Maher nu renunţă la ambiţia de a privatiza vârful Omu şi trecătoarea Oituz. A cerut audienţă la Preşedinte şi a obţinut-o. Acasă la el se fac pregătiri pentru logodna Georgetei cu Dorin. Chelbasa nu-şi vede capul de treburi. Le spune celor doi, întorşi acasă după ce l-au condus pe Maher la Cotroceni:
– Mă luai cu poveştile. Domnul Păsărin a sunat când voi eraţi pe drum să-mi spună că a uitat să vă dea o scrisoare a uitat pentru domnul Preşedinte, ca să privatizeze Parlamentu’. Voi să nu uitaţi de ce-a zis domnu’ Goncu şi să-i spuneţi lu’ Oscar ăla să nu-i amintească numele în comisii…
Se opreşte. Îşi aduce aminte de ceva.
– Io parcă am auzit de Oscar ăsta. L-am văzut şi la televizor l-am văzut. Era într-o vitrină, în America. Şi dacă am înţeles bine am înţeles juca rolu’ lu’ Meryl Streep. Voi eraţi mici când Meryl asta avea pistrui şi se numea Marilena Jobertu. O ţin minte fiindcă a mea semăna cu Fernandel. Care s-a ţinut un timp cu Marilena Jobertu. Toţi patru îmi plăceau. Şi Fernandel, şi Marilena, şi Meryl şi Firfirica mea.
– Dragul de Goncourt, exclamă Georgeta. Dacă Oscar spune o prostie, domnul Goncourt rămâne ţapul ispăşitor. Matale, nene Chelbasa, ai fost vreodată ţap ispăşitor?
– Mai ştiu io după atâţia ani?
– E infinit mai rău decât să fii oaie neagră, nene. Eşti un fel de Iov al ţapilor. Ai auzit de biblicul Iov, nu-i aşa?
– Eh, am auzit io de toate.
– Ce-ar fi să experimentăm ţapul ispăşitor pe domnul Goncourt?, zice Georgeta.
– N-o să vrea, e de părere Chelbasa. Zic şi io. Da’ aşa mi s-a părut, că n-o să vrea.
– Fiindcă nu cunoaşte miza, intervine Dorin. Miza e una biblică. Domnul Goncourt ar putea deveni un Iov român.
– Dragul de Iov, îl căinează Georgeta pe Iov. După câte a pătimit şi îndurat, io zic că ar merita un urmaş român.
– Faptele s-ar petrece astfel, spune Dorin. La început partidul său pierde alegerile. El e dat afară din caraulăşie conform algortimului politic al noii puteri. Proprietarul îl dă afară din casă, dar nu oricum. E dat afară din casă fiiind chiriaş într-o casă naţionalizată în conformitate cu legea pe care a promovat-o în Parlament chiar partidul său înainte de a pierde alegerile. Aşa că, fără post şi fără casă, nevasta fuge cu Nobel sau Puliţer…
– Copiii rămân repetenţi, continuă Georgeta entuziasmată, fiindcă – nu-i aşa?-, aşchia nu sare departe de pom.
– Puterea nou instalată îl arestează, în concordie cu principiul că dacă cel ce arestează nu ştie motivul pân’ la urmă îl află de la arestat. În celulă nimereşte cu un homosexual, căci o nenorocire nu vine niciodată singură. Ba chiar vine de mai multe ori întrucât homosexualul duduie de spirocheţi.
– La infirmerie nu mai există medicamente compensate, nu se lasă Georgeta.
– Şi cum ruraliştii sunt creştini fundamentalişti partidul îl exclude din rândurile sale pentru sodomie. Acum intervenim noi. Îl culegem de pe drumuri, dar nu-i dăm bani, ca să-l învăţăm cerşetor. Conform înţelepciunii chinezeşti îi cumpărăm o undiţă şi-l învăţăm să pescuiască.
– Dorin, înţeleg că în amândouă cazurile experimentul merită să fie făcut. Dragul de Goncourt habar n-are că va figura în noua Biblie în locul lui Iov.
– Vai de fundul lui!, îl compătimeşte Chelbasa.
