Cu încredinţarea asta în suflet, că atâta vreme cât nimeni nu ştie felul în care va fi sfârşitul lumii, toţi avem dreptate şi niciunul, Nicu a bântuit cercurile de invitaţi la congres cu aplombul celui îndreptăţit să spună ce-i trece prin cap cu aceeaşi detaşare atât în cadrul delegaţiei sovietice, conduse de Leonid Brejnev, şeful suprem al ruşilor, cât şi în cel al oasepţilor chinezi, conduşi de marele Deng Xiaoping. Şi-avea pentru fiecare vorba potrivită. La întrebarea lui Brejnev „Ei, cum vă simţiţi, tovarăşe secretar general?”, referindu-se la titulatura nouă ce-i fusese acordată de congres în locul celei de prim-secretar, el a răspuns: „Ca-n blană nouă, tovarăşe Brejnev, dar cu aceleaşi năravuri, ca toată lumea” – aluzie la ceea ce se spunea în gazetele străine, că între Stalin şi Brejnev deosebirea e de blană, nu de nărav. Și dacă Brejnev, râzând, l-a provocat să dea duşcă paharul de votcă, el a riscat şi a băut aşa – „Acum, a zis, acum sunt şi puţin rus, doar că mie-mi trece”. Și dacă marele Deng se purta ca un popândău care veghează ca rangul să nu-i fie coborât sub cel al marelui duşman de la Kremlin, Nicu l-a liniştit spunând că e onorat să fie la stânga oaspetelui chinez, cu aluzie la faptul că Deng era la dreapta sa, iar Brejnev doar în stânga…
Bântuit de imaginea Tanţei
Până-n ajunul Congresului din vara care a urmat, în vila de la Snagov a fost multă pace. Nicu venea să lucreze. Dacă era frumos îi zicea Suzanei: „Suzana, fă-ne ceva de mâncare, că o chem şi pe tovarăşa.” Aşa-i zicea, tovarăşa. Le făcea, la repezeală, o salată de vinete, o salată ţărănească din toate legumele, tăia doi pui şi-i punea la frigare sau pe grătar; făcea apoi mujdei şi mămăliguţă şi numai ce sosea şi dumneaei. Lui îi plăcea să bea întotdeauna un păhărel înainte de masă, cu vişinată mai ales. În fiecare vară făcea vişinată, nu o damigeană – două, făcea câte zece damigene. Avea un pahar special pentru el; îi turna doar trei sferturi din el.
-Îmi dai cu porţia? râdea el.
Iar după ce mâncau, uneori, tovarăşu’ punea caseta cu Mia Braia şi cânta. Cânta frumos. Jucau şi table şi ea fura. „I-ar m-ai furat, protesta el în glumă, nu mai joc!” „Hai, Nicule că nu mai fur!” Dumneaei era mai nervoasă, mai agitată. Când se întâmpla ceva sau aştepta pe cineva şi acela întârzia, era agitată. „Taci, Lenuţo, taci că se rezolvă. Oamenii nu zboară ca gândul!” o împăca el. Și-o lua pe după umeri sau de mână şi se plimbau până soseau musafirii. De fapt, profesorii de la care luau lecţii în particular; ea se pregătea pentru chimie, el, pentru politică. Și-ntr-o zi, Suzana a găsit într-un sertar o diplomă cu Leana tânără. O diplomă ca toate diplomele. Scria pe ea diplomă de absolvire 11 clase. Acum, dacă era sau nu autentică, ea n-ar putea spune – ei, adică cei din casă, n-aveau voie să întrebe cine sunt profesorii sau de ce vin. Le ducea câte un pahar de apă sau o cafea, vedea cărţile acolo şi auzea ce vorbeau. După ce plecau profesorii, strângea cărţile lui într-un sertar şi pe ale ei, în altul…
Da-nainte de Congresul din vara aceea, trei săptămâni a fost doar el singur. Suzana îi făcea mâncare, îl servea, îi spăla lucrurile, le călca, el pleca la palatul de peste lac unde se întâlnea cu ceilalţi şi când revenea, pe la două-trei, masa era gata. Dormea o oră-două, şi pe la cinci, înapoi la treabă. Scria până noaptea târziu. La prima oră îl întreba dacă serveşte micul dejun. Mânca o felie de parizer, o felie de şuncă de Praga, o bucăţică de pâine prăjită, un ceai sau o cană de lapte. La prânz voia ciorbă, mâncare gătită şi desert; la desert cerea dulciuri făcute în casă, plăcintă cu brânză sau minciunele.
