Sile
De ce, pentru numele lui Dumnezeu, la 5 noiembrie 1939, când m-am născut eu, nu s-a găsit unul care să-mi spună ce mă aşteaptă? Înaintaşul meu, Alexandru cel Mare, ştia măcar, înainte de a muri, că a avut totul. Mai mult chiar: ştia că acest totul era nimic. Ion Ţiriac, da, s-a născut să fie miliardar. Avea nevoie de un pahar cu apă şi o pâine. A vrut miliardar. Ce-i trebuiau miliarde pentru a trăi, nu se cunoaşte. Gigi Becali ştie de ce-i trebuie miliarde: posesorul lor dă, din milă umanitară, o mie de lei, şi Domnul îi dă, în schimb, milioane şi dragostea celor miloşi. Iată deci că rostul omului pe Pământ şi-l ştie fiecare. De la naştere. Mai puţin subsemnatul. Lumea-i ca o baltă în care arunci ce nu te costă mare lucru. Conţinutul maselor, de pildă. Şi atât. Vedem cum, pe aceeaşi păşune, vitele caută iarbă, câinele caută un iepure, barza caută lăcuste. Omul ce caută? Caută el ceva, dar nu prea ştie ce. Când a apărut centurionul, târând după el pe ceilalţi condamnaţi la moarte şi l-a chemat să li se alăture, Canus a zis: „De ce atâta jale pe voi? Vă pierdeţi timpul şi vă chinuiţi spiritul întrebându-vă dacă sufletul e nemuritor; iată, eu voi afla răspunsul peste câteva ore”. Acum, că i-a plăcut ce a aflat sau dimpotrivă, nu ştim. Murim şi noi, şi aflăm.
Când mi-am cumpărat casa unde locuiesc acum, eram prieten cu toată comuna. Astăzi, ţipenie în jurul meu. Nu mai conduc un ziar, nu mai sunt căutat de şefi de partide… Pe uliţe, ne ridicăm şepcile a salut doar unii. Gardurile înalte sunt străjuite de camere de luat vederi, într-o comună unde cetăţenii nu-şi încuie uşile nici când pleacă de-acasă. Români, parcă aceiaşi ca şi-n urmă cu sute de ani. Şi totuşi, nu… Nu mai şed pe bănci în faţa porţilor; privesc la televizor. Pădurile, apele, fabricile, au fost vârâte peste noapte în „poşete private”, vorba reginei Elisabeta. Ea a lăsat moştenire în poşetele sale private 24 de milioane de lire sterline şi o avere de 500 de milioane de euro. Mai ceva decât Papii. Papa Leon al X-lea, sub pretextul că strânge bani pentru renovarea Catedralei San Pietro, de la Roma, l-a însărcinat pe dominicanul Tetzel să vândă indulgenţe. Acesta a lansat campania cu sloganul: „Cade banul în cutie, zboară sufletul în Paradis”. Paradisul e mare, bani să fie.
Şi iată un pelerin la Vatican. Se înclină cu veneraţie în faţa sfintelor moaşte. Urcă scara sfântă în genunchi. Vizitează alte douăzeci de biserici, cumpără căruţe de indulgenţe pentru părinţii lui morţi, ca să-i scoată din Purgatoriu şi să-i trimită în Paradis… Principele Saxoniei observa caustic: „La Leipzig avem trei lucruri cu totul deosebite, adică trei mănăstiri cărora nu le poţi găsi pereche. Prima, cea a Ordinului Predicatorilor: vinde tot anul grâu fără să aibă vreun ogor; cel de-al doilea Ordin, cel al Călugărilor Cerşetori: face construcţii imense, dar n-are venituri; cel de-al treilea, cel al Augustinilor: poartă sutane şi fac o mulţime de copii, deşi nu au neveste”.