– Asta-i acum, moşule! Cum adică vai de fundul lui?! Dacă-i Iov, să fie Iov pân’ la capăt…
– Dorin, de ce ţin bărbaţii aşa de mult la fundul lor?
– Ştiu şi eu, dovlecel? Poate că partea vitală a bărbatului nu este, totuşi, capul, ci partea cu care ocupă scaunul.
– Înseamnă că nu vrei să ne mai jucăm de-a Iov, Dorin?
– Io zic că-i musai, e de părere Chelbasa. Ţi-a fugit nevasta cu un Puliţă (îşi şterge o lacrimă pe furiş)… Parcă ce, e mai bine s-o omori?
– Dumneata, moşule, îl priveşte Dorin cu insistenţă, ascunzi o mare suferinţă. Nu-mi dau bine seama dacă durerea asta care nu te lasă să trăieşti e că, fie ţi-ai omorât nevasta, fie pentru că n-ai făcut-o. Durerea poate fi aceeaşi şi într-un caz şi în celălalt.
Chelbasa trage adânc aer în piept ca să-şi stăpânească tulburarea care îi îngreunează respiraţia. Oftează adânc:
– Ehhh!… Dac-o omoram poate şi azi eram împreună. Trăiesc, iacă, da-ndoiala nu-mi dă pace. Mulţi au văzut-o de-atunci şi-o mai văd, da’ dacă-i întreb cum e, vie ori ba, niciunu’ nu poa’ să zică ce şi cum.
Se aude înfundat ţârâirul soneriei undeva, la capătul coridorului.
– Cin’ să fie?, se-ntreabă Chelbasa. Dacă-i ăla cu plătica apuc să mă răcoresc.
Iese, lăsând uşa deschisă.
– Fii tare, moşule!, strigă Georgeta în urma lui. Nu-l scăpa!
Şi către Dorin, după o pauză:
– N-aş vrea să mai păţească ce-a păţit cu nevastă-sa şi să-l rateze şi pe negustor.
Chelbasa apare cu o hârtie în mână:
– Avem ţidulă de la Preşedinte avem, se bucură el.
În urma lui apare Maher care îl ajunge din urmă şi-l ia la rost:
– A fost primul – ministru la noi?
Georgeta şi Dorin îl fixează pe Chelbasa. Maher repetă întrebarea:
– Chelbasa, te-am întrebat ceva! A fost primul – ministru aici?
– Halal de mama lui! Ditai primu’ ministru şi voia să dea buzna încoace voia. Şi zic: da-n cârca mea nu vrei să te cocoţi? Avea ochelari de soare avea şi vorbea în şoaptă. Zice: nu mă recunoşti? Eu, crezând că e din partea vecinului cu plătica, zic: Ba tocmai pentru că te recunosc nu-ţi dau voie să intri nu-ţi dau. Făcuse ochii cât cepele, da’ toţi contrabandiştii au fie ochii cât cepele, fie nasu’ cum îi cartofu’, ca să se recunoască între ei să se recunoască. Şi zice: Să-i spui domnului Maher să te trimită la mine după cec. În gându’ meu zic: mă vezi tu după cec şi plătică de contrabandă când o spune mutu’ Tatăl nostru. Zic tare de data asta, ca să-l înfricoşez: mai bine nu-i spui lu’ Maher nu-i spui.
Lui Maher nu-i vine să creadă.
– Aşa i-ai spus?
– Mă crezi prost, Maher sau ce? De ştiam că-i ditai prim – ministru’ îl tratam cu şut în dos îl tratam. Pe urmă ne socoteam noi. Da’ cum? N-am ştiut. Cum să spun c-am ştiut dacă n-am ştiut?
– Te-mbraci imediat, ordonă Maher, şi te duci la Guvern să recuperezi cecul.
– Ca să vezi! Mă-mbrac şi mă duc… Mai ales c-am rămas cu datorie am rămas. Mă-mbrac şi mă duc.
– Dacă aud c-ai făcut vreo prostie pe-acolo, îl avertizează Maher, înapoi nu mai calci. Nu te contrazici cu nimeni!