-Ce-s astea, dragă?
-Specialitatea casei, tovarăşe Ceauşescu!
Ce era să zică: minciunele?
Tovarăşul n-o striga, bătea din palme; ea se înfăţişa prompt cu sticla de sifon şi se servea singur; nu bea şpriţ pe timpul acela. Bătea din palme şi ea venea cu încă o porţie de ce era: sufleu de brânză, de conopidă, de peşte, de varză… La felul doi îi plăcea să mănânce o friptură cu puţin sos şi piure de cartofi, făcuţi ca spuma, aşa îi plăceau. Seara se mai plimba puţin prin grădină, mai mânca un fruct sau lapte. Îi lăsa două pahare cu lapte, ca, dacă voia două porţii, să nu bea din acelaşi pahar.
Aşa a dus-o trei săptămâni. Şi-o dată, era ora prânzului – afară norii se încărcau a ploaie, furtuna îşi făcea auzite pregătirile -, Nicu ceru să fie închise ferestrele şi refuză porţia de vişinată. Amână şi aducerea felurilor de mâncare. O privea pe Suzana şi ochii îi râdeau. Cu butelcuţa cu vişinată în mână, Suzana aştepta alte ordine. Şi el a zis: Ia loc. Faţa senină a femeii, contrapusă furtunii de-afară, norilor ca o invazie de baloturi negre mişcătoare, îi dădea sentimentul că, în ciuda răzvrătirii naturii, nu se poate întâmpla nimic rău. Stăpâna cămărilor şi a acareturilor, a bucătăriei şi a pivniţelor veghea la pacea sufletului lui încărcat de nelinişti ca furtuna ce arunca în ferestre stropi uriaşi de ploaie. Suzana s-a aşezat pe un colţ de scaun, dreaptă ca o riglă, bonetă albă pe cap, şorţ din pânză groasă, cu mâinile în poală, după ce-a lăsat butelca la îndemână pe un colţ al mesei. Nicu venise mai devreme de la Palat. S-a spălat pe mâini şi s-a aşezat la masă cu gândurile la controversele legate de atmosfera în care urma să aibă loc lucrările primului congres după moartea liderului absolut. El tăcuse, aşteptând să ia naştere curentul majoritar şi întrebându-se în ce fel ar proceda Tanţa în locul său. Fiica mică a lui Dej îi cotropise gândurile abătându-le spre lumea care scăpa terorii puterii, liberă pentru iubire. Maurer vedea potrivită atmosfera austeră, dar lipsită de rigorile organizatorice de până atunci. Îl susţineau Chivu, Drăghici şi Bârlădeanu. Facţiunea tânără opta pentru o scenografie în stilul serbărilor şcolare.
-Mi-e bine cu tine, Suzană, a zis, toate zilele astea mi-ai fost ca un Rudotel. Acum poţi să torni.
Ea a turnat până la semn. El a râs şi-a zis:
-Iar eşti zgârcită. Mulţumesc, e de ajuns, a adăugat văzând că Suzana nu se grăbeşte să completeze spaţiul rămas gol. Spune-mi, Suzană, dacă ar fi să participi la un congres, cum ţi-ar plăcea să fie atmosfera: încruntată, senină ca tine, cum?
Şi ea a zis:
-Tovarăşe Ceauşescu, eu nu mă pricep la congrese. Nu mă-ntrebaţi, că nu ştiu ce să vă spun.
-Știi, a zis el, dar nu îndrăzneşti. Hai, a îmboldit-o, zi orice-ţi trece prin gând fără să te pregăteşti prea mult!