Gândurile astea, învălmăşite în capul meu, erau ca o muzică. Şi Soarele!… Şi un vuiet. Un vuiet ca vântul. Nu ştiam de unde vine, unde se duce. Creştea în mine întrebându-mă care-mi este calea. O cunoşteam pe aceea a lui Ţiriac. Ce ascultam acum nu era muzică. Era viaţă şi moarte. Şi nu doar viaţă şi moarte. Mai era… Ce mai era?… Mai era… Totul mai era. Tumult cosmic. Voci de bărbaţi şi de femei. Coruri care înaintau spre mine învingătoare. Impetuoase. Instinctul îmi spunea să mă tem. Vocile creşteau, creşteau… Corul Universului… Şi, brusc, dispărea. Dar nu, nu, nu… Iată, îndepărtat, în fundal, parcă undeva la începutul existenţei lumii, în surdină, din nou aceleaşi voci puternice. Se apropiau, veneau din nou spre mine, mă cuprindeau… CARMINA BURANA! Cantata. Şi dor de mama. Şi puhoaie de trăiri. Iubiri şi revolte, şi fericiri, şi dureri… Şi nu se schimba nimic.
Şi iată-l pe Sile! Copilul-meşter care a ridicat în comună o cruce-monument la poarta casei bunicului care l-a alungat, – „nu vreau bastarzi!”, striga – de acasă. Pe el, Sile, fiul nelegitim al Marietei, fiica cea mică a familiei Scofală. Şi mama Marietei, care-mi zice:
– Eu, una, cred în Dumnezeu. Nu mă amestec în treburile Lui. El, acolo, Sus, eu, aicea, Jos. Fiecare cu treburile lui. El ne judecă pe toţi. Eu nu judec pe nimeni. Nu prea am timp de toate. Sunt şi eu un Dumnezeu. În aceşti puţini ani daţi mie de părintele din Cer, aici, pe tarlaua asta, sunt şi eu Dumnezeu. Fac lucrarea care mi-a fost încredinţată.
Moşu’, bărbatul dăruit mie, s-a îngrijit de fiinţele care mor. Era gropar. Eu am crescut trei copii. Pe Lina, pe Marieta şi pe Sile, cel conceput, de fapt, de Marieta. E vina lui că s-a născut din flori? E a lui Dumnezeu? În cazul lui Sile, vina îmi aparţine. S-a născut împotriva voinţei lui. Ştia cineva ce-i în sufleţelul copilului? Urăşti un copil pentru că nu e legitim? E un rătăcit. Pentru el, lumea nu are rădăcini. A ridicat monumentul în memoria celui ce l-a fugărit. De ce? Ca să aibă o identitate. Să aibă un punct de sprijin în dorinţa de a şti de ce s-a născut.
Eu m-am opintit ca să-i salvez viaţa, fără să-l întreb. Eu îmi continui traiul şi rostul. Cu sufletul meu alături, nici el nu e singur. Căci, vă spun, viaţa acestuia, cu orbul găinilor pe el, cu întrebări la care nu poate răspunde – unde a venit şi de ce? – nu e viaţă. Mama lui, Marieta mea, a rămas gravidă şi s-a dus să-l ciopârţească şi să-l dea afară. Am urmărit-o şi-am închis-o în casă, să nu fugă. A născut copilul, apoi, în anii Revoluţiei, a început să bată drumurile cu o tobă, în fruntea unei gloate de tineri ca şi ea… Că nu mai vor să fie săraci… Vor libertate… „Vă urăsc!”, ţipa ea sub steag… „Pe toţi vă urăsc! Trăiască libertatea! Nu mai vreau libertate fără picioare!… Daţi-ne voie să umblăm pe picioarele noastre!… Nu mai vreau nici egalitate. Să nu mai aud de cinste, patriotism şi alte vrăjeli! Vă urăsc!… Pe toţi, vă urăsc!…” Sora Marietei, fiica mai mare a mea, Lina, care este balerină, a declarat că băiatul din flori e al familiei. I-a spus Sile cu de la ea putere. Apoi Marieta s-a măritat cu un mahăr politic, revoluţionar ca şi ea… Un timp nu s-a mai ştiut nimic de ea… Primăria a botezat o stradă cu numele ei: Marieta Scofală. Ca să fie şi comuna noastră alături de Revoluţie, de dragul vremurilor noi…
Lina, balerina, a plecat la Zürich. A plecat fără copil. Nu era al ei, era al familiei. L-a ţinut la şcoala din comuna Păuleşti, o şcoală pentru cei din diplomaţie. A plătit ea şcoala lui Sile… Copilului, materiile de-acolo nu-i stimulau gândirea. Ceea ce nu l-a împiedicat să-i întreacă pe toţi. A fugit şi a învăţat zidărie de unul singur.
