Un caz simplu, fabricat de Miliţie şi acceptat cu îngăduinţă criminală de opinia publică
Nici un gazetar şi nici un om din România nu s-a întrebat pînă acum cum, unde şi cînd s-a mai pomenit, în lumea de azi, ca un individ să falsifice vinuri şi să fie condamnat la moarte şi chiar ucis pentru asta, fără ca să existe un singur martor care să confirme asta. Iată o crimă care a indus în eroare o lume intreagă, o crimă cusută, nu cu aţă albă, ci cu odgoane albe.
N-aş fi scris, cel mai probabil, niciodată acest text, dacă, azi, 29 decembrie 2011, n-ar fi apărut pe Faceboock o postare în care se face referire la „Afacerea Bachus”, filmul cu acelaşi nume şi un articol de ziar publicat în 2004, de Răzvan Bărbulescu. Autorul expediaza printre altele faptul că descoperitorul acestui caz a fost, de fapt, colegul său, Nicolae Cristache.
Cum Nicolae Cristache este colaborator al ziarului Sentinţa, i-am dat vestea şi i-am spus nu numai despre faptul că e „repus în drepturi” pe Faceboock, ci şi despre cele publicate de Răzvan Bărbulescu. Reacţia lui? A fost siderat! Nu putea să creadă că un fost coleg de-al său, care habar n-avea de caz, şi-a permis nu doar să-i fure munca, ci şi să colporteze neadevăruri grave în legătură cu „Afacerea Bachus”.
Pentru că Răzvan Bărbulescu n-a făcut decît să „transcrie” un dosar. O poveste inventată cap-coadă de Miliţia acelor vremi. Pe scurt: Gheorghe Ştefănescu, alias Bachus, avea printre cunoscătorii din Bucureşti, faima celui mai sigur vînzător de vinuri curate. Şi a unui cetăţean onest, bun vecin şi săritor la necaz. Nimic suspect. Nicolae Cristache a ajuns pe urmele acestuia dintr-o întîmplare legată de o moştenire. Cele aflate şi publicate de el au stîrnit o mare vîlvă. Pas cu pas, Procuratura Municipiului Bucureşti, deci nu Miliţia, pe seama informaţiilor furnizate de Nicolae Cristache, a descoperit un caz incredibil. Gheorghe Ştefănescu era un geniu pur sînge. Fără a face politică, era iniţiatorul unei organizaţii suprastatale, menite să se alăture altor organizaţii de elită ale lumii. La întrunirile organizate de el, oameni politici, bancheri, oameni de ştiinţă, veneau în ţinută obligatgorie -frac şi papion- într-una din casele clandestine din strada Iuliu Tetrat, vizavi de liceul Caragiale. O asemenea organizaţie care vieţuia în plin centrul Bucreştiului fără ca Securitatea sau Miliţia să aibă habar, ar fi fost de ajuns pentru ca toată conducera insitutuţiilor de resort să facă implozie. Nu numai că Miliţia nu a ştiut nimic pînă cînd povestea i-a fost pusă pe tavă de Flacăra, dar tocmai din cauza neprofesionismului, practic, instituţia ar fi trebuit să fie desfiinţată. Şi atunci s-a ţesut o „legendă”. Cea a falsificatorului de vinuri. Care, în timp record şi UNICAT în România, a fost condamnat la moarte prin împuşcare. Pe baza unui dosar fabricat din scoarţă-n scoarţă.
Cum se face că ani de zile Gheorghe Ştefănescu a vîndut vin falsificat, dar nimeni nu s-a îmbolnăvit, nimeni nu a murit?
Cum se explică faptul că în nici o ţară din lume, cu atît mai puţin în România comunistă, nici un escroc (şi mai ales falsificator de băuturi) nu era şi nu este condamnat la moarte, dar s-a făcut o excepţie în „cazul Bachus”?
Cît de grave sînt toate acestea citiţi mîine într-un interviu acordat de Nicolae Cristache, singurul jurnalist care a investigat acest caz la vremea respectivă, în exclusivitate ziarului Sentinţa.