-Mie-mi place când lumea e veselă şi îmbrăcată de sărbătoare, tovarăşe Ceauşescu. Zău, nu ştiu ce să vă spun!
-Veselă şi îm-îmbrăcată de sărbătoare, a repetat el. Bravo, tu împaci şi capra şi varza. Veselă şi îm-brăcată de sărbătoare, bravo!… Ca să vezi!… Spune-mi, Suzană, tu ştii ce discutăm noi acolo?… Lasă, nu nega, n-ai cum şti, dar cam ce-ai vrea tu să discute organele noastre de conducere?…
-Tovarăşe Ceauşescu eu nu fac politică… Uite vă mai torn un pic de vişinată…
Şi fiindcă se pregătea să plece, el a oprit-o:
-Unde te grăbeşti?
-Să v-aduc de mâncare…
Încă nu-i era foame. Ritmul ploii pe tabla terasei îi sporea febrilitate. Ar fi ieşit să primească binecuvântarea naturii. Și dacă n-o făcea era pentru că Suzana nu l-ar fi urmat. Și fără stăpâna teritoriului s-ar fi golit de substanţa liniştitoare.
Intră Bodnăraş. Nu tu bună ziua, nu tu scuze pentru deranj. Era ud leoarcă, fără şapcă, părul şiroind, şi-n sandale, cu picioarele goale; venise cu barca peste baltă, de la Palat. Și-a zis:
-Nu stau mult. Beau o vişinată şi-am plecat. Am lăsat securistul să păzească barca. Beau direct din sticlă, zise ducând sticla la gură, nu-mi trebuie pahar. Iată despre ce este vorba: sunt convins că nu te-am trimis degeaba la Academia Frunze…
-Dej m-a trimis.
-Bine, bine, Dej te-a trimis… Ştii de ce Petru cel Mare este mare pentru ruşi? Ce-a făcut el pentru Rusia de-i aşa slăvit?
-Poate Lenin, l-a corectat el. Lenin e slăvit.
-Şi Lenin, da’ mai înainte a fost Petru cel Mare. Nu ştii. Nici eu nu ştiam până a nu fi fost licenţiat în Rusia… Întreabă istoricii, o să-ţi răspundă fără excepţie, fiindcă Petru cel Mare a făcut din Rusia una dintre cele mai mari puteri ale Europei… Judecă în ţarcul lor de gândire domnii istorici, Petru cel Mare, îţi spun eu, e mare pentru că a dat Rusiei I-DEN-TI-TA-TE! Precum Moise, evreilor. Adică Istorie. Povestea fără de care un popor rămâne o gloată. Vrei să conduci partidul autoritar, nu-mi spune că nu, dă-i o istorie, o poveste. Am depus la comisia de propuneri o notă cu mai multe idei, printre care şi asta. Eşti obligat să mă sprijini, nu uita, eu te-am văzut primul! Şi-acum, plec, oricum, vizita asta, probabil neplăcută pentru tine, după cum te ştiu, rămâne între noi.
– A-adică?
– Adică, după ce citeşti, să nu zici „ce-s bazaconiile astea?”
Şi-a plecat precum venise: val-vârtej. Nicu a mâncat în silă. Bodnăraş dăduse peste cap climatul de pace şi flecăreală şi-l readusese în starea de nelinişte dinaintea sosirii acasă. În euforia pregătirilor, a avalanşei de idei care curgeau din toate părţile, năştea în el, treptat şi pe nesimţite, o întrebare care-i sleia capacitatea de creaţie: ce-l asigură că drumul pe care-l începe este cel care trebuie să fie? De ce nu cel de la stânga sau cel din dreapta? În afară de entuziasm şi de noroc, ce-l îndreptăţeşte pe el să creadă în dreptatea sa mai mult decât în a ceilorlalţi? Cât timp a trăit Dej îşi putea permite să aibă certitudini, fiindcă avea cine să i le amendeze.