După moartea bunicului, mama care l-a zămislit nici ea nu mai ştia cu cine – un revoluţionar ca şi ea -, l-a acceptat de gura bunicii lui. Lina, mătuşa, l-a adoptat cu sufletul, nu şi cu acte. El a ridicat un monument; era zidar de-acum. L-a dedicat bunicului care, înainte să moară, striga: „Să nu-l văd! Să nu-l văd pe bastard! Întinează tot ce-am născut cu bună credinţă. Nu-l recunosc! Iartă-mă, Doamne!”
Da, Sile! Am pornit să-l cunosc. Cu traista-n băţ, am luat-o către casa bunicii lui. După cincizeci de paşi, m-am odihnit. Am continuat în cadenţa patru paşi – odihnă… Patru paşi – odihnă… Uliţa, fostă albie de râu, era asfaltată, dar nu avea trotuare. Bebeluşi în landouri, mame cu ochii în telefoane, bătrâni cu dureri de şale… Talida mea a tot bântuit pe la poliţie, pentru un semn de reducere a vitezei… Limuzine tot mai negre şi mai lungi, mărci de firmă, luxoase de-ţi luau ochii… Până la urmă a apărut un avertisment de reducere a vitezei la începutul unei ulicioare de o sută-două de metri, la capătul căreia un neoboier îşi ridicase o vilă arătoasă.
Casa bunicii o puteam uşor recunoaşte, mă asigurase fostul primar, după fântâna de la poartă şi dudul cu vârful ca o coroană. Cred că atinsesem recordul de o mie de paşi, cu pauzele de odihnă cuvenite, când am văzut vârful dudului încheiat într-o coroană deja înverzită. Fântână, ioc! În locul ei, o cruce. Şi nu una obişnuită. Una din marmură, înaltă cât o cumpănă de fântână… Pe ea era trecut un singur cuvânt: RĂDĂCINĂ.
Uliţa, tăcută sub seara ce o învăluia paşnic, sfârşea la marginea dealului, deasupra râpei pe unde trecea calea ferată. Noaptea, când viaţa îşi potolea tumultul, puteam auzi, de departe, zgomotul roţilor de tren. Casa bunicii era lucrată în coloane din lemn masiv. Rupte parcă, la prima vedere, din îndărătnicia unui proprietar semeţ. Curte curată, rânduită gospodăreşte. Graurii încă mai căutau după apă. În fereşti, cerul era inundat agresiv de pete portocalii. Ale apusului neastâmpărat. Niciun zgomot. Ajuns în dreptul treptelor de la prispă, am auzit cuvinte încurajatoare:
– Poftiţi, poftiţi, nu vă sfiiţi!… Mergeţi în spate, dacă-l căutaţi pe Sile!
Sile m-a întâmpinat sprinten. Mă citise. Uşa din spate aluneca larg pe şine. Un fel de adăpost de iarnă.
– Intraţi, intraţi, e voie!
