Nicu, preferatul Niculinei, sora mai mare, este invitat să primească botezul primului său bal; cu invitaţie scrisă şi tot dichisul; adică o foaie îndoită şi-un abţibild cu două albinuţe plutind cu mîinile întinse una spre cealaltă pe pagina de deschidere; şi-n interior, locul unde va avea loc chermeza: Parcul Carol; organizatorii: junii sindicatului „Ciocanul”, şi, caligrafiat cu litere cursive, de mână, numele candidatului: colegului nostru Nicu Ceauşescu, întru înfrăţire prin botez, 6 august 1933. 

Camera Niculinei freamătă ca un atelier de croitorie: resturi de materiale, cămăşi întinse pe pat, cravate, cutii cu nasturi, papiote. În izmenuţe, Nicu se supune fără să crâcnească supliciului femeiesc. Slujnica nouă, o rubedenie de departe a stăpânului casei, cu gura plină de ace, fixează pe lateralele cămăşii pliuri care s-o netezească pe pieptul plăpând; Lina, vecina, calcă nişte pantaloni vechi, scurtaţi în dimineaţa aia; calcă şi gura nu-i tace: Tu, Nicu, zice, când auzi că începe să bată toba, tu să strigi „Lumina!”, „Lumina!”… Te-aşezi şi tu lângă o fată care să-ţi placă şi când se stinge lumina, o iei în braţe şi o săruţi. Aşa se face. De-aia tinerii strigă „Lumina!”, „Lumina!…” Niculina îl ia la dans, cântă, trece pe lângă Lina, îi pune mâna la gură, taci, fato, Nicu tu fii atent la mine un… doi… trei … şi un… doi… trei… paşi de vals… uşor… zbori… unde te uiţi? un… doi… trei… Rusescu apare, aruncă din prag o pereche de pantofi şi dispare. Niculina se apleacă, îi ia din drum şi continuă să danseze, un… doi… trei… un… doi… trei….

Când forfota încetează şi totul pare terminat, sărbătoritul îmbracă pantalonii. Dar centura e prea lată şi nu încape printre găici. Toate trei femeile se apleacă, fiecare cu un capăt de aţă în gură, ca să nu li se coase minţile, taie, desfac şi recos – gata! Astfel împopoţonat, micuţul personaj de pripas este ajuns din urmă de Niculina; aceasta îi vâră în buzunar câţiva gologani – Sssst! Nicio vorbă! Tu eşti oiţa mea rătăcită!… Măcar să am eu sprâncenele tale!… Doamne, doamne!… Hai, du-te!

Când ajunse în parc, muzicanţii cântau deja. Estrada era-mpodobită cu flori şi ghirlande de hârtie de toate culorile, lipite cu pap; florile aveau-năutru câte-un bec, tot tavanul arăta ca un pom de Crăciun; colegul cu ideea de a trimite bobocilor câte o invitaţie scrisă îi face semn să treacă-n faţă lângă ceilalţi, şi el, întorcând gâtul după vocea de pe estradă, simte cum gulerul larg rămâne într-o parte şi capul o ia în partea opusă. Şi cum sucea el gâtul într-o parte şi-n alta ca să i se aşeze gulerul, auzi o voce în spatele său:

– Eşti boboc?

Maşinal se-ntoarse şi zise: nu ştiu. Se ciocni de un tânăr poate cu trei-patru ani mai mare decât el. De-aproape ce era nu-l văzu bine. Da’ era faţa unui băiat frumos, cu părul lung peste urechi şi ochi vii de viezure – zâmbea.

– Numele meu e Dadu, zise, al tău care e?

Şi el a zis automat:

– Ceauşescu!…

– Ceauşescu? Aşa îţi spun ai tăi în bucătărie?

Şi el a zis:

– Nu ştiu, nu avem bucătărie.

Dadu îl trase aproape…

– Nu contează, spuse. Eu o să-ţi spun Firicel, dacă eşti de acord. O să fim prieteni şi prietenii se cheamă cu numele mic, cu cel de alint sau cu porecla.

În timp ce-i vorbea, zâmbea poznaş, îşi muia buzele şi clipea des şi tot mereu aşa; era prietenos şi vesel. Nicu nu-şi putea lua ochii de la el, încât, la un moment dat, a-nceput el însuşi să clipească des.

– Eşti ţigan? l-a-ntrebat Dadu.

– Nu ştiu!

– Gata! a zis Dadu. Nu-ţi mai spun Firicel. Eşti domnul Nu-ştiu.

Nu-nţelegea ce voia insul, şi totuşi se simţea bine în preajma lui, ocrotit. Şi era cald; copiii, pe margine, alergau după o minge de cârpă. Vânzătorii de bragă chemau clienţii: „Ia braga rece, dai un ban, te răcoreşte!” Şi când pe estradă s-au auzit tobele vestind un anunţ important, Dadu i-a luat mâna şi l-a tras după el; şi tinerii strigau „Lumina!”, „Lumina!”… Au urcat împreună pe scenă şi-au coborât împreună, cu certificatele de botez, şi Dadu mereu înainte, cu el pe urme; insul avea umeri largi, rotunzi şi mijloc subţire şi picioare puternice; deasupra centurii, cămaşa în carouri mari se muiase de transpiraţie şi căpătase o culoare închisă.

S-au oprit în partea cu lume puţină, departe de ringul de dans; Dadu s-a descheiat la cămaşă şi l-a obligat şi pe el să facă la fel, i-a scos cravata, l-a descheiat la gât, dar nu mai mult; când să-i dea jos şi haina, Nicu s-a opus violent. Şi-un timp nu şi-au mai vorbit. Apoi, Dadu a zis:

– Îţi propun un joc, dar mai întâi, răspunde-mi la întrebarea: ai un poet al tău?

