Acasa > Literatură > Sfârșitul omului-om (II)

Sfârșitul omului-om (II)

Așa grăit-a Zarathustra (Nietzsche): „Tu, astru mare, oare ce-ar rămâne din fericirea ta dacă nu ne-ai avea pe noi, aceștia pe care-i luminezi?”

Desigur, nimic!, îi răspund eu.

Mie mi se pare scurt, biblic, pilduitor. Adică: voi, astre de orice fel, scriitori, pictori, muzicieni, voi născători de viață, atenție ce produceți, pentru cine produceți! Prin ei veți fi lăudați. Voi, oameni, fiți voi înșivă astre!

Când Zarathustra rămase iarăși singur, grăi, desigur, în sinea sa, astfel: să fie, oare, cu putință?

Când ajunse la orașul cel mai apropiat, care se întindea lângă păduri, găsi mulțime de popor ce se adunase în piață, căci li se anunțase c-au să vadă un dansator pe funie. Iar Zarathustra se adresă așa către popor: Vin să vă învăț ce este Supraomul. Astrul-om! Omul ce trebuie depășit ca să fie om. Ce e maimuța pentru om? Doar o batjocură, o rușine dureroasă. Așa trebuie să fie privit și omul pentru Supraom. O batjocură, o rușine dureroasă.

Ați parcurs distanța de la vierme până la om și multe în voi sunt, încă, vierme. Cândva ați fost maimuțe, și chiar și azi un om păstrează din maimuță mai mult ca o maimuță oarecare.

Dar chiar și cel mai înțelept dintre voi, tot dilemă e! O corcitură între plante și fantomă! Oare vă îndemn eu să deveniți doar plantă sau fantomă? Iată, vă învăț ce este Supraomul.

Sensul pământului, vreau să cred, mi-e bine să cred, e Supraomul! O, dacă voi v-ați încorda voința pentru ca sens al pământului să fie Supraomul! Eu vă conjur, oh, frați ai mei, rămâneți credincioși pământului și nu mai dați crezare celor ce vă vorbesc despre speranțe suprapământești! Otrăvitori sunt ei, fie c-o știu sau nu! Sunt hulitori ai vieții, intoxicați, la rândul lor, și muribunzi, de care i-e lehamite pământului! Pot să dispară, așadar!

Rămas iarăși singur, Zarathustra părea a grăi astfel în sinea lui: De ce sunt oamenii plămădiți să moară? Care să fie scopul acela pentru care generație după generație, toate generațiile sfârșesc fără drept de recurs? Care să fie sfârșitul și, totodată, scopul acestui fenomen ceresc?

Odinioară, a-l huli pe Dumnezeu era cea mai cumplită blasfemie. Dar Dumnezeu e mort acum. Cea mai îngrozitoare blasfemie ar fi, azi, să acorzi mai multă atenție măruntaielor misterului decât sensului pământului. Să inventezi misterele înseși.

Ce-i drept, murdar torent e omul! Și trebuie să fii, într-adevăr, o mare ca să sorbi asemenea torent de murdărie și totuși să rămâi curat. Iată, vă învăț ce este Supraomul: el este această mare. Este fulgerul, este nebunia creatoare. Omul e doar o funie întinsă între bestie și Supraom. O funie peste abis.

Ce e măreț în om e că-i o punte, nu un capăt. Ce este vrednic de iubire în om e că-i o trecere și o pierzanie.

Vine timpul celui mai de dispreț dintre oameni, care este cel ce nu mai poate a se disprețui pe sine.

Îngust va fi atunci pământul, se va vedea cum țopăie pe el ultimul om, cel care micșorează orice lucru. Prăsila lui este indestructibilă, ca puricele de pământ. Ultimul om va trăi cel mai mult. Noi, zice-va ultimul om, făcându-ne cu ochiul, suntem inventatorii fericirii. Ei își vor părăsi ținuturile unde viața e grea, își vor iubi, încă aproapele frecându-se de el, căci le trebuie căldură într-o lume doar cu ciobani care știu totul și turma smerită, înfricoșată de moarte. Căci numai smintitul se împiedică de pietre și de oameni.

Vă voi vorbi, deci, despre cele trei metamorfoze ale spiritului: spiritul, între vierme și maimuța biruitoare și-a adulat devenirea de sine și, continuând lupta câștigată cu sine însuși, și-a luat pe cap noi și noi încercări, din ce în ce mai grele, mai glorioase. Se schimbă curând în cămilă cărătoare spre pustiu. Din ce îi e greu, spre și mai greu râvnește forța lui. A fost găselnița de a se umili și autoflagela să-și rănească orgoliul; să strălucească în nebuloasa lui ca să-și batjocorească înțelepciunea. Să se despartă de lucruri tocmai când acestea își sărbătoresc triumful, să urce pe munții cei mai înalți spre a-l ispiti chiar pe ispititor. Să se hrănească preamărind jirul și ierbile cunoașterii, în vreme ce sufletu-i suferă flămând de adevăr. Să se scufunde în apa mocirloasă, dacă e apa adevărului și să nu se ferească de broaștele reci, nici de broscoii fierbinți. Să întindă mâna stafiei care o înspăimântă. Pe toate aceste greutăți le ia asupră-și spiritul cel răbdător, asemenea cămilei care, mereu tot mai încărcată, se grăbește spre pustiul ei.

 Însă acolo, în pustiul cel mai depărtat, se-ntâmplă cea de-a doua transformare: spiritul-cămilă se preface în leu. Vrea să înșface libertatea, să-și adjudece victoriile devenirii, să fie stăpân veșnic. Contrar Legii Universului. Căci, Mișcarea eternă și-a dezvăluit taina: tot ce se naște, crește (se strică) și moare. Pandemia este poate ultima împrejurare pe jumătate legitimă de salvare. Dar știm: salvare nu există.

Pentru că, o, frați ai mei, ce nu poate face un leu? E lesne de închipuit; nu poate redobândi puterile unui copil. Acestea se ridică deasupra leului etern? De ce-ar avea nevoie leul prădător să se preschimbe în copil?

Nevinovăție este un copil. Un nou început. Și-un nou joc. O roată ce se-nvârte prin ea însăși. Mișcare primă. Preasfântă afirmare. Da, frați ai mei, pentru a intra în jocul creatorilor, al aștrilor este nevoie de o preasfântă afirmare. Spiritul Supraomului își vrea doar vrerea sa. Își cucerește lumea sa, pierzându-și lumea! Binecuvântează, ochi liniștit, căci poți privi fără invidie chiar fericirea peste măsură!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.