Un colţ era înzestrat cu aparate de gimnastică. Pe jos, o saltea acoperită cu muşama; desigur, pentru a fi lesne de spălat. Sile semăna cu cel confecţionat de gândurile mele tot atât cât mă asemăn eu cu Hercule. Era înalt, deschis ca o floare. Şi timid. Înţelegeam de ce premiantul liceului din Păuleşti fusese vârât în gura locului întâi: ca să dreagă ce-a stricat chiar ea, natura. Am fost invitat să iau loc şi, fiindcă nu mă dumiream unde, mi s-a indicat măsuţa joasă, rotundă şi plină de cărţi, cu scăunele pitice de jur împrejur. Cărţile inundau pereţii în grămezi înalte, viu colorate.
– Ce-i? m-a întrebat.
– Le-aţi citit pe toate?
– Inclusiv pe-ale dumneavoastră.
– Ca să aflaţi ce.
– Ca să aflu ce sunt în comunitatea unde pe tată îl cheamă Ion, Vasile… pe mamă, Viorica, Florica… şi pe copilul pe care-l nasc, ca să fie al lor, îl botează Erik, Patrick…
– Şi?
– Şi nimic. Bunicul a fost gropar, eu construiesc cruci… Pentru asta aţi bătut drumul până aici?… Beţi o vodcă?… Ceai?…
– Bei şi tu vodcă?… Iertaţi-mă, v-am tutuit.
– Eram tutuit de pe vremea când vă citeam. Să nu mă întrebaţi acum dacă mi-a plăcut ce-am citit! Nu mai ţin minte… Beau, cum să nu beau?… Stalinskaia?… Finlandia?…
– Poate mai târziu… De ce bei vodcă?
– Fiindcă există! De ce urăsc Biserica?… Nu i-am făcut nimic şi ea mă detestă… Ea mă detestă pe mine? Eu m-am născut, iar ea a fost inventată… Cum se explică faptul că lumea care, la fel cu mine, s-a născut, crede în popimea pe care nu Dumnezeu a născut-o…? Ceva nu e în regulă…
Eu încercam să-mi potolesc neastâmpărul de a găsi o explicaţie prezenţei şeilor şi hamurilor ce atârnau pe toţi pereţii.
– Nu mi-aţi spus: Stalinskaia ori Finlandia?
Cobora scara cu amândouă sticlele votcă în mâini. Fără nici o legătură, m-a întrebat dacă-mi plac poveştile. El nu se dă în vânt după ele, dar a reţinut una de la Martin Luther.
– Umplu paharele ca să nu torn de două ori. Sunteţi atent, da? Martin avea un prieten. Ca şi mine, avea unul singur. Toma. Pe al meu îl cheamă Adrian Chelcea… Toma ăsta era înstărit şi fără griji. În schimb, avea multe nesaţuri. Printre care şi dorinţa/nevoia de onanie. Până-ntr-o zi când mâna n-a mai avut astâmpăr şi a comis-o. Cum să-l împace pe Dumnezeu? S-a dus la confesorul bisericii şi a mărturist totul, totul. Vedea cum părintele se linge pe buzele care tocmai îl povăţuiau să spună rugăciunea „Tatăl nostru” de trei ori. Atât i-a trebuit lui Toma. Se masturba zilnic, uneori de mai multe ori pe zi, tot timpul cu rugăciunea în gură… Rugăciunile îl fereau de pedeapsă.
Vă întreb… Vă întreb: Rotschild, Rokefeller au păţit ceva asemănător? Atâta ardoare avea tulburarea aceea pentru bani încât, într-o zi, nu s-au mai putut abţine, exact ca Toma, şi s-au dus şi ei la confesor. Acelaşi îndemn. Şi de atunci, Rotschild, Rokefeller şi milioanele ca ei, după ce înşală, spun de trei ori „Tatăl nostru” şi continuă ceea ce au început, fără teamă de Dumnezeu. Aşa se şi explică de ce e posibil ca tot timpul oamenii să fie cu Dumnezeu în gură… Ajută-mă, Doamne!… Iartă-mă, Doamne!