Și el a zis:

– Coşbuc.

Tocmai se recitase. Un elev recitase „Noi vrem pământ” şi îi plăcuse.

– Ce anume de Coşbuc?

Şi el a zis:

  • Nu, ştiu… Mai multe.

Dialogul era îngreuiat de vocile recitatorilor şi s-au retras în spatele scenei.

-Iată jocul, a zis Dadu. M-aşteptam să spui că-ţi place Eminescu, dar încercăm şi-aşa. Nu se poate să nu ştii măcar un vers din „Luceafărul”. Îl spui, nu contează dacă-i de la început, de la mijloc sau de la sfârşit: îl spui şi eu îţi continui poezia, fără să mă opresc o clipă, până la sfârşit. Dacă mă poticnesc, câştigi tu, dacă nu mă poticnesc şi recit fără opintire, câştig eu. Facem rămăşag?

– Nu ştiu.

– Sigur nu eşti ţigan? zise Dadu neîncrezător, dar fără nimic răuvoitor în voce. Trebuie să ştii măcar atât?!

– Sigur.

– Păcat!, oftă lung celălalt. Și după ce dădu afară tot aerul din plămâni zise: Am crezut că eşti ţigan. Păcat, fiindcă eşti pe gustul meu… Ia ascultă, chiar nu-ţi sună familiar?

Iar ea vorbind cu el în somn,
Oftând din greu suspină:

– O, dulce-al nopţii mele domn/ De ce nu vii tu? Vină!

Nicu n-avu nicio reacţie şi Dadu continuă:

Îl vede azi, îl vede mâni,
Astfel dorinţa-i gata;
El iar, privind de săptămâni,
Îi cade dragă fata.

Recitatorul s-a-ncălzit, creşte tonul:

Şi când în pat se-ntinde drept
Copila să se culce,
I-atinge mâinile pe piept,
I-nchide geana dulce…

-Am încurcat înadins strofele, spuse… Ce zici? Mergem la pariu?

În jurul lor se făcu cerc, fetele aplaudau, băieţii se-ntrebau: ce vrea ăsta, ce pariu? Hai, mă, să-i luăm banii! Dar, auzind condiţiile pariului băteau în retragere. Ăsta-i unul din nebunii care ştiu „Luceafărul” pe dinafară, ziceau. Iar, fetele: mai vrem. Dadu propuse un alt joc: el recită câteva versuri şi ele să recunoască autorul. Dacă îl nimeresc, el recită tot „Luceafărul”, dacă nu, ele se lasă sărutate de toţi băieţii – haz mare! Dar nu ceva greu, se prefăceau ele speriate. Încep, fiţi atenţi, anunţă Dadu.

Dar iată! Cu ochi tulburi
Tu stai între voinici
Te văd cum juri şi blestemi
Şi pumnii ţi-i ridici!
Pribegi de bir şi clacă,
Copii fără noroc,
Tu-i strângi în codru, noaptea,
Sub brazi pe lângă foc
Şi cânţi cu glas sălbatic,
Şi-n jur ei cântă-n cor,
Cântări întunecate,
Ca sufletele lor
.

Fetele se risipiră chiuind, băieţii se luară după ele să le sărute.

– Dau o bragă, se oferi Dadu. Bei bragă?

– Cine-i autorul?, vru să ştie Nicu, plătindu-şi paharul de bragă. Tu eşti?

– Nu chiar… Autorul tău preferat.

– Coşbuc?

– El!…

Uşor el trece ca pe prag/ Pe marginea ferestrei /Şi ţine-n mână un toiag /Încununat cu trestii…”.

Îi puse-n mână paharul de bragă nebăut şi se repezi spre estradă. Îşi făcea loc printre dansatori, părul în vânt, toţi ochii pe el, urca treptele cu greutate, tras de cămaşă şi turul pantalonilor, urca totuşi, şi direct la şeful cu vioara. Îi puse pe frunte o bancnotă şi coborî; în urma lui, echipa de lăutari cânta:

Pe când cu zgomot cad
Izvoarele-ntruna,
Alunece luna
Prin vârfuri lungi de brad
.

– Mergem? propuse el.

Ieşiră din parc şi o luară pe uliţele cu lumini rare. Era o noapte cu lună plină. Vântul adia aducând cu el răcoarea pământului. Luna se ascundea după nori şi reapărea printre coroanele copacilor, urmându-le paşii. Ştaifurile de la pantofii lui Nicu, reparaţi în grabă de Rusescu, lucrau în pielea de deasupra călcâielor până la sânge. Fulgere începeau să licărească uşor în depărtare. Furtuna venea în goană, ca o cavalcadă. Nicu se descălţă, nu mai putea merge. Ploua cu fulgere. Cu gâturile întinse, adulmecau mirosurile din grădinile răscolite. Mergeau de o parte şi de alta a drumului, sub ploaia caldă. Dadu juca fotbal cu băltoacele, Nicu îl imita…

În Piaţa Teatrului Naţional, muscalii din trăsurile de lux se adăposteau toţi laolaltă sub copertina de la Hotel „Continental”. Ploaia încetă la fel de brusc precum începuse. La casa Vanic, se opriră să-şi tragă sufletul.

– Te masturbezi, îl întreabă Dadu tam-nisam.

– Nu ştiu… Ce-nseamnă să mă masturbez?

– Să te joci cu cocoşelul.

–  De ce să mă masturbez?

– De plăcere. Ţi-ai măsurat-o?

– Ad-adică să-mi măsor plăcerea?

– Puţa, măi domnu’ Nu-ştiu, ţi-ai măsurat-o?

– Nu… Trebuia?