– Cu nimeni, Maher. Ce treabă am eu să contrazic politic un picior bine ţintit în dos? Îl aplic şi asta-i tot. Sunt om bătrân şi nu peste multă vreme dau nas în nas cu strămoşii mei. Ce-or zice ei că am avut ocazia şi n-am făcut ce trebuie făcut cu orice domn prim -ministru? O să fie bine, îi asigură el. Staţi pe lângă mine că n-o să vă fie rău, vă spui eu şi-a doua oară nu mai spui.
– Să nu mai spui a doua oară, moşule, îl încurajează Georgeta. Domnul prim – ministru înţelege durerile poporului. Cum să nu-şi ofere, dragul de el, fundul alinării acestor dureri?
– Da’ cum? Domnu’ prim – ministru şi cu mine avem fiecare ce ne trebuie avem. Eu – durerea poporului în bocancul drept, el – plăcerea de a primi durerea poporului în dos. E treaba noastră cum ne descurcăm.
– Ia numai seama, îl sfătuieşte Maher, să-i faci plăcerea numai după ce ai cecul în mână. Nu te bizui pe simţul datoriei unui prim – ministru şi dozează-ţi farmaceutic efuziunea patriotică. Un prim – ministru în spital ar creşte fiscalitatea cât n-o putem duce.
– Fii atent cu banul public, moşule!
– Stai, îl opreşte din drum Maher. Mi-e foame, nu pleca aşa!
– Maher, dacă mă ocup de banu’ public amână oleacă treburile private.
– Ce e de mâncare?, insită Maher.
– Îţi spui… Când mă-ntorc îţi spui de ce n-avem nimic de mâncare… Sunt tot felu’ de motive sunt. În primu’ rând…
– Bine, bine, îl împinge Maher din spate. Îmi spui la-ntoarcere.
– … findcă ăla cu plătica n-a vrut să-mi dea pă datorie.
În faţa unei oglinzi închipuite doar de el Chelbasa îşi palpează buzunarele interioare ale hainei, îşi aranjează bătrâneşte mânecile, îşi şterge chelia şi iese ţanţoş. Maher îşi scotoceşte buzunarele. Se preface că nu găseşte ceea ce caută. Dorin şi Georgeta îl urmăresc contrariaţi. În sfârşit, se hotărăşte. Scoate din buzunarul interior al hainei două cutiuţe pluşate şi le aşază pe masă. Una în faţa Georgetei, cealaltă în faţa lui Dorin.
– Deschideţi-le!
Ocupaţi să găsească şpilul ca să deschidă capacele ermetice niciunul dintre ei nu observă cum, ca la un semn, uşile se deschid oferind imaginea unor oameni care-şi ţin răsuflarea. Georgeta duce mâna la gură reţinându-şi ţipătul. Dorin renunţă la cutiuţa lui, întinde gâtul să privească ce a provocat reacţia Georgetei.
– Verighete!, nu-şi poate ţine el exclamaţia. Slavă Domnului, te-ai reapucat de furat.
– Mergi pe brânci, poeţică, e treaba mea.
Georgeta se repede să-l îmbrăţişeze pe Maher. Rămâne cu braţele în aer. Instantaneu vede chipurile ascunse în întuneric. Grupul de la uşă se desface. Păşesc înăuntru doamna Păsărin, domnul Păsărin, Oscar, Girtelică:
– Aşa, fata mamei! Ca-n filme! Ce frumoşi sunteţi toţi! Ptiu, ptiu, nu vă fie de deochi!
– Mamma mia!, exclamă Georgeta. Să mor dacă pricep ceva! E miting, sunteţi în greva foamei!?
– E nuntă, mamă!, spune doamna Păsărin.
– Te măriţi, draga de tine, zice Georgeta.
– Mai uşor, puişor. Piano. Ai răbdare.
Înaintează spre Maher un bărbat îmbrăcat în anteriu de preot, însoţit de o musulmancă.
– Moş Călimară!, exclamă Dorin.
