Un subiect ignorat in scoala, o intimplare nefericita, o ratacire de etapa pot abate viata unui tinar spre naruire, spre dezastru… Un examen este un examen, nu un tribunal al geniilor; distinge, nu exclude; evidentiaza, nu ucide.
Copiii încep şcoala la şase ani şi unii dintre ei o încheie la 18. Şi una e fiinţa de la şase ani şi alta aceea care atinge majoratul. Intervin experienţele personale, condiţiile de mediu şi sociale, şansele ratate, norocurile nesperate, accidentele din viaţa părinţilor. Şi tot aşa pe tot parcursul vieţii, până la adânci bătrâneţi.
Şi nimeni, cred eu, nu este înditruit să ridice pe acest parcurs stavile care să încheie destinul unui om într-un mod decisiv. Cum este examenul de bacalaureat. Un subiect ignorat în şcoală, o întâmplare nefericită, o rătăcire de etapă pot abate viaţa unui tânăr spre năruire, spre dezastru – nu e de acceptat.
Mai ales într-o societate alienată. Citeşti un titlu de ziar sperând să obţii o informaţie şi la sfârşit constaţi că ziaristul a luat în deşert buna ta credinţă, fiindcă rostul meseriei lui nu este de a informa corect, ci să ademenească, să momească, să înşele, să-ţi jgnească bunul simţ pentru un procent de rating. Şi nu e ziar care să procedeze altfel, şi n-ai cui te plânge, unde protesta, unde te adăposti. Şi cum e turcul e şi pistolul, adică forumurile şi canalele de socializare – cotropite, confiscate de oligofreni, în cel mai bun caz, dacă nu de atleţi ai escrocheriei. Şi-n partea văzută a societăţii – mită, înşelăciune, şantaj, megalomanie, paranoia, tâlhărie – pe de o parte, blocaje, umiliri, înjosiri, marginalizări – pe de alta.
Ce-i rămâne de făcut părintelui doritor să asigure odraslei un viitor într-o astfel de lume? Să creadă că doar în şcoala lui lucrurile sunt altfel decât peste tot în societate? Ce cazemată să aleagă profesorul, inspectorul şcolar, pentru a se ascunde de valurile bezmetice care se năpustesc asupra sa din poziţiile puterii de toate felurile?
Aşa începe isteria. Se sparg conturile, se încing telefoanele, se trezesc coteriile, se deschid căile mitei, ale haosului, debandadei, nevrozei, disperării, ale nemerniciilor inimaginabile.
Crede cineva că destinele copiilor noştri pot fi ocrotite de serviciile secrete, poliţie, jandarmerie şi procuratură, în cele câteva zile de examen?
Ce poate opune un biet părinte loteriei examenului care decide viitorul odraslei, bunul său cel mai de preţ?
Armele de care dispunem cei îngrijoraţi sunt inofensive. Modele nu există. Putem folosi doar snopul de principii încă valabile. Printre acestea fiind şi acela al şanselor egale. Pe care îl putem traduce prin dreptul de a fi azi altul decât cel de ieri şi decât cel de mâine. Care dizolvă orice încercare de a bara subiectiv ascensiunea socială.
12 ani de şcoală vizează educaţia, instrucţia; copiii se pot evidenţia într-un domeniu sau altul, într-un moment sau altul; li se acordă distincţii şi premii, credit moral. Pot, de asemeni, eşua într-o etapă sau alta, se pot rătăci pe căi negândite şi nevrute, li se deschid căile după merit, dar nu li se interzice nimic. „Bacu” poate fi o sărbătoare, un eveniment dorit, un prilej de etalare a unor lucrări memorabile, o întrecere a creaţiilor, descoperirilor, spiritului de sinteză, şi nu o asuprire a memoriei, o îngrămădire de cunoştinţe inutilizabile în alte împrejurări. Un examen este un examen, nu un tribunal al geniilor; distinge, nu exclude. Evidenţiază, nu ucide. 12 ani nu pot fi pierduţi ca la loz în plic.
Reforma zgâlţâie, demolează, răneşte, da, dar nu omoară oameni – doar prejudecăţi, moravuri, anchiloze.
Prin modelul de educaţie respiră întreagă societate. Supravieţuieşte naţia.