Am spus povestea asta ca să revin la ce-am spus mai înainte, şi anume: cum, miliardele de oameni, născuţi ca mine, cred în popimea inventată, deşi văd că aceasta se scaldă în averi, fără să producă nimic? Ceva nu e în regulă, aşa este!?
– Sile, de ce mă bate gândul că o spui cu răutate? Şi tot gândul e cel care mă îndeamnă să mă întreb de ce a avut dreptate cel care spunea că pământul este rotund în vreme ce toţi ceilalţi vedeau că-i plat? Soacră-mea, absolventă la Sorbona, ieşea din casă doar când trebuia să meargă la piaţă. Avea în îngrijire o duzină de persoane. Alături de casa ei vieţuia o familie de ţigani. Ţigancă-mamă, mamă – eroină, „fătase” patru fete. Ca să ţină şi casa în rânduială, şi rufele spălate, şi tot ce mai e nevoie într-o gospodărie, o sacrifica pe cea mare. Nu o lăsa să mai meargă la şcoală ori la joacă… Dar, culmea! ea, cea mare, râvnea la şcoală. Celelalte chiuleau, se jucau, nu se sinchiseau să dea o mână de ajutor la nimic. Mama lor le ţinea isonul: că sunt mici, ce ştiu ele să facă? Fata cea mare era epuizată, plângea pe ascuns… Nu voia s-o necăjească pe mamă.
Soacră-mea avea o slujnică, de vârstă apropiată cu ţigăncuşa-gospodină. Aceasta îi povestea soacră-mi ce se petrece în casa de alături: nişte orori. Alea mici – leneşe, zvăpăiate, li se cuvenea totul, aruncau pe sora lor tot ce greşeau ele. Mama-eroină „nu vedea” nimic din ce se petrecea în jurul ei. Era o datină în cartier, să sufere aia mare; cele mici trebuia să aibă totul. Soacră-mea n-a mai rezistat. Ştia că la ţigani, dacă-i judeci cum trăiesc, nu mai scapi de urmări. S-a dus totuşi în vizită la vecină. Din una în alta veni vorba de fete. Vecina nu mai prididea cu laude la adresa celor mici. Despre fiica mare, nici un cuvânt. La plecare, ca şi cum scopul vizitei nu a fost unul concret, soacră-mea îi scăpă mamei-eroină o singură vorbă, arătând în direcţia victimei: îmbrăţişeaz-o!
Fiica mare, care se pusese demult a ciopârţi tot ce găsea în cale, a rupe şi murdări toate lucrurile mamei, izbucni în lacrimi amare… Ce a urmat după sfatul soacră-mi a fost parcă pogorât din ceruri: mamă şi fiică s-au înlănţuit într-o îmbrăţişare fără sfârşit. Zăgazurile fuseseră rupte; puhoaie de lacrimi se revărsau din viaţa lor oropsită peste câmpul eliberat, împlinit. Învinseseră viaţa de năpastă. Învinsă, zăcea prejudecata.