Şi veneau, acum, înspre el, valuri de critici veninoase, aprige şi documentate, şi la fel de multe visuri, aspiraţii, dorinţe, utopii, exaltări. Şi câtă vreme totul era pe hârtie, nestăvilirea era cuvântul de ordine. Dar ce se va întâmpla la primul pas în viaţă?, se-ntreba. Şi la următorul? Şi la următorul? Acceptase frenezia din jur, deşi ştia că iradia de la oameni care, ca şi el pe vremea lui Dej, îşi permiteau să emită certitudini pentru că era acolo croitorul care să le ajusteze, adică el, iar el nu ştia dacă lucrul ce era valabil pentru revoluţionarul de profesie se potrivea şi şefului statului. Căci asta era acum, şef de ţară.
Scotoci printre numele care-l urmau pe lista de colaboratori şi găsi doar doi parţiali oameni de încredere: pe Bodnăraş, care-l iubea în felul său de neînţeles pentru un civil,şi pe Maurer, pentru cultura şi erudiţia sa ideologică; niciunul însă nu prezenta garanţia responsabilităţii – doi aventurieri, dintre care unul – Maurer, şi boem. Singură Suzana era înzestrată cu garanţii de responsabilitate. Suzana nu-şi epuizase rezerva de bun-simţ păstrată prin antrenament zilnic. Bunul simţ i-a fost pavăză împotriva tuturor primejdiilor.
-Suzană, i-a spus, când aceasta a revenit să strângă masa, mai stai oleacă jos. Avem de vorbit, vreau să te rog ceva…
-Să strâng mai întâi masa, tovarăşe Ceauşescu, s-a eschivat ea, fără succes însă, fiindcă Nicu a zis:
-Las-o aşa, că nu ţipă. Sau nu, s-a răzgândit el. Strânge-o şi adu nişte vin alb şi sifon.
Şi după ce Suzana a îndeplinit porunca şi s-a aşezat la fel ca întâia oară, pe un colţ de scaun, el a zis:
-Te rog mult, nu-ţi fie teamă…
-Nu mi-e teamă, tovarăşe Ceauşescu, de ce să-mi fie teamă? Doar să nu fie ceva ce nu pot face…
-N-o să fie, a asigurat-o el. S-o luăm cu începutul: când tovarăşa te face tâmpită…
-Tovarăşe Ceauşescu, a ripostat Suzana, tovarăşa e uneori nervoasă, nu o face cu răutate.
Și Nicu a zis:
Învaţă s-asculţi până la capăt şi după aia să răspunzi. Nu sunt inchizitor. Răspunde sincer, că nu ţi se-ntâmplă nimic, m-ajuţi să-nţeleg nişte lucruri. Aşadar, când tovarăşa îţi zice tâmpito, simţi pe limbă că i-ai spune la fel, tâmpito?
Şi fiindcă ea a confirmat din cap, Nicu a continuat:
-Deci i-ai spune şi tu ei tâmpito.
Și Suzana iarăşi a confirmat:
-Da, fiindcă n-are dreptate, tovarăşe Ceauşescu. Și fiindcă s-a enervat pe mine fără să aibă dreptate.
-Fiindcă n-are dreptate şi fiindcă s-a enervat pe tine fără să aibă dreptate, a repetat Nicu, confirmând-o. Dar dacă ea n-are dreptate şi s-a enervat fără să aibă dreptate, nu înseamnă că dreptatea este de partea ta?
-Da, tovarăşe Ceauşescu, s-a răcorit Suzana, dreptatea este de partea mea. Dar repet, tovarăşa n-o face din răutate, o înmoaie ea.
-Suzană, dreptatea este de partea ta, din punctul tău de vedere. Din punctul de vedere al Lenuţei, dreptatea este de partea ei, altfel nu s-ar enerva. Aşa-i?
-Aşa-i, tovarăşe Ceuşescu, v-am spus că n-o face din răutate.
-Dreptatea este de partea ta şi în acelaşi timp este şi de partea ei…
Şi Suzana, intervenind, a zis:
-Nu se poate, tovarăşe Ceauşescu! Ori eu, ori tovarăşa… Nu se poate să avem amândouă dreptate!
