cămătarul care, prin lăcomia lui de bani, provocase indirect moartea a zeci de mii de romani sau filoromani. Şi care, mai mult decât atât, prin faptele sale, se distanţase singur de filozoful care-i veghease educaţia.

„Sunt patrusprezece ani, o, Cezar!, îi spune lui Nero, de când împărtăşesc strălucitul tău destin; şi opt ani de când domneşti; în acest timp ai îngrămădit asupra mea atâtea onoruri şi bogăţii, încât nu-i lipseşte fericirii mele nimic altceva decât cumpătarea” – Nero aprobă din cap; cu ochii minţii, parcă îl citeşte.

Seneca simte că îşi recapătă autoritatea asupra ucenicului său şi, încurajat, vorbeşte mai departe:
„Voi recurge la exemple celebre, în legătură cu rangul tău, nu cu al meu. Străbunicul tău, Augustus, a îngăduit lui Agrippa retragerea la Mytilene, iar lui Maecenas, chiar la Roma, o viaţă retrasă, ca şi cum ar fi trăit printre străini: unul, tovarăş de lupte, altul, trudit de multe osteneli, amândoi primiseră mari recompense, potrivite cu meritele lor neasemuite – eu ce ţi-am putut oferi în schimbul mărinimiei tale decât nişte învăţături predate, aş putea zice, în umbra şcoalei, şi care şi-au căpătat strălucirea numai fiindcă se pare că am privegheat începuturile tinereţii tale” – „Şi nu numai, îl întrerupe Nero. Şi nu numai. Pentru care îţi mulţumesc şi-ţi rămân recunoscător, Seneca”.

„Tu, în schimb, continuă Seneca, mi-ai dat o putere nemăsurată, o avere imensă, încât eu însumi îmi spun adeseori: eu sunt oare acela care, născut într-o familie provincială şi de rang mijlociu, mă număr acum printre fruntaşii statului? – a mea e, oare, proaspăta înălţare ce străluceşte printre bărbaţii nobili şi încărcaţi de un trecut de glorie? Unde-i, oare, omul ce se mulţumea cu puţin? – el să fi ridicat aceste grădini? El el acela care păşeşte acum printre aceste vile, înotând în bogăţia atâtor pământuri şi a veniturilor ce-i curg din toate părţile?
O singură scuză îmi stă într-ajutor, iubite discipol: n-aş fi putut să mă împotrivesc dărniciei tale; dar amândoi am umplut măsura: tu, dându-mi tot cât un împărat poate oferi unui prieten, eu, primind tot ceea ce un prieten poate primi din partea împăratului – Nero continuă să aprobe din cap -, dar tot ce ar urma, Nero Cezar, ar mări invidia. Fireşte, ca tot ce este omenesc, ea stă mai prejos de măreţia ta; dar pe mine ea mă apasă.

Şi tot astfel, o, Nero Cezar, bătrân şi neputând, pe acest drum al vieţii, duce sarcinile cele mai uşoare, cer ocrotirea ta, fiindcă nu mai pot susţine povara avutului meu, – oare de ce nu-l mai credea? – Porunceşte ca averea să-mi fie administrată de către procuratorii tăi, trecând în proprietatea ta – nu mă voiu arunca singur în mizerie, dar, scăpând de toate aceste lucruri de a căror strălucire sufăr, voi întrebuinţa timpul, cheltuit acum cu îngrijirea grădinilor şi vilelor, la cultivarea sufletului – tu eşti în plinătatea puterii, Nero Cezar; arta guvernării tale s-a dovedit timp de atâţia ani. Am putea, dar, prietenii tăi mai vârstnici, să-ţi cerem odihnă – egalii în rang cu tine de pe întreg pământul sunt în acelaşi alai când vorbesc despre acest quinquennium al tău ca fiind mai de seamă decât tot ce au realizat ceilalţi împăraţi până la tine – eu personal am aplaudat când ai limitat onorariile avocaţilor la 10.000 de sesterţi şi să nu fie plătiţi decât la sfârşitul procesului; pe Pomponia Graecina, soţia lui A. Plautius, învingătorul britannilor, învinuită de practicarea unor superstiţii străine, adeptă a sectei creştine, ce începea să facă prozeliţi, ai dat-o judecăţii soţului, care a găsit-o nevinovată – te-ai indignat, o Nero Cezar!, de exaţiunile neomenoase ale companiilor care strângeau birurile, dar ştiind bine că răul nu poate fi cu totul stârpit, fiindcă acţionarii şi beneficiarii lor erau cei mai proeminenţi membri ai clasei senatoriale, te-ai întrebat în Senat dacă n-ar fi mai bine ca toate aceste impozite indirecte să fie desfiinţate şi, o dată cu ele, şi societăţile de publicani.
Te rog să-mi vii într-ajutor, aşa cum ai făcut-o cu cei în drept să fie sprijiniţi, precum un soldat al tău, libert, sau călător obosit de drum!”