– Mai facem o fugă, propuse Dadu. Până la primul colţ. Cine ajunge primul are dreptul să dea o pedeapsă celuilalt.

Nicu ajunse primul; sprijinit cu o mână de felinar, vomita convulsiv, dar aproape vesel. Stai deoparte, mă simt foa-foarte bine, respinse el ajutorul prietenului.

Aşternură haina lui Nicu pe bordura trotuarului şi se aşezară unul lângă altul. Ţineau în mâini fiecare certificatul de botezul balului – nişte mucava udă, indescifrabilă. Dadu pufni în râs; Nicu îl însoţi timid la început, apoi hohotind amândoi, nu se mai puteau stăpâni. Curat botez, zicea Dadu.

– Ce nume e ăsta, Dadu?, schimbă Nicu registrul, ca să se poată opri din râs. Dadu cânta.

Pe când cu zgomot cad/ Izvoarele-ntruna…

Se opri ca să spună:

-Ţiganii mi l-au dat.

– Ţi-ţiganii? se nedumiri Nicu.

Dadu cânta mai departe

 Alunece luna/ Prin vârfuri lungi de brad…

Ţiganii… cei din şatră, domnu’ Nu ştiu. Am stat la ţigani aproape doi ani.

– Şatră?!, ridică Nicu vocea

– Da, mă, şatră, cu corturi şi acoperişuri de rogojină şi pânză deasupra unor pari prinşi cu sfori în ţăruşi; ai văzut vreodată un cort din ăsta, domnu’ Nu-ştiu? Înăutru e mai curat decât în palate, zău! Toată viaţa lor ţiganii şi-o petrec afară.

– Râzi de mine?
– Sunt fii ai pământului, domnu’ Nu-ştiu. În corturi dorm doar noaptea, încolăciţi ca nişte turbane… Se trezesc dimineaţa în aceeaşi poziţie.
– Râzi de mine, hotărî Nicu.
Dadu deveni serios; plescăi din buze şi tăcu. Apoi zise:

– Opreşte-te o dată şi priveşte-i! Bărbaţii au trupuri mlădii, zvelte, mândre. N-ai să vezi ţigan cocoşat. Femeile sunt înalte, cu unduiri de trestie. Stau liniştite lângă omul lor, cu o oglindă pe genunchi, se piaptănă cu plăcerea de a o face. Se nasc oriunde, cresc pe drum şi mor discret. Trăiesc, se iubesc, muncesc sub cerul liber…

Îşi scutură capul, cum fac uneori căţeii, pentru a împrăştia picăturile de ploaie din păr. Din străzile laterale se auzeau zgomote de tramvaie, şinele scrâşneau sub roţi înfrânate. Zorii aprindeau culorile străzii eliberate din noapte; oraşul prindea să zumzăie leneş, viaţa se revărsa în uliţe, trotuarele îşi reluau forfota ca la comanda unei baghete. Iată, credeau că se cunosc, şi totuşi parcă se vedeau întâia oară. Mergeau spre o staţie de tramvai. Părul lui Dadu se despletea în şuviţe ude peste chipu-i alb-pământiu, de o parte şi de alta a urechilor deschise ca două scoici. Erau momente când Dadu nu părea a păstra nicio trăsătură a vârstei pe care o avea. Era fără vârstă, ca statuile. Care o fi Dadu cel adevărat, se-ntreba Nicu, cel din urmă cu 12 ore sau cel plouat şi pământiu, ciudatul de-acum?

– Ce faci mâine, adică azi? întrebă Dadu.

– Nu mă mai culc… Nu ştiu… Muncesc…

– Şi pe urmă? Vreau să te înscriu la o bibliotecă. Ai chef?

– Dacă am chef să mă-nscriu la o bibliotecă… Ne vedem mâine, fug! anunţă el. E chiar tramvaiul meu!

Niculina nu-nchisese un ochi toată noaptea. Ca să nu-l deranjeze pe bărbat-su cu foiala ei, stinsese toate luminile şi se aşeză la pândă în spatele perdelei din odaia ce da spre stradă. Rusescu tuşea, gemea. Inima ei se zbătea chircită de teamă: parcă-i auzea glasul lui Rusescu: „Ce dracu faci acolo, vino de te culcă?!” Dar şi mai neliniştită devenea când în întunericul din depărtare se decupa umbra unui trecător întârziat. Umbra prindea viaţă, în contururile ei nu desluşea nimic din fiinţa fragilă şi pânda reîncepea din punctul de pe linia orizontului ei. Când apăru Nicu, toată fiinţa i s-a înfiorat, a dat perdeaua la o parte: Nicu înainta voios, cu picioarele goale prin băltoacele străzii, stârnind câinii din curţile învecinate. Niculina a întredeschis uşa şi l-a tras în casă, făcându-i semn să nu vorbească: eşti beat? El a dat din cap că nu, dar tot nu zâmbea, mut ca-ntotdeauna. Şi totuşi nu era el cel obişnuit; ochii, de obicei placizi, întorşi spre interiorul tenebros, erau aprinşi, cutele de pe frunte dispăruseră, de parcă cineva le desenase cu creionul şi apoi le-a şters. Niculina râdea pe înfundate, inima-i revenise în lăcaşul ei:

– Eşti îndrăgostit, i-a şoptit, să nu negi, sunt sora ta!

Îl privea cum se dezbracă de ţoalele ude şi nu-i venea să creadă, parcă nu era el, oiţa rătăcită, era băiat ca toţi băieţii, dar se dezumflă îndată ce el îi făcu semn că e sisi, ce i-a venit?

– Atunci ce? Unde-ai fost până la ora asta?
– Nu ştiu, îţi spun a-a-a-altă dată!