-Ba da, Suzană, a potolit-o Nicu, amândouă aveţi dreptate din punctul fiecăreia de vedere. Ceea ce înseamnă că niciuna nu aveţi dreptate. Lenuţa s-a enervat convinsă că tu ai greşit, iar tu, ştiind că n-ai greşit, erai convinsă că ea era cea care greşea. În sinea voastră, amândouă aveaţi dreptate…
-Aşa e, tovarăşe Ceuşescu, nu mă mai zăpăciţi la cap!
-Şi totuşi niciuna nu aveaţi dreptate: tovarăşa nu avea dreptate pentru că nu avea dreptate din punctul tău de vedere, iar tu nu aveai dreptate fiindcă presupuneai că ea s-a enervat deşi n-avea dreptate, când de fapt ea se enervase tocmai fiindcă era convinsă că are dreptate.
-Am ameţit, tovarăşe Ceauşescu, ce vreţi de la mine!?
-Nimic, Suzană. Nimic. Şi mie mi se-nvârte capul. Dreptatea e decisă de cine are pâinea şi cuţitul. Aşa-i în lume; în lagărul socialist, pâinea şi cuţitul sunt în mâinile partidelor. Dincolo, pâinea şi cuţitul sunt în mâinile bogaţilor. La noi, presa, televiziunea, propaganda, oamenii de cultură şi de ştiinţă găsesc argumente ca să demonstreze că dreptatea este în mâinile celui cu pâinea şi cuţitul, adică de partea partidului; dincolo e la fel: oamenii de cultură, presa, televiziunile, propaganda se strofoacă pentru a ne combate şi ridiculiza, socotind că dreptatea este de partea lor. Asta la nivelul ţărilor şi continentelor. La nivelul fiecărei ţări dreptatea este tot de partea celor care au pâinea şi cuţitul. Şi toţi au dreptatea de partea lor şi în realitate dreptatea nu există. Eu spun că dreptatea e de partea mea şi sunt convins de asta, ceilaţi spun că dreptatea este de partea lor şi sunt convinşi de asta. Pe margine, interesele fiind de o parte sau alta, privitorul este convins că dreptatea nu poate fi decât de partea unuia.
Şi Suzana a zis:
-Înseamnă că eu făceam politică fără ştiu, tovarăşe Ceauşescu. Astea sunt chichiţe avocăţeşti. Eu ştiu când dreptatea este de partea mea şi când mă-nşel.
-Mă crezi că şi eu aş vrea să fie aşa? a zis Nicu. Dar nu se poate. Fiecare dintre noi se crede Dumnezeu. Tu o judeci pe tovarăşa, tovarăşa te judecă pe tine, eu îi judec pe toţi şi toţi mă judecă pe mine, cine mai e arbitrul? Mai poate fi un arbitru, când interesele, educaţia, cultura, religia, morala îl aşază pe om fie de o parte, fie de alta? Toţi suntem arbitri şi niciunul. Toţi avem dreptate şi niciunul…
Suzana şi-a văzut de treburile ei la bucătărie, nutrind mai abitir decât înainte convingerea că tot ce ştie ea, ştie, şi n-o poate contrazice nimeni, dar şi că lumea a-nceput să se scrântească din cauza vorbelor care-i invadează pe stăpâni.