Nero răspunde, la rândul său, pe acelaşi ton:
„Sunt patrusprezece ani, o, înţeleptule, de când îmi împodobesc conştiinţa cu strălucirea gândirii tale. Eu ce ţi-am putut oferi în schimbul darurilor tale nemuritoare decât nişte lucruri trecătoare?
Tu, în schimb, mi-ai dat o putere nemăsurată asupra mea şi a oamenilor, încât eu însumi îmi spun adeseori: sunt eu oare acela care, născut într-o zodie tragică, mă număr acum printre fruntaşii lumii? – eu să fi ridicat această patrie slăvită de contemporani pentru dreptatea care o guvernează?
N-aş putea să mă-mpotrivesc cererii tale; amândoi am umplut măsura; tu, dându-mi tot ce ăl mai de fală înţelept al timpului poate oferi unui tânăr, eu înapoindu-ţi cu înţelepciunea pe care mi-ai dăruit-o.
Atât vreau să te întreb: ştiut-ai tu şi prietenul tău Burrus de complotul organizat împotriva mamei mele?”

„Ştii bine, rege, că eram prezent, împreună cu prietenul meu Burrus, la discuţia care a avut loc”.

Nero îi luă vorba din gură:
„Nu voi, tu şi devotatul meu slujitor, Burrus, m-aţi povăţuit să-l las pe Anicetus să-şi ducă la bun sfârşit treaba începută?
Au, nu tu şi Burrus aţi îndemnat centurionii să vină să mă felicite pentru că am scăpat de uneltirile mamei?
Tot ce ar urma, o înţeleptule!, ar spori clevetirile. Fireşte, ca tot ce este omenesc, clevetirile sunt mai prejos de măreţia ta; dar pe mine ele mă apasă, mă sufocă – tu trebuie să-mi vii mie într-ajutor acum, precum aş fi un soldat sau călător obosit de drum. Luminează-mi calea cu poveţele tale şi, odată cu ea memoria posterităţii. Eşti încă în plinătatea puterii; arta guvernării tale a dovedit timp de atâţia ani că îmi ţine rangul printre contemprani – şi-ţi întorc, o, bunul meu prieten şi magistru, zicerea şi spun: faptul că ai ridicat pentru mine, la cele mai înalte rosturi, oameni care s-au mulţumit apoi şi cu mai puţin, se va întoarce şi el tot spre lauda ta.
Vezi bine, omul se poate acoperi de vorbe liniştitoare, cu închipuiri de tot felul; din vorbe, poate face aceeaşi faptă, când odioasă, când înălţătoare- adevărul poate fi adevăr şi totodată minciună; vorbele mieroase, de umilinţă, pot ascunde la fel de bine intenţii ticăloase.
Natura, în cele din urmă, îi joacă feste omului şi-l aduce la starea adevărată. La starea de fiinţă trecătoare, folositoare doar un timp şi într-un fel neştitut nici de el. Cucerim imperii, lăsăm posterităţii o operă filozofică lămuritoare, trec răpitoarele păsări şi ciugulesc tot ce-am lăsat în drum. Nava pluteşte spre destinul ei, de nimeni aflat. Ai pus pe roate un soi de gândire cum n-a mai fost până la tine. Lumea care ar urma învăţătura ta ar fi, fără putinţă de tăgadă, o lume ideală. Urmat-ai tu propria ta înţelepciune?”