Soacră-mea, o casnică oarecare acum, dar, repet, cu doctorat la Sorbona, învinsese întunericul. Pentru o clipă doar, dar învinsese. Pentru o clipă a fost şi ea Dumnezeu…. Dumnezeu s-o odihnească!… Cine e Dumnezeu? Soacră-mea, singura care a corectat lumea, ori milioanele care strică lumea? Au dreptate doar fiindcă sunt mulţi, imens de mulţi…
Însă ce văd eu prin micuţa fereastră zăbrelită nu-mi dă răgaz să mă arunc în alte râuri. Văd grămezi de nisip, pietroaie cum nu am mai văzut într-o altă curte…
– Nu e meritul meu, nu le-am comandat, nu le-am cărat, zise Sile. Un rost au totuşi. Există pentru că este cineva care le poate primi. Am avut un coleg de şcoală cam nătânguţ. Îl întrebai cât fac 8930 ori 6433 şi-ţi răspundea în clipa următoare. Semăna cu fotbaliştii. Pe ăştia, dacă-i pui să facă orice în afară de dribling, nu ştiu. Şi driblingul şi înmulţirea le au unii pentru că e musai să le primească cineva după ce-au fost aruncate de Dumnezeu. Eu, folosind ce am de la Dumnezeu, am aflat că nu am ce face cu titluri de premiant. Cu ranguri. Cu decoraţii… Cât de mulţi sunt oamenii nevrednici de lumina zilei şi totuşi soarele răsare…
Şi au fost lungi întoarceri la Păuleşti. Pentru diplomă, maestre. Scuze dacă „maestre” sună ironic. În timpul uneia dintre aceste întoarceri un ţăran era arestat pentru că fusese prins cu tolba de pescuit plină de peşti. Am citit Scripturile, i-am scris patriarhului. Îl rugam frumos să-mi spună ceva despre împroprietăriri făcute de Dumnezeu. Nu mi-a răspuns nici până azi. Ce proprietate a încălcat ţăranul? Cine are drept de proprietate asupra unor peşti care azi sunt la Brăila, mâine în Deltă? Pământul cu râuri, munţi şi oceane, îi scriam, e al tuturor celor născuţi, al celor ce se nasc şi se vor naşte în veac. Acum îmi pare rău. Sună patetic… Unde a ajuns scrisoarea mea? În cutia poştală a unui ins dintre aceia pentru care soarele răsare oricum… O clipă. Nu vă place Stalinskaia? Vă dau altceva?
– Nu beau acum, poate mai încolo. Am leucemie. În cazul meu, alcoolul e demolator. Tu poţi să bei. Nu te jena… De ce bei?
– Dacă nu mi-e frig, de ce mă îmbrac?… Aţi amintit de pietrele de afară. Ceva asemănător n-am mai văzut nici eu. Mi le-a adus un ţigan. Presupun că le-a furat de la un scăpătat… Sculptor, ceva. M-a convins să le cumpăr când mi-a zis că sunt statui. „Nu le-aş vinde, a zis, nu le-aş vinde, dacă aş fi artist”. Nu greutatea lor conta, vedeţi bine, ci valoarea artistică. Şase căruţe, ultima greraţie… În clipa asta nu ştiu la ce-mi pot fi de folos, dar voi şti. Pietroaiele astea vorbesc, te cheamă…
Şi apropo de „te cheamă”. Ziceam că nu e bine să dăm întâietate miliardelor de oameni… Că-s mulţi. De la un om pleacă lumea, nu de la miliarde. Măcar dacă admitem că Dumnezeu a făcut lumea. Am putea spune şi invers, că lumea l-a făcut pe Dumnezeu. Lumea n-a făcut un Dumnezeu, ci o lume de Dumnezei, după chipul şi asemănarea sa.
Omul despre care voi vorbi acum este tocmai acela care în adolescenţă, ca mine, jura că el n-are nevoie de bogăţii, ci de vitejie: Alexandru cel Mare. Omul care jurase că nu va domni pentru a fi bogat odată, spre seară, vizitându-şi oştenii, îi găsi prădând şi cărând toate bogăţiile din tabăra duşmană. Acestea erau neobişnuit de îmbelşugate, cu toate că perşii, pregătindu-se de luptă, lăsaseră cea mai mare parte din bagajele lor la Damasc. Şi totul mirosea zeieşte din pricina aromelor şi mirodeniilor. Corturile aveau marginile tivite cu aur şi scânteieri în zvâcnirile asfinţitului, impunătoare atât prin înfăţişarea şi mărimea lor, cât şi prin podoabele răvăşite ademenitor.
