De vreo 20 de ani, în peisajul politic românesc există un personaj mai puternic decât președintele, Parlamentul, Guvernul și serviciile secrete la un loc: SISTEMUL! Nimeni nu știe cine îl conduce, unde are sediul sau cine îi sunt membrii. Dar aproape toată lumea e convinsă că există, că e pretutindeni, vede totul și ne dictează viața. Așa ne spun politicienii. Și toți știm că politicienii nu mint! Ei ne luminează. Și, curios, Sistemul apare în discursul lor exact atunci când începe să le meargă prost – nicio zi mai devreme. Le-a fost respinsă o inițiativă? Sistemul. Au pierdut alegerile? Sistemul. Au fost excluși din partid? Sistemul. Au fost prinși cu mâna în bugetul public? Evident, tot Sistemul.
Sistemul este detergentul universal al biografiei politice: spală incompetența, albește corupția și scoate până și cele mai vechi pete penale. E suficient ca politicianul să declare solemn că “se luptă cu Sistemul” și orice întrebare la adresa lui devine indecentă. Cum să mai ceri explicații unui erou? Omul nu mai este suspect, inculpat sau pur și simplu incompetent – este disident!
Formula este impecabilă, aproape matematică: N-am eșuat – am fost blocat. N-am furat – mi s-a înscenat. N-am dovezi – Sistemul le-a ascuns. Nu pot spune cine e Sistemul – pentru că este secret. Și dacă nu mă credeți, înseamnă că faceți parte din el. Este un cerc perfect, fără ieșire, construit special să nu aibă una.
Firește, în România există complicități reale – rețele de influență care leagă politica, administrația, afacerile, serviciile, justiția și presa. Toate acestea formează, la plural, sisteme: sistemul din sănătate, cel din lumea bancară, cel din educație, cel din justiție, cel din interiorul partidelor – da, și partidele au propriile lor sisteme. Sisteme paralele, independente, care ocazional se ating și, mai rar, cooperează punctual. Tocmai de aceea, acuzațiile serioase au nevoie de nume, fapte, mecanisme, probe. Politicianul nostru nu oferă niciodată aceste detalii. Și e ușor de înțeles de ce: dacă ar defini Sistemul, ar exista riscul ca audiența vizată să descopere – spre disconfortul lui – că și el a făcut parte din sistem până ieri, când distribuia funcții, primea informații, negocia numiri și se bucura din plin de binefacerile lui. Sistemul devine rău exact în clipa în care încetează să-l mai servească pe el. Cel mai înverșunat “anti-sistemist” din România este, aproape fără excepție, un fost beneficiar rămas fără “cartelă de acces”.
Ca fost șef profesional al unui serviciu de informații, primesc frecvent aceeași întrebare, aproape de fiecare dată când un politician invocă lupta cu Sistemul: “Cine e Sistemul, domnule general?” Iar în spatele întrebării stă, de cele mai multe ori, o convingere tăcută: că serviciile sunt coloana vertebrală a acestui Sistem invizibil. Este o confuzie ușor de explicat – lipsa de transparență care înconjoară activitatea serviciilor a fost, ani la rând, confundată cu lipsa de control. Dar tăcerea operațională nu e complicitate, iar secretul instituțional nu e conspirație. Dacă serviciile ar fi cu adevărat coloana vertebrală a vreunui Sistem atotputernic, cu siguranță n-ar mai exista atâția politicieni care să-l blameze public și să prospere bine-mersi în politică. Faptul că exact aceiași oameni care “se luptă” cu el rămân, ciclu după ciclu, pe liste, în funcții, la televizor, ar trebui să spună ceva.
Așadar, când un politician vă spune că e victima Sistemului, nu-l (mai) lăsați să scape ieftin. Nu întrebați dacă Sistemul există – asta e întrebarea leneșă, cea care îi dă apă la moară. Întrebați altceva, mult mai simplu și mult mai incomod: Cine anume? Ce ți-a făcut, exact? Cum, unde, când? Și ce probă ai, dincolo de propria ta suferință?
Până nu vin răspunsurile – și nu vor veni, pentru că nu pot veni – “mă lupt cu Sistemul” rămâne ce a fost dintotdeauna: nu o luptă, ci o fugă. Fuga de răspundere, cu costume de erou.
