1. Este de la sine înţeles că textul oficial trimis de către premierul Viktor Orban Ministerului Român de Externe nu putea conţine ofense aduse aduse României. Ştiind, însă, viclenia liderilor maghiari este, iarăşi, de la sine înţeles că una s-a trimis Ministerului Român de Externe şi alta ambasadei ungare la Bucureşti pentru a fi citit în public. Este o diversiune veche şi arhicunoscută în relaţiile diplomatie internaţionale. Întrebare: este vorba despre miopia oficialilor români sau pur şi simplu despre trădare?
2. Îşi poate închipui cineva că o soţie de ambasador îşi poate permite ca, citind un mesaj al prim-ministrului, care l-a trimis pe bărbat-su’ la ambasadă, de obicei chiar mai cunoscătoare a regulilor diplomatice, să includă cu de la sine putere texte proprii? Că ministrul de externe al ţării respective, în cazul că acest lucru chiar s-ar fi întâmplat, să nu-i recheme în ţară pe derbedei şi să rişte un conflict diplomatic? Mai mult, să spună că nimic nu s-a întâmplat şi că scandalul este închis. Uzanţele de veacuri se cutremură. Unde trăim, ce se întâmplă cu noi?
Iată cum stau lucrurile:interesul ungurilor de pretutindeni este să ţină în stare de erecţie adevărul lor despre Ardeal. În 9o, când ungurii au călcat în picioare un român, lumea largă a aflat că a fost invers, că românii au călcat bestial un ungur. Că s-a dovedit c-a fost o minciună, n-a mai contat. Important era să se perpetueze imaginea ungurilor călcaţi în picioare de români. Că strigătele de disperare ale organizaţiilor ungureşti sunt întemeiate. Că în Estul Europei, un popor împilat de barbarii români îşi cere drepturile şi nimeni nu-l aude. Organizaţii mondiale, ajutaţi o naţiune nedreptăţită!
Pe 15 martie, anul acesta, aceeaşi lume largă a aflat ce era pe cale de uitare, că Ardealul este al ungurilor şi că năzuinţa de căpătâi a acestora, în toate zilele veacurilor viitoare, este să se repare nedreptatea istorică.
Ni se spune că fost o greşeală de traducere. După două zile în care niciun oficial maghiar nu a făcut corecturile cerute de uzanţele diplomatice intrernaţionale. Două zile în care cabinetele puterilor europene înmagazinaseră deja mesajul în cheie maghiară. Două zile în care preşedintele ţării, ministrul de resort făcuseră pe mortul în păpuşoi. Din interese meschine, de partid.
Al doilea interes al ungurilor era să blocheze o reacţie oficială, care ar fi putut diminua cuprinderea mesajului lor. Le-au sărit în ajutor prim-ministrul român şi ministrul cu relaţiile externe; primul a ieşit cu pieptul gol în faţa gloanţelor opiniei publice afirmând că nici vorbă, premierul maghiar n-a spus nici măcar ce-a recunoscut ambasadorul lor; iar al doilea a dat vina pe presă, că presa a scos din burtă zicerea lui Viktor Orban. Orice, doar să nu existe o reacţie oficială românească la diversiunea maghiară.
Lumea largă, aceeaşi, a rămas cu ce-a developat memoria sa în primul moment. Mai mult, ungurii au primit şi un bonus: cel care s-a pus pavăză să nu existe o reacţie românească pe măsură a fost chiar întâiul dregător al ţării şi al Ardealului, Emil Boc. În războiul maghiaro-român, cei ce-au adăugat statornicie la izbânda Budepestei au fost chiar românii. Inclusiv prin pasivitatea lor la crima de les demnitate naţională.
Scriam în articolul de ieri că, în fapt, România a primit o declaraţie de război. Nu este vorba de un război cu tancuri şi rachete inteligente; nici de unul tip răzmeriţă etnică. Războiul pe care naţionaliştii maghiari sunt pe cale să-l cîştige cu sprijinul lui Emil Boc este unul de tip insidios: Europa trebuie obişnuită cu zgomotul de fond din Transilvania; zgomotul să poarte semnul îndreptăţirii în faţa revendicărilor ungureşti; crearea în România a unor structuri teritoriale, culturale şi economice cu locuitori deopotrivă cetăţeni români şi maghiari, validarea în organismele internaţionale a dublei suveranităţi româno-maghiare.
În materie de zgomot, natura instrumentelor este trecută cu vederea; ele, instrumentele, pot fi greşeli de dactilografiere, de gramatică, de traducere, de interpretare, de îndemânare, de orice, zgomot să fie şi el să spună un singur lucru: că pretenţiile Budapestei sunt istorice şi legitime, democratice şi în interesul păcii şi stabilităţii politice în Europa şi în lume.
Gestul liderilor de la Budapesta este unul cel puţin neprietenesc şi pentru că profită de momentul dezastrului politic dintr-o Românie cotropită de nişte neisprăviţi corupţi, în stare să-şi vândă neamul pentru o ţuică.
Nu uitaţi, în fiecare dimineaţă, în jurul orei şapte, Sentinţa vă aşteaptă cu zece rînduri de Necredinciosu în Minicronica Nopţii. Tot aici puteţi să vă spuneţi şi voi părerea în legătură cu cele citite.