Acasa > Informaţiile zilei > Sofia, între două lumi

Sofia, între două lumi

Romanul Sofia de Nicolae Cristache arată cum autorul are şi mână bună de ziarist şi vocaţie de dramaturg, în sensul că naraţiunea „curge” într-o realitate mereu recognoscibilă, iar dramaticul se bagă de seamă în construcţia scenică, în prezenţa conflictului şi a personajelor vivante, în neaşteptatele lovituri de teatru. Dar mai mult decât orice, avem de-a face cu o confesiune narativă. „Trei generaţii într-o singură poveste”, „povestea unei femei prinsă între două lumi”, menţionează autorul. Aici, protagonista-narator aduce în scenă vocile celorlalţi, ca într-un jurnal vorbit şi regizat cu iscusinţă, deşi spovedaniile se întind pe 427 de pagini şi numai în şase capitole. De aceea mişcarea pare uneori că tărăgănează. Deasupra acestora stă povestitorul-autor, care se vede că a scris (şi încă scrie) multe naraţiuni epice. Lui i se pune în sarcină afluenţa detaliilor, simplitatea oralităţii, tehnica abilă a cronotopului şi tot ce aparţine unui roman. Cele trei generaţii se întrunesc în prima epocă a comunismului, în a doua din timpul ceauşismului şi în a treia – postdecembristă. Nicolae Cristache ştie să implice istoria în ficţiune, fără a face exces tendenţionist–realistic. Romanul de familie e şi un dosar de vieţi, înainte de toate, povestea unei femei, din adolescenţa ei la maturitate, o femeie care îşi caută fericirea, îi găseşte câteva secvenţe şi i se refuză multe. Vorba lui Marcel Pagnol: „Oamenilor le e greu să fie fericiţi pentru că văd trecutul mai frumos decât a fost, prezentul mai rău decât este şi viitorul mai dificil decât va fi”. Alternativ este ritmul povestirii-confesiune, dacă avem în vedere ansamblul, căci altfel episoadele se amestecă. De exemplu, începutul cu înmormântarea lui Bursci, copilul Sofiei, e ulterior timpului narativ. Timpul propriu-zis e al primei tinereţi, al primei prietenii care este Georgeta, o fată simplă, foarte curtată şi libertină. Pentru Sofia e şi prima iubire, „italianul” de Bucureşti Bruno Pavese, cu care îl are pe fiul Luca. Dar urmează învolburări ţinute bine în frâul povestirii de către autor, o despărţire şi o recăsătorire cu Grig Cioroiescu, acesta provenit dintr-o familie sus-pusă. Ea, fiică de croitor, îl are ca erou preferat pe Pavel Korceaghin, el, fiu de general, îl admiră pe Ernesto Che Guevara. Sofia are şi caracteristicile unui roman document. Întâi, structurile socio-morale diferenţiază caracterele. Bunăoară, Bruno ajunge vicepreşedinte al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii şi membru în Comitetul Central, după care urmează o decădere pe toate planurile. E suspectat că are legături cu KGB. Armonia cu Grid e aparentă, iar fiul Luca parcurge un traseu ciudat. Prietena Gabi e căsătorită cu un ziarist româno-american, Georgeta cu un scenograf, şi astfel ea intră în atingere cu o lume simili-artistică. Mai mult, actorul de la Târgu-Mureş (care seamănă cu Geo Barton) şi scenele unde apare meditatorul lui Luca îi amplifică legătura cu mediul intelectual. Şi alte tipologii feminine: Simona, multiplă mai ales pe linia relaţiilor, o Rodică al cărei simţ practic excede („să nu-ţi pese, pune distanţă între tine şi dobitoci, ţine-i voluntari, câtă vreme tu însăţi nu ceri bani eşti un model, salariile sunt pentru bacşişuri, zicea, n-ai nevoie de salariu, ai acolo o avere, pavilionul acela valorează milioane, adu-l la faliment, fă-l de nerecunoscut, nu-i greu, şi fă un plan de salvare, ia-le ochii şi trece-l pe numele tău, nu te-ncurca cu toţi sărăntocii…”). Toposul bucureştean este şi pentru Nicolae Cristache o atracţie specială. Căderea comunismului şi vârtejurile primei părţi a tranziţiei trec ca o privire din avion prin ochii naratoarei. O viermuială parcă anonim㸠un roi ca în parabola lui Gandhi, firme, granguri, hoţi, campanii electorale, spolieri prin înşelăciune legală, falsitate, ură, ignoranţă, frică, deprimare, agresivitate, pizmă, ratare. Sofia vede enorm şi simte pe măsură („m-am săturat de suferinţă, vreau să joc la nuntă”. Dar mai prezent se arată a fi spectrul dezagregării şi al morţii… Finalul cărţii, larg deschis: „Eu eram soluţia dizolvantă. Ciulinul care şi-a pierdut rădăcina şi bântuie şi rătăceşte şi îi împiedică şi pe ceilalţi să se adune căci fără toate fibrele ei, sămânţa e blestemată să caute, să caute şi să nu se regăsească niciodată (…) Şi-am dat cu ochii de firma nou nouţă, pe care cu litere negre pe fond galben scria PARCHETUL DE PE LÂNGĂ… Şi-am luat-o după Bruno, după tata, şi-am intrat. Mă întorceam acasă după o lungă, lungă pribegie…” Abundenţa amănuntelor din viaţa de zi cu zi, din realitatea ca un asediu şi din parcursul psihologic-analitic încetineşte uneori discursul, dar în mulţimea zigzagurilor devine tot mai vivace şi mai pregnant. Cele mai multe sunt tot personajele feminine, dar nimic nu cade în feminismul stricător de literatură, nici în sentimentalismul care, se zice, ar fi marcă feminină. E interesant cum fără a-şi pierde din natura genului ei, Sofia are un relief bine desenat, justifică un personaj modern care pune literatura sub semnul esteticului.

Sursa: Revista Acolada (pag.8)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.