Rămas singur, Nicu simte cum preaplinul sinelui din timpul când prezenţa Suzanei îi stimula elocinţa se goleşte şi pe locul rămas vacant se instalează, pe rând, insatisfacţia şi o tristeţe pe care nu ştie de unde s-o ia. În drum spre dormitor se opreşte la baie; pe margini oglinda s-a-nnegrit şi-n gresie au apărut crăpături; şi-n hârdău galbenul urinei a căpătat o nuanţă excesiv de accentuată, născătoare de griji. Are un somn agitat cu visuri care-l proiectează printre ai săi, e culcat pe spate, ştie că doarme, de-afară răzbat glasuri de bărbaţi printre care şi al lui Andrieş, soţul Suzanei, care strigă „ieşi afară, năpârcă!”, năpârca fiind Lenuţa lui; decis să pună ordine în hărmălaia de-afară se trezeşte cu urechea la pândă: undeva jos, la bucătărie pesemne, Suzana vorbeşte cu ofiţerul de serviciu, a venit să ceară nişte apă şi Suzana îl întreabă dacă n-ar fi bună o cafea, ploaia asta îmbie la somn; se lasă tăcerea şi el nu mai poate adormi. Dar nu e singur: golul din stomac e asaltat de puseuri sâcâitoare de acreală, ar coborî să caute medicamentele, ar bate din palme să-i atragă atenţia Suzanei, nu e capabil să ia niciuna dintre aceste hotărâri; se-ntoarce cu gândul la tristeţea care l-a cuprins înainte de a adormi şi căutând după o explicaţie care s-o alunge trece în revistă punctele de succes care să asigure congresului titlul de istoric – aşa ca nişte zorzoane menite să ia ochiul, importante altminteri, cum e şi asta cu schimbarea numelui partidului din Partidul Comunist din România, cum s-a numit la înfiinţare, în Partidul Comunist Român, semn al emancipării lui; noua denumire anunţă că partidul nu mai este o filială a unui partid comunist mondial, ci este titlul unui partid independent, cu o linie politică de sine stătătoare.
Aici firul se rupe şi mai departe aude vocea lui Bodnăraş cu ideea lui că pentru a fi stăpân pe frâiele ţării nu e de ajuns desprinderea ţării de Moscova dacă nu-i dai totodată o poveste care să vorbească despre rădăcinile independenţei ei şi a partidului, un fel de Biblie la purtător. Și Maurer are şi el dreptate cu ciorba care a fiert sute de ani până s-ajungă la reţetele de azi, ciorba de legume; ciorba capitalistă e pe ducă înainte de a fi devenit reţetă universal valabilă. Care ar fi, deci, îndreptăţirea pe care o poate invoca în faţa familiei, a tovarăşilor de muncă şi în primul rând a sa, dacă ar fi să se proclame conducătorul ţării? Doar atât: că dreptatea fiind de partea tuturor, este şi de partea sa?
Pentru ca dreptatea să aparţină unui singur om, unui singur partid, unei singure clase sociale, unei singure ţări ar fi nevoie ca măcar un om, o clasă, un partid, o ţară să cunoască felul în care va sfârşi lumea; în caz contrar toate teoriile, toate criticile, toate acuzaţiile, toate argumentele sunt îndreptăţite şi niciunul – învinge cel care, temporar, are puterea: şi-n căminul familial, şi-n politică, şi-n războaiele între ţări – aşadar, PUTEREA!
Şi-n orele care au urmat, în colectivul de lucru de la Palat, nu s-a putut desprinde din chinga în care-l prinsese nevoia de a găsi îndreptăţirea care să-i susţină legitimitatea şi, ajuns din nou la vilă, când Suzana a venit cu butelca de vişinată şi după ce i-a turnat până la semn, a întrebat-o:
-Cum e, Suzană, te-ai mai gândit la discuţia noastră de la prânz?
Și a ea a zis:
-N-avusei timp, tovarăşe Ceauşescu. Da’ de ce trebuia să mă fi gândit, că nu ne-am certat?
-Aşa e, Suzană, a zis el pe ton de laudă. Ai fost sinceră şi pe sinceritate nu e loc de ceartă… Dar, spune-mi, Suzană, încearcă el a o aduce pe terenul său, de ce tot mereu eşti tu sinceră? Eşti creştină?
-Tovarăşe Ceauşescu, a zis Suzana şi, simţind că e împinsă spre reluarea discuţiei de la prânz, a surâs cu îngăduinţă, nu vreau să vă mint, sunt botezată creştină şi merg şi la biserică de câte ori am timp…
-Foarte bine, Suzană, libertatea de conştiinţă e înscrisă în noua Constituţie la care tocmai lucrăm. Foarte bine, aşa te-ai născut, n-ai nicio vină. Dar nu-i aşa că sinceritatea asta a ta nu-i din naştere? Căci la naştere toţi suntem la fel, şi nu toţi suntem sinceri ca tine.