Şi-a doua zi, după ce a ascultat toată întâmplarea, ea a zis geloasă:„Nu-mi place prietenul ăsta. E ciudat. Nu cumva are sifilis? Ce sunt părinţii lui? Te-ai interesat? Să nu mi-l aduci în casă, puiu! Precis are sifilis netratat, altfel cum? Sigur, a fost alungat din şatră, scapă de el, las-o dracului de bibliotică, de-asta ai tu nevoie acum? Şi nu mai clipi din ochi, că mă enervezi, ce te-a apucat?”

Şi dacă el întârzia în oraş, l-a întoarcere îl cerceta pe toate părţile, nu cumva te-ai întâlnit cu ăla, spunea, tu, Nicule, tu fii atent, n-avem bani de doctori!

Dadu n-a apărut a doua zi, n-a apărut nici a treia, nici a patra, nici a suta zi. Bănuiala Niculinei se confirma. Când întreba la club cine l-a văzut pe Dadu, nimeni nu şi-l aducea aminte după nume, dacă-i ăla cu părul mare, ziceau, poetu’, de ăla nu mai ştim chiar nimic, a dispărut aşa cum a apărut.

Şi a reapărut aşa cum a dispărut: pe neaşteptate, fără nicio noimă anunţată de vreun eveniment. Îl aştepta pe Nicu în dreptul cofetăriei „Nestor”, pe drumul lui spre casă. Iată, a zis, am fost la bibliotecă şi am transcris nişte versuri pentru tine, Coşbuc… Ca şi cum s-ar fi despărţit ieri. Luat prin surprindere, Nicu întârzia să reacționeze; ceea ce vedea în faţa sa era un dezastru – pletele dispăruseră; în locul lor, printre firele rare, tunse scurt, i se vedea scalpul gol. Caraghios… Chiar hazliu. Şi poate c-ar fi râs dacă ar fi avut o fire veselă – dar nici atunci. Nu i-ar fi dat voie gâtul, subţiat şi zbârcit. Clipea parcă mai des, dar fără farmecul din trecut. Simţindu-i deprimarea, văzându-se cu ochii prietenului contrariat, Dadu privea în jos.

– Ţi-ai schimbat botinele, zise, ce-ai făcut cu alelalte?

– Scuze! Nu erau ale mele, răspunse Nicu, le-am dat înapoi.

Şi apoi, suspicios:

– Unde-ai dispărut? M-ai minţit cu numele. Dadu nu există.

Porniră în jos, pe Calea Victoriei, angajaţi în fluxurile de la acea oră a zilei: vânzători de ziare făcând slalom printre cei aduşi de afaceri şi cei aduşi de plictiseală, cerşetori, vânzători ambulanţi, flaşnetari şi câini fără stăpân strecurându-se printre echipaje luxoase, cu muscali înveşmântaţi în catifele, cocoţaţi pe capră şi maşini claxonând scurt prin mulţimea de gură-cască.

­­­- Dadu mă cheamă, n-am minţit.

– N-ai răcit, sper – zise Nicu, eu n-am avut nimic. Făcea aluzie la ploaia sub care, într-o noapte, hoinăriseră liberi, naivi şi fericiţi.

– Ei, asta-i acum! N-am avut nici pe dracu’!

Nicu rămase fără răspuns; n-ar fi zis că Dadu n-a avut, cum se lăuda, nici pe dracu’. Arăta ca dracu’. Desigur, boala de care se temea Niculina, sau poate că dracu’chiar avea legătură cu lunga lui dispariţie. Ca şi cum i-ar fi înţeles gândul, Dadu a continuat:

– N-am dispărut, am fost la şatră… o vreme; pe urmă… pe urmă…  Nu te-am uitat, bâlbâitule, scurtează el (un „bâlbâitule” spus ca o intimitate având girul unei poveşti frumoase trăite doar de ei doi). Acum am revenit cu treabă. Am o treabă pentru tine…

-Pentru mine, mă? se eschivează Nicu. Am treabă, mă, chiar prea-prea multă!

– Vorbesc despre o treabă pe care să o ştim doar noi doi, bâlbâitule, nimeni altcineva… Ai fost arestat, după câte ştiu, pentru tulburarea liniştii publice…

– Pentru dezordine şi tulburarea liniştii publice… Dar nu-mi mai spune bâl-bâlbâitule!

Fu cuprins pe după umeri şi pupat apăsat pe tâmplă. Nicu se zmuci de parcă l-ar fi picat cu ceară. Dadu se retrase, reacţia lui Nicu îl descumpăni.

-Nu-s lepros, ce ai? … Iar dacă aş fi, nu te-aş pune în pericol. Nu-ţi mai spun bâlbâitule, dacă nu-ţi place, deşi mie-mi sună tandru…
– Ai sifilis! nu se putu abţine Nicu.

De-atâta rîs, Dadu se sufoca, tuşea, se bătea cu pumnul pe spate… Se opri anevoie, ca să spună:

-Chiar m-ai speriat, omule! O clipă am crezut că tu ai sifilis…

În dreptul anticariatului lui Jean Pollack, îl luă de mână pe Nicu şi-l împinse înăuntru. Doi domni, unul în spatele celuilalt, cercetau un catalog cu coperţi largi. Cel din spate se desprinse şi le ieşi în întâmpinare.

-Ce plăcere!… Ce plăcere!

Îi ţinea mâna lui Dadu într-a sa. Mă tem, zicea, că am veşti proaste, dar ştiţi cum e: după ploaie, se arată soarele, nu că ploaia n-ar fi bună…

-Domnule Pollack, îl întrerupe Dadu pe un ton semioficial, uite cum facem: eu voi lipsi un timp din Bucureşti; îi dau colegului exemplarul meu şi, dacă între timp, apare oferta, o reţineţi pentru mine. Acum, o să-i arăt colegului lucrurile rare şi ispititoare din prăvălie.

