M-am hotărât să scriu acest articol după ce, în ultima lună, am stat de vorbă cu mai mulți prieteni polițiști. Oameni din teren, nu din birouri. Oameni care nu apar la televizor, dar care duc greul zi de zi. Și toți spun același lucru… sistemul ne-a sufocat! Nu infractorii i-au învins, ci propriul sistem, încărcat de decizii greșite, de lipsă de sprijin și de o presiune continuă care i-a adus la limită.
Realitatea din stradă este departe de imaginea oficială. Polițistul acela care stă în intersecție la 38 de grade, care intervine noaptea la scandaluri, care este în teren de Crăciun, de Paște sau când toți ceilalți sunt cu familiile lor, este același care trebuie să acopere mai multe localități, să răspundă la zeci de apeluri și să facă față unor situații tot mai tensionate. În timp ce el este pe teren, mulți dintre cei care conduc sistemul sunt departe de realitate, iar deciziile se iau fără legătură cu ceea ce se întâmplă cu adevărat în stradă.
Autoritatea polițistului nu s-a pierdut peste noapte. A fost erodată treptat. Prin lipsa de personal, prin blocarea angajărilor, prin promovări discutabile și, mai ales, printr-un sistem de conducere bazat pe împuterniciri. Șefi ținuți temporar în funcții, ușor de schimbat, ușor de controlat. Iar aceștia, la rândul lor, împuternicesc alți oameni. Așa s-a creat un lanț în care competența contează tot mai puțin, iar obediența tot mai mult. Într-un astfel de sistem, cel care muncește corect devine incomod, nu valoros.
În același timp, polițistul din teren este tot mai expus și tot mai puțin protejat. Vedem cazuri în care este lovit, umilit, filmat, provocat, iar consecințele pentru agresori întârzie ani de zile sau nu mai vin deloc. Dosare care se întind pe 4-5 ani, până la prescriere, o justiție sufocată și un sistem care nu mai transmite ferm că legea trebuie respectată. Iar când legea nu mai are reacție rapidă, infractorul nu mai are teamă.
Peste toate acestea vine frica. Frica de a interveni, frica de a folosi forța, de a face uz de armă, frica de a nu deveni tu cel cercetat. Pentru că, de prea multe ori, după o intervenție dificilă, polițistul ajunge în fața comisiilor, nu infractorul. În loc de sprijin, primește presiune. În loc de încredere, suspiciune. Așa se distruge inițiativa, așa se distruge curajul.
Și, ca și cum nu ar fi suficient, munca este sufocată de birocrație, de lipsuri și de decizii care nu au legătură cu realitatea…norme de hrană neactualizate de ani de zile, resurse limitate, salarizare proastă, timp pierdut pe hârtii în loc de prevenție și intervenție. Între timp, infracționalitatea nu stă pe loc, iar numărul celor din teren nu crește suficient cât să facă față.
Adevărul este unul simplu și greu de acceptat… polițistul din stradă nu a slăbit. Sistemul din jurul lui a fost slăbit. Prin decizii politice, prin lipsă de viziune sau prin dorința de control, s-a ajuns în punctul în care cei care ar trebui să apere legea sunt lăsați singuri. Iar când polițistul este lăsat singur, cetățeanul este și el, la rândul lui, mai puțin protejat.
Nu poți cere respect pentru uniformă dacă nu o respecți tu, ca stat. Nu poți cere autoritate dacă o subminezi din interior. Și nu poți avea siguranță publică reală dacă ignori exact oamenii care o asigură, zi de zi, în stradă.
Dragi colegi, știm foarte bine prin ce treceți. Știm cât duceți în spate, știm câtă presiune există și cât de greu este să rămâi drept într-un sistem care, de multe ori, nu te sprijină. Dar tocmai de aceea trebuie să rămâneți puternici. Să mergeți mai departe, să vă faceți datoria și să respectați jurământul pe care l-ați depus. Pentru că, dincolo de toate nedreptățile și de toate lipsurile, munca voastră contează. Și va conta mereu.
Pentru că, mai devreme sau mai târziu, lucrurile se vor așeza în țara asta.