Și Suzana a zis:
-Tovarăşe Ceauşescu, dacă n-aţi fi amintit că la naştere toţi ne naştem la fel, eram pornită să vă spun că eu din naştere sunt sinceră şi cred că din naştere sunt sinceră, dar poate că dumneavoastră aveţi dreptate şi eu sunt sinceră c-aşa am fost educată de părinţii mei…
-Şi părinţii tăi, o ajută Nicu, au fost educaţi de părinţii lor şi părinţii părinţilor lor de alţi părinţi şi aşa mai departe… până când?
Şi Suzana a zis:
-Până când ce, tovarăşe Ceauşescu?
-Până când se întinde educaţia asta, o ajută Nicu, nu cumva până la învăţătura lui Iisus?
Suzana îl privi de parcă-l vedea întâia oară.
-Adică, se miră ea, vreţi să spuneţi că domnul nostru Iisus Hristos ne-a învăţat să fim sinceri?
-Adică eu, ateul, spun asta, râse Nicu. Da, asta am vrut să spun.
-Nu vă cred, îşi corectă Suzana uimirea, vreţi să mă păcăliţi.
-Dar dacă Iisus te-ar învăţa, grăbi el discuţia, că e bine să minţi, ai minţi, nu-i aşa?
-Niciodată, tovarăşe Ceauşescu, jur că nu!
-Nu jura, Suzană. Fiindcă-ţi aduc aminte că înainte ca domnul vostru Iisus Hristos să vă sfătuiască să-ntoarceţi şi celălalt obraz, părinţii lui l-au învăţat pe Iisus că bine e să-i facă celuilat ce i-a făcut şi el lui, „dinte pentru dinte!”
-Vai, tovarăşu’ Ceauşescu, exclamă Suzana, nu huliţi! Cum adică, Fecioara Maria, mama lui…
-Ba da, Suzană, o asigură Nicu, mama Maria şi tata Iosif, aşa gândeau, dinte pentru dinte… Ce e mai bine: să faci ca mama şi ca tata sau ca fiul?
-M-aţi dat peste cap, ripostează Suzana, nu mai continui discuţia, nu vă supăraţi pe mine, tovarăşe Ceauşescu!… Doamne, iartă-mă!… Poftă bună!
Auzi în urma ei râsul sănătos al proaspătului conducător şi râse şi ea; căci, privită din partea aia, lumea era aşa cum o vedea stăpânul ei, dar ea ştia că nu era aşa, nu putea să explice, dar sigur nu putea fi aşa.
Nicu vorbea în continuare. Îşi recăpătase verva din ultima vreme, vorbea tare să poată fi auzit din bucătărie:
-Asta e, Suzană, fiecare cu Bibilia lui. Când tovarăşa a spus că tu ai greşit, ea privea lucrurile din spatele Bibliei ei. Când tu te revoltai în sinea ta spunând că n-ai greşit, priveai lucrurile cu educaţia primită de la părinţii tăi. Avea dreptate şi tovarăşa, aveai dreptate şi tu. Ca părinţii tăi să te-nveţe frumos, au murit milioane de creştini; mult mai mulţi decât numărul comuniştilor ucişi de Stalin. O doctrină nu învinge fără sacrificii… Ceea ce vrem noi să facem cu acest congres – iată cum ideile mari vin pe neaşteptate! -, îşi spunea în gând, este să dăm ţării o nouă Biblie. Capitaliştii cu Biblia lor, noi, cu Biblia noastră – astăzi ei sunt infinit mai puternici, deţin finanţele, bombele, rachetele, literatura, arta, ştiinţele, cinematografia… Fără sacrificii ne ducem în râpa istoriei. Cum să ne facem înţeleşi? Cum ne-ar putea înţelege cineva născut, crescut, educat, îmbătrânit în Biblia economiei de piaţă şi a democraţiei burgheze, a valorilor „întoarce ipocrit şi obrazul celălalt”? Totul în lume e doar ipocrizie!