– Foa-foarte simpatic, observă Nicu.
– Un aristocrat desăvârşit, omule; a ţinut un anticariat renumit la Paris. Cataloagele anticariatului său erau celebre, iar despre el se spunea că este un lord al cărţii rare. Şi, atenţie: pe cine îndrăgeşte, îl mobilează pe dinăuntru fără ca ăla să-şi dea seama când a-ncetat să mai fie ce-a fost.
– Cred că vrea să-ţi spună ceva! observă Nicu, atent la lordul cărţilor rare; îţi face semn să te duci la el.

Cu un ochi pe catalogul din braţele clientului, anticarul seamăna cu un sfânt, unul dintre aceia de pe tavanul din foaierul Teatrului Naţional; când Dadu se apropie de el, anticarul îl trase deasupra catalogului; cu degetul arătător îi dirija atenţia asupra unor imagini din catalog, iar când şi când întorcea privirea spre Nicu şi zâmbea.

– Ce tot voia ăsta de la mine? îl întrebă pe Dadu la întoarcere. Mă bârfeaţi?
– Mi-arăta o gravură veche ce seamănă cu tine. De fapt, voia să ştie ce hram porţi.
– Mergem! făcu Nicu, alarmat.
– Nicio grijă, îl linişti Dadu. Aici putem vorbi în voie, fără forfota de pe stradă… Ziceam că am o treabă cu tine, una despre care să ştim doar noi doi. Se lasă însă cu arestare…
– Dar nu mi-e frică, se lăudă Nicu.
– Foarte  bine, deşi ar trebui să-ţi fie. Frica păzeşte pepenii. Îţi propun să pleci la Craiova.
–  La Craiova?
– Fără întrebări. Deocamdată… Ascultă ce-ţi spun eu. Duci nişte liste. Nu ştii ce conţin.
– Şi dacă ştiu? nu se lăsă Nicu mai prejos.
– Duci nişte liste deci, insistă Dadu. Nu ştii ce conţin. În mod sigur vei fi urmărit. Vezi un cunoscut, nu-l cunoşti. Trei sferturi dintre cei care mişună pe-acolo sunt agenţi secreţi. Nu te fereşti, ţii mapa cu listele la vedere. Adică nu în sân, nu în fundul unui sac. Dacă vei fi arestat, spui adevărul cu cap şi coadă; cine eşti, unde locuieşti, părinţii, sora, fraţii, ai fost angajat să aduci la Craiova listele acelea, contra bani… şi spui şi câţi bani, patru sute. Spui tot ce crezi că te face credibil. Minţi într-un singur punct; îl descrii pe cel de la care ai primit pachetul, adică pe mine, invers decât sunt, cât mai plastic însă şi cât mai aproape de ţinuta unui spion. Dacă sunt slab, tu declari că sunt obez şi invers…

– Sunt foarte bun la asta…
– Nu mă-ndoiesc…

Se depărtă ca să privească prin fereastră; când reveni, aduse cu el un catalog aidoma celui din braţele domnului Jean Pollack.

Vorbea şi-n timp ce vorbea întorcea paginile catalogului; acesta conţinea fotografii fără nicio legătură cu ce vorbea; o făcea de ochii lumii; îi venea greu să se concentreze şi părea aşa, ca un om care ţine ceva ascuns sub cămaşă şi ce era ascuns îl frigea. Zicea că e bine să ştie că dreptatea este de partea lui. Şi că asta îl face puternic şi viclean, adică de neînfrânt. În clipa aceea, clopoţelul de la uşa de la intrare sună şi amândoi întoarseră capul într-acolo; domnul Pollak şi clientul său au întrerupt şi ei conversaţia, au închis catalogul şi s-au despărţit. Când lucrurile s-au liniştit şi noul client a părăsit prăvălia, Nicu i-a spus să termine ce are de spus, fiindcă oricum tot vor intra clienţi. Şi Dadu a zis, bine, dar că nu e simplu. Clipea des din ochi şi îşi muia buzele uscate şi negre,de parcă băuse cerneală. Mişcarea sindicală, e bine să bagi la diblă ce-ţi spun acum, nu este ilegală; încă nu este ilegală, şi totuşi suntem urmăriţi, arestaţi şi băgaţi în puşcării în numele democraţiei şi al libertăţii de exprimare; pentru ce gândim, înţelegi? zicea, doar pentru ce gândim, de parcă ar există un cântar şi, ca la piaţă, îţi pui gândurile pe cântar şi cântarul zice ăsta e un gând care are dreptul la exprimare, ăstălalt nu-i de ajuns de uşor ca să-l ţină curentul majoritar. Și o dată, la o razie în şatră, ăia de-ntorceau totul cu fund-n sus, au găsit la mine o broşură a lui Leon Blum, socialist francez. Nu era a mea, o găsisem şi eu într-o staţie de tramvai şi n-apucasem s-o citesc şi, fiindcă mi-au confiscat-o, am căutat-o la mai multe anticariate până ce domnul Pollack mi-a făcut rost de ea cu consemnul de a nu spune de la cine o am, fiindcă deşi nu e interzis să citeşti ce îţi place sau te face curios, ţi se inventează alte chestii. Domnul Pollak are copia de pe o filă din memoriile lui Grigore Gafencu, fostul ministru de Externe; ea circulă fără ştiinţa acestuia, şi, deşi tipul a făcut parte din guvernul lor, descrie fidel felul în care se obţine democraţia lor. Scoase din buzunar o hârtie, cu un scris de mână lăbărţat. Am copiat textul cât am putut eu de exact. Vino mai aproape, acoperă-mă. Iată-l:

