A fost o noapte cu o singură temă: crimele lui Gaddafi. Comunicam rezonabil cu toate părţile în dispută. Cum se-ntâmpla când mama se certa cu tata şi pe urmă rămâneam trist în vreun colţ. Mă deşteptam la miezul nopţii de parcă mi-ar fi turnat cineva nisip pe creier. Având amândoi dreptate, niciunul nu se lipea de sufletul meu.
Căci important nu era cine are dreptate; ci altceva mai adânc, mai grav, mai dramatic : viitorul. Al meu, al lor, al familiei, al lumii în care trăiam.
Ce se vrea cu Libia ? Gaddafi a ordonat să se tragă în popor. Care popor ? Ştie cineva care popor ? Ştie ONU ? Ştiu că Gaddafi e criminal. Cum ştiu că, în Irak, americanii s-au înşelat. Şi că provincia Kosovo a fost ruptă de Serbia prin diktat.
Literele se aliniază pe ecranul computerului după reguli ce dăinuie de sute şi mii de ani. Încerc să păşesc dincolo de ele şi dincolo de ele nu găsesc nimic. Căci important nu e cine are dreptate. Ci altceva, mult mai adânc, mult mai grav, mult mai dramatic : viitorul.
Nu al Libiei, nici al marilor puteri aliate. Al nostru. Al familiilor noastre. Al ţinutului care ne-a zămislit. Vâri băţul prin gardul unui nebun şi trimiţi rachetele inteligente să rezolve problema petrolului.
Nu uitaţi, în fiecare dimineaţă, în jurul orei şapte, Sentinţa vă aşteaptă cu zece rînduri de Necredinciosu în Minicronica Nopţii. Tot aici puteţi să vă spuneţi şi voi părerea în legătură cu cele citite.