Cu încredinţarea asta în suflet, că atâta vreme cât nimeni nu ştie felul în care va fi sfârşitul lumii, toţi avem dreptate şi niciunul, Nicu a bântuit cercurile de invitaţi la congres cu aplombul celui îndreptăţit să spună ce-i trece prin cap, cu aceeaşi detaşare atât în cadrul delegaţiei sovietice, conduse de Leonid Brejnev, şeful suprem al ruşilor, cât şi în cel a oasepţilor chinezi, conduşi de marele Deng Xiaoping. Şi-avea pentru fiecare vorba potrivită. La întrebarea lui Brejnev: „Ei, cum vă simţiţi, tovarăşe secretar general?”, referindu-se la titulatura nouă ce-i fusese acordată de congres în locul celei de prim-secretar, el a răspuns: „Ca-n blană nouă, tovarăşe Brejnev, dar cu aceleaşi năravuri, ca toată lumea” – aluzie la ceea ce se spunea în gazetele străine, că între Stalin şi Brejnev deosebirea e de blană, nu de nărav. Și dacă Brejnev, râzând, l-a provocat să dea duşcă paharul de votcă, el a riscat şi a băut. „Aşa – acum, a zis, acum sunt şi puţin rus, doar că mie-mi trece”. Și dacă marele Deng se purta ca un popândău care veghează ca rangul să nu-i fie coborât sub cel al marelui duşman de la Kremlin, Nicu l-a liniştit spunând că e onorat să fie la stânga oaspetelui chinez, cu aluzie la faptul că Deng era la dreapta sa, iar Brejnev doar în stânga. Și când trecea o femeie prin faţa lui, o urmărea, nemaisfiindu-se, până se depărta, fiindcă ceva, fie maiestuozitatea mersului, fie poziţia înclinată a gâtului, îi aminteau de cele două detalii care-l impresionaseră în ţinuta Tanţei, fiica lui Dej, a cărei poveste de dragoste, bravura cu care respinsese ameninţările tatălui, de a cărui răzbunare pesemne nu se îndoia, îl trimitea la o lume pe care nimeni vreodată nu o va putea supune, dacă ea nu vrea; lumea pe care o redescoperise cu nici două luni în urmă, în timpul convorbirilor avute cu reprezentanţii scriitorilor şi ai lumii culturale când, ascultându-i, se întreba: Cum să-i convingi? Orice le-ai zice nu le poţi muta gândurile, îndoielile… Sancţiunile nu-i doboară, voinţa interioară lucrează liber, ca a Tanţei. „Tovarăşi, va proclama de la tribuna austeră a primului congres de răsunet internaţional, trebuie să înlăturăm manifestările de exclusivism şi rigiditate, de impunere a unui anumit stil, într-un domeniu sau altul al creaţiei artistice care nu numai că nu contribuie la înflorirea artei, dar o şi stânjenesc… Cunoaşterea a tot ce este mai bun în cultura universală, contactul direct dintre oamenii de cultură şi artă, schimbul de valori culturale create de diferite popoare contribuie la o mai bună cunoaştere culturală, la dezvoltarea fiecărei culturi naţionale şi, în acelaşi timp, la îmbogăţirea patrimoniului universal al culturii”.
Răspunsul l-a primit de la filozoful Constantin Noica – cel de al cărui cap şi ce poate produce el se temuse atât: „Sunt unul dintre intelectualii care, înainte de 1944, mărturisea uriaşul într-o gazetă, au susţinut unele idei greşite. Într-un fel sau altul a trebuit deci, la fel ca şi ceilalţi, să răspund pentru ele. Dar nicio pedeapsă nu e prea aspră pentru un intelectual decât tocmai faptul de a vedea că nu a avut dreptate (…). Întâi am crezut că socialismul ar putea deznaţionaliza neamul românesc, pur şi simplu. E absurd astăzi şi grotesc. Adevărul lumii noastre poartă numele socialism”.
Cum să-i crezi? Dar cum să nu-ţi placă să-i auzi vorbind aşa? …
Va urma.
Aici: prologul, capitolul I, capitolul II, capitolul III, capitolul IV, capitolul V, capitolul VI, capitolul VII și capitolul VIII.