Mai grozavă decât năvălirea tătarilor sau invazia lăcustelor se opreşte pentru a citi pe faţa lui Nicu impresia produsă de primele cuvinte mai grozavă decât năvălirea tătarilor sau invazia lăcustelor, deci, a venit ziua de alegeri; de alegeri cum sunt înţelese şi practicate de români, de Administraţia română, de Armata română, de magistraţii români. A fost o urgie absurdă şi barbară, dezlănţuită de sus în jos peste o populaţie paşnică şi liniştită… S-au arestat delegaţii şi candidaţii, s-au furat urnele şi cărţile de alegător, s-au bătut, mai ales, s-au schingiuit şi snopit sub lovituri de ciomege sute şi mii de alegători. Îngrozită, populaţia se ascundea în pădure (…) Sub ochii mei se petreceau scene de barbarie teribilă, de vulgaritate, de laşitate abjectă. Părea o revoluţie a uniformelor militare şi administrative, o revoluţie a statului, prin organele sale conştiente şi inconştiente, împotriva cetăţeanului civil. Nici o conştiinţă nu s-a revoltat, nici un om de onoare nu s-a-mpotrivit. Simţeam în faţa acestei laşităţi generale sentimentul de ruşine care m-a cotropit când, după asfaltul şoselelor europene, ajunsesem în gropile şi şanţurile şoselelor noastre naţionale. Dar cu cât mai adânc, cu atât mai dureros. Câte gropi, câte şanţuri prăfuite şi înglodate mai are şi biata noastră conştiinţă naţională. Câte moravuri din alte vremi, ce educaţie neisprăvită, ce lipsă desăvârşită de simţ al dreptăţii şi demnităţii individuale!” (Nicu a păstrat fiţuica aceea toată viaţa; i-a fost de folos mai târziu într-o împrejurare cu totul neaşteptată: în discuţia cu preşedintele SUA, Jimmy Carter, chiar la Casa Albă.)

Dadu a-mpăturit hârtia, a vârât-o în buzunarul catalogului şi l-a privit ca şi cum totul era atât de clar că nu mai era nevoie de cuvinte în plus. Și-a zis că pentru el lucrurile astea au fost clare din clipa când şi-a dat seama că lumea părinţilor săi nu este şi lumea în care vrea să trăiască el, că lumea asta e clădită pe o înşelătorie şi că democraţia, pentru a funcţiona ca democraţie, trebuie pusă pe roţi de către oameni rotunzi şi nu pătraţi, ca atunci când spui roţi, să fie roţi, adică rotunde, nu când dai să-mpingi la ele, să se prefacă în bâte, şantaj şi corupţie… Că şatra lui funcţionează fără legi scrise, de mii de ani; ştie el, domnul „Nu-ştiu” de ce? – fiindcă la temelia ei ţiganii pun solidaritatea – nu împilarea, nu hoţia, nu înşelăciunea… Şi dacă n-a auzit de Leon Blum, poate a auzit  de Marx, fiindcă, ascultă ce-ţi spun, zicea, credinţa lui Marx e că o lume dreaptă poate funcţiona având ca roţi solidaritatea, bagă la bilă asta…

– Cred că-ţi place să faci pe deşteptu’, se supără Nicu. N-am cum să te contrazic.

– Nici să n-o faci, îl avertiză Dadu. Poate Marx n-a apucat s-o spună chiar aşa, dar dacă i-ar fi cunoscut pe ţiganii mei, ar fi spus-o … Astăzi, doar Stalin merge pe ideea asta. Eu, recunosc, nu i-am citit pe niciunul, i-a citit domnul Pollack;  ca eu să-mi dau seama cine e Stalin ăsta, domnul Pollack mi-a povestit despre un puşti, Pavel Morozov, care, pus s-aleagă între Cauză şi tatăl său, a ales cauza, fiindcă tatăl era doar al său, în vreme ce Cauza, a tot poporului rus… A fost ucis de fratele tatălui…

-Aşa se trăieşte eroic, aşa se moare, a-ncheiat el mândru de sine…

Şi-a dat un pumn în perete cu toată puterea lui. Şi-a scos hârtia din buzunarul catalogului şi-o tot învârtea în mână, cum ai spune, iată dovada, iată adevărul!

Iar Nicu a zis:

-Aşa cred şi eu. Tocmai îşi dăduse seama de asta. De ce trebuie să aminteşti mereu de-de-de şatră?

-Adică nu crezi că am trăit doi ani, aproape doi ani, într-o şatră?, s-a mirat Dadu de parcă era un lucru atât de evident încât doar un ageamiu s-ar mai putea îndoi de adevărul său. Dar poate ai dreptate, a zis. În afară de familia mea, de mama, tata şi fratele meu, puţini sunt dispuşi să creadă.

Trăise doi ani, aproape doi ani, într-o şatră ca toate şatrele. Când l-au găsit părinţii, cu ajutorul informatorilor Poliţiei, au încercat să-l reintegreze în societate. Şi dacă n-ar fi arătat că e hotărât să se sinucidă, mama mai ales – mama a fost şi este în continuare profesoară de limba română la Sibiu, o femeie sensibilă, cultă -, a ştiut că nu mă prefac şi i-a îndemnat şi pe ceilalţi să mă lase să decid singur.

Nehotărât şi confuz, făcu paşi spre ieşire; se-ntoarse, apoi iar plecă. Și aşa de câteva ori, ca şi cum s-a rătăcit şi nu mai recunoaşte locurile.

