Adrian Năstase vine întremat şi prezintă publicului român şi lumii întregi imaginea omului politic şi de stat preparat în laboratoarele a ceea ce a fost România în ultimele două decenii.
Poate chiar e nevinovat! Sau o fi vinovat? Cine altul decât el poate şti mai bine? E-n breaslă, unul dintre cei mai străluciţi. E-n cauză, în mijlocul ei. Şi zice, sunt victima comenzii politice a lui Traian Băsescu. Care scrie astfel o pagină ruşinoasă în istoria ţării. Grăitor, nu? Marii bărbaţi, că-i cheamă Decebal sau Hitler, învinşi, şi-au pus capăt zilelor. Le-au refuzat duşmanilor satisfacţia învingătorului. Adrian Năstase apucă pistolul şi apasă pe trăgaci. În dreptul capului. Şi pagina de istorie primeşte ce-i al istoriei – un bărbat care-şi primeşte înfrângerea, nu şi ruşinea ei. Şi iată-l la proces, după 233 de zile. Fusese un puşcăriaş silitor şi cuminte. A scris cărţi, pe care le mai scrisese, şi cerea recompensa de 45 de zile. Şi-un hohot de râs: aşa, neicuşorule! Şoricelul se abandonase în braţele pisicii. Şi-a-nceput umilirea. Că n-a fost chiar cuminte, că a încercat să păcălească autorităţile pentru un loc mai bun la masa penitenciară, că să vedem ce zice recursul…
Uneltiri pe potriva duşmanului şi umilinţe la fel. Pentru 45 de zile recompensă. Învins şi învingător, aceeaşi înălţime pipernicită, meschină.