– Fiţi binecuvântaţi, copiii mei! Ea e revenita mea, convertită Salomeea. Nu prea e voie s-o pupaţi, dar vă dau dezlegare pentru azi. S-a-ntors la matcă tocmai din Irak. Când am văzut-o nu mi-a venit să cred. D-aia m-am şi făcut popă. Propovăduiesc ecumenismul.
– Băi frate!, se vâră Maher în discuţie. Îi cununi mai încolo, n-ai înţeles!?
– Doar o vorbă vă mai spun şi plec, îi asigură Moş Călimară. Mă duc să pregătesc cele de cuviinţă. Sunt popă de nevoie. De nevoia voastră. P-ormă plec în Olanda. O iau pe musulmancă şi călimara şi mă duc. Am aflat care-i pleaşca spălării banilor murdari şi mă duc. Românul, dacă nu se-mbogăţeşte la el în ţară are toate şansele s-o facă în Olanda. Da’ nu vă faceţi griji. Mă-ntorc. Nevastă-mea a-nvăţat la Saddam cum se fac focoasele de bombă nucleară şi vreau să-mi deschid un atelier aici. Războaiele – războaie abia acum încep. Am băgat formele pentru o firmă de export căreia îi zice „Moş Călimară Import – Export Antrax SRL”.
– Deschideţi şi o fabrică de plicuri, e de părere Dorin. Livraţi la cheie tot tacâmul: plicul şi antraxul, plicul şi antraxul.
– S-a oferit să ne ajute domnul Girtelică, de la SRI. Are voie. Juma’ la stat, juma’ la privat.
Apare primarul de la Borvizul de Sus.
– Vă inoportunizez? Vă spui: a ieşit dandana mare cu brichetele. Ei au zis şi eu am zis că aşa e. Ce să mai dau din colţ în colţ? Am luat mită. M-au trecut la munca de jos. M-au dat şef la vamă. Cei de-acolo m-au rugat în numele lor să vă transmit un salut frăţesc şi m-au trimis nu cu mâna goală. Mi-au dat corul şi tractorul. Şi whisky, c-aşa-i la vamă.
Din culise izbucneşte, pe mai multe voci, melodia: „C-aşa-i românul”.
– Mi-au dat lacrimile. (Georgeta îşi şterge nişte lacrimi închipuite). Noroc că n-aţi venit şi cu tricolorul! Domnul Goncourt ne-am făcut griji! Numai Iov să nu fii în zilele noastre.
– He, he! Mi-am dat demisia. Oscar nu şi-a putut ţine gura şi mi-am dat demisia. D-aia nici nu stau pân’ la sfârşit. Oscar m-a luat impresar şi, uite, trebuie să plec.
Apare Oscar.
– Nene Oscar!, îi iese Georgeta în întâmpinare. Ce-ai păţit?
Oscar poartă un fular alb care îi atârnă mai jos de genunchi, ca la marii cântăreţi de operă.
– Fitnis pentru siluetă, o informează Oscar.
– Eşti răcit, nene Oscar?
– Di ce să fiu răcit? Am fost rugat să deschid stagiunea la Operă şi am acceptat. Da’ să vin cu coru’.
În culise începe melodia „Mi-e o lene de mă doare”.
– Te pricepi, bre!
– Am televiziunea mea, spune modest, Oscar. Ziarul meu. Mâine intru-n Parlament…
– Şi bani?, vrea să ştie Georgeta.
– Bani?! Ce bani? Banii îi am de la domnul Dorin: 50 de dolari. La noi, la români, i-o vorbă: nu mă-ntreba cum am făcut primii 50 de dolari.
– Nene Oscar vrei să-ţi arătăm ce-am primit?
– Rochia de mireasă? Io am cumpărat-o. De la un sponsor. L-am invitat la două talk – show-uri.
Dorin îi întinde cutiuţa sa.
– Maher, spune Oscar ca un bun cunoscător.
– Scrie pe ele că-s de la mine?, intervine Maher.
– Miroase a Maher de la o poştă. Ce dracu, sunt gazetar bătrân. Iată, cum e mâine am două săptămâni. Un turc a vrut să-mi cumpere postul de televiziune pă două d-astea.