Şi-n cele din urmă, stabilizându-se într-un loc, a zis:

-Nu-ţi poţi închipui ce fel de vis am trăit. Viaţa nu mai avea pentru mine nicio noimă, citeam tot ce-mi cădea în mână. Şi nu doar poeziile lui Eminescu le ştiu pe dinafară, ci şi proza acestuia, mare parte din ea, „Geniul pustiu”, „Sărmanul Dionis” – în mod deosebit „Sărmanul Dionis”, via domnul Pollack. Fiindc-odată, după ce i-am povestit întâmplarea care m-a dus în şatră, iubirea pe care o împărtăşeam cu ţigăncuşa Zamfira, domnul Pollack, după ce m-a ascultat fără nicio remarcă, – domnul Pollak nu pune niciodoată întrebări, dacă-l interesează ce-i povesteşti îţi răspunde cu o carte care să te lumineze,- ascultându-mi, deci, fără o vorbă povestea de dragoste pe care o trăiam, domnul Pollack a dispărut o clipă şi s-a întors cu „Sărmanul Dionis”. Mi-a dăruit volumul fără nicio obligaţie. Îl mai am încă şi o să  ţi-l dăruiesc. Eu, după cum ai auzit, mai aştept un exemplar asemănător…

Şi-o vară chiar am fost Dionis, omule! Dionis era un tânăr, visător incurabil; de la el am învăţat că omul este puternic, caută şi găseşte în sine împlinirea visului său. Trăia într-o casă veche, dărăpănată, ascunsă în mijlocul unei grădini pustii. Ocupa o cameră cu pereţii negri de şiroaiele de ploaie ce curgeau prin pod. Mobilierul simplu şi stivele câtorva sute de cărţi, vechi şi ele, completau peisajul.

– Eşti atent ?
– Spune !

-Dionis face un semn magic şi se trezeşte într-un alt veac; devine călugărul Dan din Iaşi pe vremea lui Alexandru cel Bun, discipol al dascălului Ruben. Dan iubeşte pe Maria, fiica spătarului Tudor Mesteacăn şi, reuşind să-şi înlocuiască umbra şi să intre în posesia eternităţii lui primordiale, o ia cu sine şi pe iubita lui şi călătoresc împreună spre Lună într-o voluptuoasă şi lungă îmbrăţişare. Clipa devine veac, iar Pământul este prefăcut într-un mărgăritar atârnat în salba iubitei. În această natură feerică Dan şi Maria trăiesc într-o veşnică desfătare, într-o sărbătoare continuă. Când călugărul Dan, bucurându-se de forţe nelimitate, are cutezanţa de a presupune că s-ar fi identificat cu însuşi Dumnezeu „oare, fără să ştiu, nu sunt eu însumi Doamne?” se produce o fantastică prăbuşire cosmică în abis. Dan şi Maria sunt proiectaţi în haos şi Pământul îşi recapătă dimensiunile iniţiale. Ca dintr-un vis, personajul se trezeşte sub forma reală, a lui Dionis. Trezit din visare, Dionis vede printre perdelele albe de la fereastra casei vecine o fată cu chipul blond care cântase înainte ca el să adoarmă şi se hotărăşte să-i scrie…

-Mie nu-mi place, a zis Nicu. Știu că e frumos, dar nu-mi place; eu vreau să t-t-trăiesc pe pământ, cu oameni, cu solidaritate… N-o să citesc cartea ta…
– N-o citi şi gata! s-a supărat Dadu. Eu am trăit-o. Ceva-ceva, i-am spus doar mamei, departe însă de ceea ce a simţit Eminescu visând. I-am spus că sunt bărbatul care va iubi o singură femeie în viaţă, că n-aş putea iubi de două ori, şi de-aş putea, aş refuza – iubirea desăvârşită este iubirea pentru o singură femeie…

– Te-ai întors totuşi acasă…
– Mamei, i-am scris. Dacă am zis „i-am spus” – am greşit.

– Dar o să te-ntorci, aşa-i ?

– Nu. M-aş întoarce ca să mă vadă murind; nu merită să le fac una ca asta.

– Te-ai însurat ?…

– Nu. Dacă Zamfira ar trăi, ar împlini doar 17 ani. Sunt însurat fără să fiu cu acte, n-aş uita-o pe Zamfira pentru nicio altă femeie din lume. Nu vreau, înţelegi? Nu vreau!…

Nicu întârzia; domnul Rusescu dăduse o declaraţie la Poliţie, imediat după greva ceferiştilor de la Griviţa, prin care lua cunoştinţă că fratele Niculinei Rusescu, nevasta sa, avea un comportament social necorespunzător, atentează la liniştea publică, provoacă dezordine în societate, ia apărarea unor elemente declasate şi îşi asumă responsabilitatea pentru comportamentul acestuia acasă şi în societate. Şi iată-l că nu ştie de unde să-l ia şi ce face; poliţistul care-l avea în grijă putea sosi dintr-o clipă în alta; se  vedea ridicând din umeri, dând din mâini neputincios, n-avea nicio scuză – amendă!

Când apăru Nicu, dădu în clocot, se repezi şi fără niciun „unde-ai fost derbedeule, până la ora asta?!”, îi trase două perechi de palme, asta că să ţii minte, i-a spus, ne bagi în bucluc şi pe mine şi pe sor-ta, catapeteasma mă-sii de viaţă !

– Ne-ne-nene, i-a răspuns Nicu, eu o să fiu S-s-stalin al României.