Alexandru trimise la Damasc călăreţi de-au adus banii, bagajele, copiii şi femeile perşilor, ca spre un liman de scăpare. Dar îndulcindu-se din aurul, din argintul, din femeile şi din felul de viaţă al perşilor, macedonenii începuseră să se dedea moliciunii: pardoseli de marmură neagră, cu pinteni de argint, din toate părţile veneau miracole şi serbări… Se făceau nesuferiţi în plăceri grosolane, şi-n noaptea lăptoasă zămisleau în odăi luminate de lămpi ale destrăbălării… Din pricina bogăţiei şi a vieţii voluptuoase pe care o duceau, voiau să prelungească starea de moliciune şi de bine; făceau cu greu drumuri întortocheate şi expediţii obositoare şi, puţin câte puţin, au început să se încingă la bârfe. Agnon din Teos purta cuie de argint în sandale; lui Leonnatos, mai multe cămile îi aduceau nisip din Egipt pentru gimnasium, iar Philotas, fiul lui Parmenion, îşi pusese o sută de covoare la porţi şi la baie; iar când se ungeau cu ulei pentru exerciţiile fizice, consumau mai mult mir decât altă dată untdelemn şi la baie aduceau meşteri…
Ce vreţi altceva mai grăitor decât aceste imagini care astăzi împodobesc casele regale sau cum s-or mai numi ele…? Iar Alexandru, marele Alexandru a zis: „Iată ce înseamnă a împărăţi!” Brusc, începe a iubi bogăţia…
– Aşa este, aşa este… Dar, Sile, ai face o mare greşeală dacă ai pune poveştile astea în cârca oricui… Mie nu mi se pare că Alexandru şi-a trădat jurământul, dacă asta ai vrut să dovedeşti. Lumea, ca orice altceva din Univers, se naşte, creşte, se dezvoltă şi moare. În procesul creşterii, tot ce se petrece e unic şi adevărat. Nu există greşeală. Lumea, ca orice altceva din Univers, nu greşeşte. ESTE şi atât. Creşte şi atât. Se degradează şi atât. Moare şi atât. Şi, Sile, nu este o părere, este LEGE. Nu te superi sau supără-te. Şi tu exişti şi atât… Eşti liber să spui orice îţi trece prin cap…
Îmi pare bine că te-am cunoscut, plec să-mi îndeplinesc îndatoririle de seară… Am primit o carte cu editorialele unui ins pe care nu-l cunosc. După prima lectură, plăcută, cu un limbaj literar elevat, n-am putut să continui. Individul, parcă ieşit anume pentru mine din balta cu facebook-işti pentru a-mi crea modele, împarte lumea în două: pe de o parte toţi ceilalţi – idioţi, ignoranţi etc. şi el, de partea astălaltă, care ştie totul… Şi dacă ştie totul, n-are nevoie de argumente. Trebuie crezut pe cuvânt. Eu n-am cum… Îmi pare rău pentru el. Dacă nu urăşti ce urăşte el, eşti imbecil, escroc, troglodit… De iubit, el iubeşte o singură fiinţă: pe el…
– Aţi început prin a vă da de gol, maestre: aţi început demonstraţia încrâncenat. Nu e corect. Nu ştiu de ce… Aşa mi se pare mie. Scuze! Vă mai aştept!
Pe drumul de întoarcere, o revelaţie cât o statuie. Cât o statuie de pe vremea când prieteniile jubilau în descoperirea paiului din ochii celorlalţi. Mâncam îngheţată, gurile cleveteau şi era bucurie multă; din aceea pe care o fabrică solidaritatea. Îl zăpăcisem pe Sile cu vederile mele filozofice. El îl doborâse pe gigantul Alexandru. Dar, iată, eu îi luasem apărarea, că, vezi Doamne, nu e vina lui, a omului Alexandru; e vina construcţiei din care creşte omul…
N.R. Doar două zile vă despart de continuare. Capitolul II – Adrian Chelcea
