Dimineață, prietenul Nuțu Tamaș, liberal vechi, mi-a zis că el nu se mai poate uita la televizor. La prânz, așteptându-mi soția în fața unui panou cu reclame imobiliare din Câmpina – un apartament, grădină, 300.000 de euro; de parcă salariile în România sunt în euro. Doi inși, bărbat și femeie, de vârsta a doua, fără habar despre prețurile de pe panou, își mărturiseau nonșalant, unul celuilalt, că nu mai pot urmări emisiunile de la televizor.
Ei, cum!? i-am spus soției, istorisindu-i convorbirea dintre cei doi. Ei, cum!? a exclamat și ea. Ei cum asta, tocmai azi când noi înșine ne înțelesesem să nu mai deschidem televizorul decât pentru filme? Ce naiba se întâmplă în România? Făceam haz de necaz. Râdeam amândoi ca proștii.
Întâmplarea ascundea în ea, pentru mine cel puțin, un sentiment dublu: unul de răzbunare pe televiziunile-tarantule și un altul de solidaritate. De solidaritate între mine și soție, între mine și Nuțu, între mine și cele două persoane din fața panoului cu publicitate imobiliară, între mine și alții, desigur.
Regăseam în mic, solidaritatea uitată vreme de 30 de ani, din 21 decembrie 1989, când sărutam lumea pe stradă, și chiar mai de demult, de la cutremurul din 1977, când plângeam cu lacrimi de o sinceră solidaritate, privind ruinele clădirilor care doar în urmă cu câteva clipe adăpostiseră vieți mai mult sau mai puțin fericite.
Acasă mă aștepta cartea „Religie și putere” semnată de Gianpaolo Romanato, Mario Lombardo și Ioan Petru Culianu. Cu ani în urmă mă marcase o afirmație a lui Ioan Petru Culianu, pe care o reținusem incomplet. Răsfoind cartea am nimerit repede pasajul cu pricina:
„Avem aici cel mai simplu exemplu de creștere a puterii individuale…” Da, acesta era pasajul cu pricina; am continuat să citesc: „Dar și cel care a băut măcar o dată un pahar în plus poate să fi cunoscut sentimentul de creștere a puterii personale; la fel și tinerii care se înghesuie în discoteci, dacă ar avea suficientă capacitate expresivă pentru a-și obiectiva starea și pentru a explica iubirea lor nemăsurată pentru dans, fum, alcool și semiobscuritate, ar spune, cu siguranță, că în această atmosferă nesănătoasă încearcă o intensă creștere a puterii lor… Este neîndoielnic că o expresie ingenuă și inocentă ca I feel disco good are rădăcini în acest sentiment, pe cât de obscur, pe atât de puternic, de modificare a stării interioare…” Bla,bla, bla… Dar iată și ceva care să-mi rețină atenția dincolo de chestia cu „un pahar în plus”: „Tinerii și adulții unei societăți <<primitive>> ar putea să mărturisească mult mai bine decât noi despre aptitudinea dansului de a dezlănțui energii reprimate, de a obține ceea ce noi numim, în această perspectivă, o trecătoare, dar nu mai puțin necesară, creștere a puterii…” A puterii interioare. O putere interioară provocată. Căci, iată ce zicea marele și odiosul Hitler, cu aproape un secol în urmă:
„Ceea ce numim <<opinie publică>> nu se întemeiază decât într-o măsură cu totul neînsemnată pe cunoştinţele şi experienţele sale proprii; ea este provocată de ceea ce numim <<informare>>. Iar partea cea mai însemnată din informare îi revine presei. Ea îşi asumă mai întâi de toate munca de informare, devenind un fel de şcoală pentru adulţi. Numai că acest învăţământ nu e în mâinile lui Frederic, ci în ghearele total nefaste ale celor influenţi. Mai întâi e de reţinut scurtul răstimp de care are nevoie această putere, cea mai periculoasă din stat, pentru a crea o opinie determinantă, chiar dacă aceasta este contrară ideilor şi aspiraţiilor comunităţii. În câteva zile, presa ştie să facă dintr-un amănunt ridicol o afacere de stat de mare importanţă şi invers, într-un timp la fel de scurt, să fie date uitării probleme vitale. În felul acesta, de prestidigitator, presa scoate ca prin minune anumite nume, legând de ele o amplă publicitate, speranţe extraordinare, creându-le o popularitate la care un om cu adevărat valoros nu poate nădăjdui într-o viaţă; nume de care cu o lună înainte nu auzise nimeni sunt lansate pretutindeni, pe când fapte vechi şi bine cunoscute privitoare la viaţa statului sau la viaţa publică, pe deplin sănătoase, sunt înmormântate în acelaşi timp; ba chiar uneori astfel de nume sunt rostite cu ocazia unor asemenea turpitudini încât ele ar trebui mai degrabă să rămână legate de amintirea unei josnicii sau a unei ticăloşii bine determinate. Dintr-o dată, ca la semnul unei baghete magice, se revarsă simultan, din sute de pubele, cele mai josnice şi mai neruşinate calomnii pe hainele imaculate ale unui om de onoare. Aceşti escroci ai opiniei nu se dau în lături de la nimic ca să-şi atingă scopurile odiose. Şi dansul nu se termină aici. Tot ei aplaudă, şi din aplauzele lor murdare ţâşnesc alte ticăloşii. Ei ajung să se amestece în cele mai secrete treburi de familie; scotocesc până când instincul lor de râmători îi ajută să găsească vreun jalnic eveniment capabil să-i dea nefericitei victime lovitura de graţie. Dacă nu găsesc absolut nimic, cu tot flerul lor, nici în viaţa publică, nici în viaţa privată, voinicii recurg la calomnie, ferm convinşi nu numai de faptul că în ciuda numeroaselor retractări tot va rămâne câte ceva, ci şi că atunci când ecoul cu o sută de guri îşi va desăvârşi opera cu complicitatea câtorva ziare rău intenţionate toate protestele victimei vor rămâne, de cele mai multe ori, fără efect. De altfel, această bandă de ticăloşi nu atacă pentru motive care ar putea fi comune lumii întregi sau făcând parte dintre acestea. Când unul dintre aceşti vagabonzi care dau târcoale pe la porţi se porneşte împotriva iubiţilor săi concetăţeni într-un mod atât de perfid el se învăluie de fraze frumoase pline de sinceritate şi de vorbe mieroase ca o caracatiţă în norul ei de cerneală; nu mai conteneşte cu proteste legate de „obligaţia ziaristului” sau cu alte asemenea minciuni nenorocite; merge chiar mai departe şi vorbeşte despre o formă de onoare cu totul specială <<onoarea de gazetar>>!
Iată banda care fabrică <<opinia publică>> din care se vor naşte apoi parlamentari, ca Venus din spumă mării. Şi mai degrabă va trece o cămilă prin urechile acului decât să descoperi un mare om prin alegeri”.
Și față de vremea lui Hitler sau a lui Culianu – cel puțin în privința presei – nu pare să se fi schimbat nimic. Așa se explică destul de ușor faptul că în aceste condiții, când lumea se hâțână pe un butoi cu pulbere, alimentat zilnic de sentimentul precarității existențiale, stăpânirea pandemică are nevoie ca de aer, de ceva nou, de, să zicem, un dușman nevăzut cum e virusul COVID.
