Demiterea lui Raed Arafat de la Ministerul Sănătăţii era programată încă de anul trecut. Fie că, aşa cum se afirmă în unele medii de presă, a refuzat să candideze la Primăria Capitalei din partea UNPR, fie că a fost vorba doar despre împotrivirea făţişă la noul proiect de Lege a Sănătăţii, sigur e că a reuşit să-l supere pe „marele şef” de la Cotroceni. Iar asta, aşa cum s-a demonstrat în nenumărate rînduri, NU se iartă.
Că se pregătea debarcarea lui Arafat încă de anul trecut o confirmă o serie de ştiri apărute mai ales în cursul lunii decembrie. Că, la început, Traian Băsescu dădea vina pe partenerii de la guvernare şi pe anumiţi „baroni”, pare să fi uitat chiar şi el. Nu de alta, dar singurul care a dus împotrivirea pînă la capăt a rămas fostul subsecretar de stat Arafat.
Prin urmare, capul acestuia trebuia să cadă. Şi, aşa cum ştie deja o lume întreagă, Băsescu nu s-a jenat nici o clipă să intre, DIN PROPRIE INIŢIATIVĂ (cum a subliniat chiar el) în direct la o emisiune televizată şi să anunţe că îl demite pe subsecretarul de stat. Căci ce altceva ar fi putut să însemne concluzia lui din acea intervenţie: „Dacă secretarul de stat nu se înţelege cu ministrul său, ori pleacă ministrul, ori pleacă secretarul. Ghici ghicitoarea mea”. A doua zi, „predicţia” lui Băsescu s-a adeverit. Chiar în timp ce Arafat explica într-o conferinţă de presă cît de grav este faptul că noul proiect de lege a sănătăţii nu are nici studiu de impact, nici norme de aplicare, iar prin introducerea privaţilor în sistemul medical de urgenţe marea majoritate a populaţiei ar avea de suferit enorm, la Palatul Victoria, Emil Boc aviza favorabil cererea de demisie a subsecretarului de stat. Deci treaba era rezolvată. Lui Băsescu i s-a făcut încă o dată pe plac.
Numai că, aşa cum era de aşteptat, acest scandal nu putea să rămînă fără urmări. Mai precis, aşa cum s-a şi întîmplat, scandalul putea să dea loc la convulsii sociale în masă. Iar acest lucru, trebuia evitat. Şi cine era cel mai potrivit „strateg” pentru „evitarea dezastrului”? Evident, tot păpuşarul şef de la Cotroceni. Mai ales că, aşa cum a văzut el lucrurile, putea să omoare doi iepuri deodată. Adică să îi închidă gura doctorului pe care nimeni nu l-ar mai fi băgat în seamă şi să le mai dea una după ceafă poliţiştilor care anul trecut şi-au permis să-l sfideze şi să-i spună pe nume („javră ordinară”).
Şi ce-a făcut el? I-a dat ordin lui Igaş, aşa-zisul ministru de Interne, să scoată de unde o şti un scandal. Unul care să ia ochii atît jurnaliştilor, cît şi ai opiniei publice. Pentru că, dacă presa ar fi rămas cantonată pe subiectul Arafat, era limpede că poate „să iasă cu alai”. Igaş s-a conformat. Nu personal, ci prin intermediul altei rîme pentru care fotoliul a devenit mai important decît profesionalismul şi omenia: şeful Poliţiei Capitalei, chestorul Viorel Vasile. (Electrician de meserie, acesta a lucrat în perioada 1982 – 1983, la Şantierul Naval Constanţa). Iar chestorul s-a executat fără crîcnire.
Cu numai o zi înainte ca Arafat să-şi anunţe demisia, din ordinul lui Vasile, au fost rechemaţi din concedii peste 200 de poliţişti bucureşteni. Toţi au fost mobilizaţi, în dimineaţa următoare, la acţiunea de „eradicare a corupţiei” din sînul Poliţiei bucureştene. Şi cînd dai de veste presei că se efectuează percheziţii la cel puţin 40 de adrese unde locuiesc poliţişti, că aceştia lucrează în numai două din cele 26 de secţii, cît are Capitala, că pe lîngă şpaga pe care o luau de la şoferi, aceştia percepeau taxe de protecţie şi chiar torturau prostituate, normal că presa urma să „pună botul” la greu, iar interesul pentru Raed Arafat să treacă în plan secund. Cel puţin. Mai mult. Însuşi chestorul Vasile a ţinut, cam la ora cînd Emil Boc semna demisia lui Arafat, o aşa zisă conferinţă de presă despre cele întîmplate în sînul Poliţiei. Sau asta ar fi trebuit să facă. El, însă, s-a limitat la a spune că e vorba despre „31 de găinari, care s-au pretat la şpăgi de cel mult 600 de lei, dar pe care, deşi nu erau organizaţi, îi monitorizau cîteva structuri (printre care Direcţia Generală Anticorupţie şi chiar SRI) încă din luna mai 2010”. Dar nu asta era esenţial, mai zicea chestorul, ci faptul că din cei 6700 de poliţişti care lucrează în Bucureşti, restul îşi fac datoria şi au rezultate excepţionale. Şi uite-aşa, cel mai probabil fără voie, i-a dat peste cap planurile şefului suprem. Pentru că scandalul poliţiştilor corupţi, deşi i s-a acordat atenţie, nu a reuşit să abată interesul mass-media şi, implict, al opiniei publice, de la cea mai gravă dintre problemele actuale ale societăţii româneşti.
Consecinţa? Tunete şi fulgere! „Şi să faceţi ce oţi şti, dar vreau să nu mai aud vorbindu-se de Arafat şi de SMURD!”. Normal că s-au găsit şi alţi executanţi conştiincioşi de ordine: doar că de această dată a fost schimbată ograda. Cu cea a lui Daniel Morar. Cu o viteză demnă de Cartea Recordurilor, deşi abia descoperiseră că multimiliardarul Ioan Niculae a fost favorizat de unele dintre cele mai importante instituţii ale statului şi de foşti sau actuali demnitari, deşi mare parte dintre cei peste 40 de inculpaţi în dosarul gazului ieftin pentru Niculae nici măcar nu au fost audiaţi, procurorii bucureşteni anticoprupţie s-au grabit să trimită dosarul în instanţă. Adică i-au trimis în judecată, pe lîngă multimiliardar, pe tot felul de şefi mari, pe pesediştii Viorel Hrebenciuc şi Robert Negoiţă, dar şi pe Sebastian Ghiţă, mogulul de presă care pare, la ora actuală, cel mai înverşunat duşman al Puterii.
ŞI TOT DEGEABA!
Orice ar fi, românii nu mai vor decît un lucru. Rînd pe rînd, în mai toate marile oraşe, ei ies cu miile în stradă spre a-l susţine pe Raed Arafat şi SMURD-ul. Şi pentru a striga: JOS BĂSESCU!