Aplauze în fundal. Apare Preşedintele. Girtelică face pârtie în faţa lui. Preşedintele îi îmbrăţişează pe sărbătoriţi în aplauzele generale, după care ridică mâinile.
– Alta e problema. Alta e problema, linişteşte el spiritele. A izbucnit războiul în Irak. (Aplauze). Nu-i nevoie de aplauze! Suntem în război. (Aplauzele se înteţesc).
– Să mor eu, Dorin, joacă extraordinar!
Dorin se apropie de Preşedinte.
– Nu mai vorbiţi. Cântaţi-le. Cântaţi-le cum ne-am înţeles.
Preşedintele fredonează melodia „Noi suntem români”.
– Suntem în război, suntem în război/ De la Bagdad la Dorohoi.
(Mulţimea se linişteşte, apoi reia în surdină, dirijată de Preşedinte):
– Suntem în război, suntem în război/ De la Bagdad la Dorohoi.
(În mulţime oamenii îşi şterg lacrimile. Atâta emoţie n-au mai trăit de când sunt).
– A venit corul puşcăriaşilor de la Jilava, anunţa Maher. Bă, veniţi mai în faţă!
Corul înaintează cântând „Noi suntem mândria ţării”.
– Dorin, ăsta nu-i cântecul criptoneocomuniştilor?, vrea să ştie Georgeta.
– Puştiule, vezi că pun acum imnul naţional şi-aduc şi tricolorul.
– Las-o, domnule!, se aude o voce din sală. Criptoneocomuniştilor!
– Catapeteasma ei de treabă!, se aude vocea domnului Păsărin. Parcă-am fi la stat. Să bem ţuică ca la privaţi.
– Tati, nu l-ai văzut pe moş Chelbasa?
– Ca să vezi!, se aude din culise vocea lui Chelbasa.
– Chelbasa, spune repede ce-ai de spus!
– Ce?, întreabă neutru Chelbasa.
– Cum ce, nătângule?! Ai adus cecul?
– Şi nu puteai s-o spui aşa de la-nceput, Maher? Ne-am scuipat în cap la puşcărie. Nu puteai să zici aşa de la-nceput: Chelbasa, ai adus cecul… Care cec?
– Moşule, te-arunc pe geam! Nu mă mai uit că ne-am scuipat în cap.
– Te grăbeşti, Maher, sau ce? Vă spun acuşica cum a fost. Ştii cum e cu ceasu’ rău? Io n-am avut parte de el. Poate-aşa, oleacă. Foarte amabil m-a primit, foarte amabil. Mai rămânea treaba cu şutu’ mai rămânea. Da’ pă mutra lui nu-ţi dădeai seama dacă bănuie ori ba. Zice: mai e ceva? În gându’ meu zic: să vezi treaba dracului că nu vrea. E drept că nici nu l-am lăsat să înţeleagă nu l-am lăsat. Da’ orişicât. El fund avea, pe mine mă mânca dinăuntru’ bocancului mă mânca… Zic mai e treaba cu contribuabilu’ mai e. Noi pen’ ce plătim impozite?… Se tot fâţâia de colo – colo vorbind la un telefon fără fir. Mă apropiai… Io m-apropiam , el se depărta, tot timpul cu fundu’ la mine. Cât o pernă fundu’. Orişicât, zic, dacă mi-l pune pe tavă bănuie el ceva. Mă dau şi mai aproape, el termină convorbirea şi zice: ştii ceva, moşule? Nu pari deloc nebun nu pari. Nu ca să te trag de limbă, da’ nu cred o iotă din tărăşenia cu olandezii… Şi chiar nu credea. Cât era de încăpător fundu’ lui nu credea. Io ce să-i fac? Zic, de plătică aţi auzit? N-auzise. Zice, poate Bălătică. Cu ăsta am fost la două şcoli. La şcoala de corecţie, apoi la cea de partid… Ce-o fi fost în mintea lui numa’ el ştia. Aşa că zic: plătică e peşte. Nu’ş ce şcoală a