Şi-a ajuns la Scorniceşti, satul natal, escortat de un jandarm. Temerea lui Dadu s-a adeverit: la Craiova a fost arestat. Cercetarea a decurs ca la carte: nume, prenume, părinţi, adresă… tot, tot. Când a fost să-l descrie pe cel de la care a primit banii şi pachetul a făcut-o cu talent şi convingător, potrivit înţelegerii. Consiliul de Război al Corpului II Armată, convins de sinceritatea naivă a inculpatului, l-a pus în libertate. Cum la Bucureşti mai fusese o dată arestat pentru dezordine în timpul evenimentelor de la Griviţa 1933, a fost expulzat din Bucureşti şi dat în grija părinţilor. Hotărârea a fost executată prin expediere, din post în post de jandarmi. Mama Lixandra a semnat de primire şi s-a pus pe plâns; de ruşinea vecinilor şi de durerea de a-l vedea tocmai pe necăjitul familiei cu picioarele însângerate, slab, murdar şi mut. Şi, desigur, bătut. Satul şi-a trimis iscoada în recunoaştere – pe Oiţă, prieten şi vecin cu familia Ceauşescu. Ultima oară când îl văzuse mama Lixandra, în urmă cu patru-cinci ani, Oiţă era pipernicit şi la fel de însingurat ca şi Nicu. Iată-l bărbat şi cu un surâs neplăcut în colţul gurii – de păcătos.

– Ce să fac mă, Oiţă, bogdaproste de întrebare. S-a abătut nenorocirea peste noi, mamă, asta fac.
– Da’ ce-a făcut, bre?
– Cine ştie, mamă? El nu vorbeşte, jandarul nu ne-a spus; s-a dus Andruţă la primărie, da’ nici acolo nu se ştie mai mult: dezordine, cică. S-o fi bătut cu careva.

Andruţă revenise, dar nu cum a plecat. Plecase hotărât să ceară explicaţii; s-a întors posac şi băut.

– Vorbeşte, omule, de-aia ţi-a dat Dumnezeu gură! Nu cumva te-ai dus băut la primar?
– Grijania mamii lui de copil!…
– Să nu-l baţi, omule, şi-aşa e bătut de Dumnezeu…

Nicu îşi petrecea ziua pe malul înalt deasupra râului Plapcea, departe de ochii oamenilor şi mai ales ai foştilor colegi de şcoală; ce faci, mă, Pa-pa-sează?  – aşa era poreclit, Pa-pa-sează, în batjocură. Jucau fotbal în curtea şcolii, cu o minge de cârpă – şomoioage vârâte într-un ciorap legat cu sfoară – pa-pa-sează, mă, striga şi aşa i-a rămas numele.

Dimineţile, vântul adia lin. Apa râului secase mult, nicăieri adâncimea nu depăşea talia unui om. Pe malul celălalt, sătenii arau în luncă şi din când în când îşi adăpau boii. În sus, se vedea pădurea de mesteceni, cu cerbi, iepuri şi porci mistreţi în hăţişurile din spate. Mai jos, femeile îşi spălau rufele, încărcau ulcioarele cu apă.

Seara, venea la culcare; îi găsea pe ai săi în jurul mesei rotunde din mijlocul camerei, fără scaune, pe fund, întingând dumicaţi de mămăligă în cratiţa cu rântaş, stătea câteva clipe în picioare, ascultându-le hăpăiturile, – mama Lixandra se ridica de la masă, să-i facă loc. El dădea din cap, că nu.

– Lasă-l, îi poruncea Andruţă, nu vrea, lasă-l, să nu-l las eu cu biciul, grijania mamii lui!

Aşa au trecut zece zile. În a un’şpea, tatăl Andruţă a luat boii şi pe Nicu şi-au plecat la târg, la Potcoava. Pe partea dreaptă a drumului, o şatră de ţigani îşi începea programul de dimineaţă; ţigăncile îşi aşterneau preşurile şi cârpele pe acoperişurile de rogojină pentru a le aerisi. Au ieşit şi porcii de după corturi. După frigul din timpul nopţii, se simţeau bine în soarele blând al dimineţii. Tocmai atunci au zbughit-o dintr-un cort mai mulţi câini lătrând spre porci până ce i-au izgonit. Nicu s-a oprit să observe viaţa care se punea în mişcare, în timp ce tata Andruţă îşi urma calea spre târg, fără habar de ce-i în jurul său. O fată i-a atras atenţia – nu avea mai mult de 14-15 ani; cu trăsături plăcute, culoarea tenului ca pământul arat şi afânat, foarte frumoasă. Părea inteligentă, deloc timidă; ochii mărturiseau un suflet curat şi o minte senină. Sta în picioare şi ţinea un prunc în braţe; lua aminte la prezenţa lui şi-l privea cu o fire sinceră, simplă. Trupul, uşor înclinat de la mijloc, desena pe fundalul albastru al cerului o frumuseţe stranie. Îl putea atrage şi, desigur, s-a gândit la romanţa lui Dadu. Lângă ea, o femeie avea-n poală capul unei copile – o despăduchea cu unghiile lipite. Îi făcu semn din degete fetei cu pruncul în braţe, la despărţire, şi ea-i răspunse la fel .

Îl ajunse pe tata Andruţă din urmă. Acesta nu dădea semne că i-ar fi simţit lipsa. Mâna boii care mergeau fără nicio tragere de inimă. Ca şi cum ar simţi că soarta lor de până atunci, monotonă, dar uşoară, se va schimba într-un fel neştiut. Stăpânul lor nu stătu la tocmeală. Ceru preţul, îl primi, opri câteva bancnote pentru el, pe celalalte i le întinse lui Nicu.

-Ia-le şi împlineşte-ţi rostul; eu mai mult nu pot să te-ajut. Îi îndesă banii în buzunarul hainei şi plecă. Nicu rămase locului, cu gura-căscată.
Criza mondială provocase căderea catastrofală a preţurilor la produsele agricole şi trimisese satele româneşti dincolo de limita imaginabilului. În timpul crizei, tata Andruţă alesese pentru el şi familia lui să moară de foame decât să-şi vândă boii. O făcea acum, şi doar Dumnezeu ştia de ce.

Va urma.

Prologul: aici https://sentinta.ro/un-erou-blestemat-2/

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.