Plîng şi mă cutremur. Şi mă întreb ce-i de făcut. Sau dacă se mai poate face ceva. Şi nu înţeleg în ce fel de lume trăim. Mi-am călcat pe inimă şi am urmărit imagini cu un copil bătut în sala de clasă de alţi patru copii. Nu par să aibă peste 16 ani. Deci încă sînt copii. Şi-mi dau seama că sînt părinte şi că în locul celui bătut ar fi putut să fie unul dintre copiii mei. Şi mă întreb: ce-aş fi făcut într-un astfel de caz?
Şi cînd îmi pun această întrebare nu mă refer la demersurile practice – plîngere la Poliţie, certificat IML etc – dar nu pot să-mi reprim întrebarea: cum aş scoate din sufletul copilului meu durerea şi umilinţa de a fi trăit o astfel de experienţă? Cum ar trebui să-i explic că nu trebuie să-i fie frică să mai meargă la şcoală de teamă că o astfel de situaţie s-ar putea repeta? Cum să-i spun că trăind într-un oraş mic, unde există posibilitatea să-i întîlnească oricînd pe stradă pe cei patru colegi care i-ai făcut rău această situaţie nu se va repeta? Cum să-i dau încredere că aceştia nu-i vor face, altă dată şi mai mult rău? Cum să-i spun că în astfel de situaţii potenţiala răzbunare nu e soluţie?
Dar dincolo de toate astea mă întreb: ce şi cum ar trebui să le spui celorlalţi patru pentru ca niciodată să nu mai facă aşa ceva? Că nu e bărbăteşte să te baţi patru contra unu? Că atunci cînd, totuşi, alegi ca ultimă soluţie bătaia, o faci om la om, nu patru contra unu? Cum să îi ajuţi să înţeleagă că oricare dintre ei ar putea, la un moment dat să devină acel unu pe care sar cu pumnii şi picioarele, asemeni unor bestii dezlănţuite, alţi patru?