făcut. Aha, zice. M-am dumirit. Noi şi cu peştii. Ştiţi cum e: vot să fie… Ca să vezi de ce-i a dracului, zic. N-a auzit de plătică, da’ o ştie p-asta cu votu’. Şi nici pă aia cu olandezii. Şi vă spun, era ditamai prim – ministru’. L-am crezut, ce era să fac? Dacă aţi auzit, zic, atuncea ştiţi ce rost are. Mă privea ca o curcă beată. Se dăduse după birou, van de-l mai ajunge. Aşa că i-am zis: da’ rostu’ omului ca om care e? Se pişca de ureche se pişca. Când începu să-l doară rosti: matale îl ştii? Zic: de ce-aş mai trăi dacă n-aş şti? Asta i-a plăcut, pesemne, că zise: mai ştie cineva? Mă trăgea de limbă. Da’ cum?, zic. Toţi colegii mei de la Jilava ştiu. Dăduse moţiunea peste el, da’ nu l’am lăsat. L-am luat pe departe: dacă vă-ntoarceţi, vă spui. Şi aplecaţi-vă oleacă. Nu ştiu ce-o fi crezut. S-aştepta, pesemne la ceva bun s-aştepta pentru fundu’lui. Îi potrivii fundu’cam aşa într-un colţ al camerei şi… îi scoaseră p-ormă capul din coşul de hârtie cu foarfecele de linoleum. Şi venii încoace venii.
– O să te pună să plăteşti coşul, moşule!, îl mustră Georgeta.
– Îl plătesc io!, răsună o voce din sală.
– Da’cum, răspunde Chelbasa. Şi foarfecele, că şi ăla s-a rupt.
– Tot io, repetă aceeaşi voce.
– O clipă, se răsteşte Maher către Chelbasa. Cecul!
– Care cec?
– De ce te-am trimis acolo, netotule? Cecul de două milioane.
– Aaa, banii! Chelbasa se scotoceşte-n buzunare, scoate un pumn de bancnote şi numără. Opt dolari şi 35 de cenţi. Ăştia sunt toţi. Pă ceilalţi i-a oprit pentru plata TVA şi încă 1362 de taxe, da’ v-a trimis astea. Extrage din mâneca hainei două cartoane făcute sul. Iată-le! Două diplome de onoare „Cornul şi laptele în grad de pionier”.
– Mamma mia!, exclamă Georgeta. Au naţionalizat instituţia jafului. Vom munci şi vom lupta/Jaful vom privatiza! Dorin, pe mine revoluţiile mă excită. Waw! Simt cum mă furnică. Mă pichetezi tu sau te pichetez eu?
– Ne pichetăm toţi, se aude aceeaşi voce din sală.
Maher, care s-a ţinut tare până atunci, în ciuda necazurilor din ultimul timp, resimte acut lovitura sub centură.
– Afară! Toată lumea afară!
– Dragul de Maher, îl compătimeşte Georgeta. A pierdut tot. Noi măcar, dragii de noi, vindem verighetele. Primarul de la Borviz rămâne cu brichetele, moş Călimară cu musulmanca, domnului Mamulici îi trimitem diplomele de onoare, tata rămâne cu catapeteasma…
– Staţi aşa!, răsună vocea lui Maher. Nu mai pleacă nimeni! Cei care au plecat să fie sănătoşi. Coane Preşedinte! Omule! Te-a apucat scârba aşa, dintr-o dată?
– Aşa, Maher! Catapeteasma mamii lor!, se aude vocea domnului Păsărin.
– De la Brâncoveanu românii n-au mai avut ostateci decapitaţi…
– Poeţică, se-nfirebântă Maher. Zi ceva modern, de o economie de piaţă în plin avânt!
– Ei mamă, sănătate să fie, intervine doamna Păsărin.
– Suntem în război, suntem în război/ De la Bagdad la Dorohoi.
CORTINA.
Aici
I,
a II-a,
a III-a,
a IV-a,
a V-a,
a VI-a,
a VII-a,
a VIII-a şi
a IX-a.