Seneca îi detesta pe sofişti, dar întrebarea lui Nero era pe gustul său: urmase el propria sa înţelepciune? De data asta avea în faţă un interlocutor viu, nu unul literar, căruia îi putea spune orice. Zise:
„O, Nero Cezar, omul cu putinţele sale limitate, în mijlocul convulsiilor, face ce poate să facă, apără cu putinţele sale limitate ce poate apăra, doctrina stoică acceptă această împrejurare afurisită: atunci, am vrut să apăr pacea Romei. Întrebarea este: a fost pacea obţinută chiar pacea închipuită de mine, oare pace a fost ceea ce am apărat eu? Aici, suntem de acord: roata lumii se învârteşte nu după capul ei, ci după propriile ei legi, pe care nu şi le cunoaşte”.

„Aşa este, învăţătorule, roata nu cunoaşte principiile care au făcut-o roată, şi, mergând pe firul început de tine, putem spune, preabunule, că nici omul nu cunoaşte legile care l-au făcut om; nu va şti poate niciodată de ce există şi încotro se îndreaptă. Dar măcar are voie să încerce a afla?”

„Ştiu bine, o, Nero rege, că asta vrei să faci. Te cunosc bine, şi nu te-am împiedicat în cursa pentru aflarea unui răspuns”.

„Teamă îmi este, bunule, că, pentru a lua cunoştinţă de legile care l-au făcut, omul, trebuie să iasă din el, aşa cum roata, ca să cunoască părincipiile în baza cărora funcţionează, ar trebui să iasă din cercurile ei pentru a se vedea că este roată. Aici, zic eu, intervine rolul artei: ne ajută să ne vedem cum suntem cu adevărat. Omul, singur în tot universul, supravieţuieşte prin artă; se vede, se cunoaşte pe sine. Nu întotdeauna îi va plăcea ce vede. Căci omul şi-a impus norme morale, religii, credinţe care, în realitate, îi deturnează nevoia de cunoaştere, îl împiedică să se vadă în lumina adevărată. Pasărea care zboară nu poate zbura şi în acelaşi timp să se vadă zburând; omul gâdeşte, dar nu se poate vedea simultan pe sine gândid. Doar arta o poate face …”

„Opreşte-te! Ştiu încotro baţi. Faptele mele, măcar unele dintre ele – şi printre acestea tu incluzi normele morale -, mă arată opusul celui care scrie cum trebuie să fie omul. Şi aici ai dreptate, nu poţi scrie cum trebuie să fie omul, câtă vreme nu ştii de ce există şi încotro se îndreaptă. Sunt multe lucruri pe care le-am făcut şi pentru care nu mă iert. Le duc cu mine în mormânt. I-am scris şi prietenului meu Lucilius. Trebuia să găsesc un pretext pentru laşitatea mea şi am găsit: am vrut să evit haosul şi am înlocuit haosul adevărului cu haosul descreierării şi al laşităţii. Am minţit Roma; şi poate că, dacă n-o făceam, poate dacă ieşeam împreună să mărturisim adevărul adevărat, astăzi am fi fost scutiţi de furia străzii, provocată, întreţinută şi dezvoltată în isterie. În delirul cetăţeanului isterizat din stradă se află şi o parte din mine; partea rea din mine”.

„Aşa e, bunule, vorbele morale i-au făcut pe duşmanii mei mari lideri şi înţelelpţi; şi cu aceleaşi vorbe strălucite au luat ei calea minciunii şi a crimei”.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.