Totul a început la ultima vizită pe care a făcut-o în cimitirul cel mare al orașului. Obișnuia să-l viziteze, cât se poate de des, pentru a aprinde o lumânare la mormântul bunicilor săi și, totodată, pentru a admira frumusețea și diversitatea crucilor așezate la căpătâiul celor duși. Se trezise cu noaptea-n cap și luase drumul cimitirului, nu înainte de a încropi un buchet de zambile ce creșteau din belșug pe lângă casă și de a-și cumpăra o lumânare de la chioșcul din colțul străzii. Primăvara, care venise mai devreme ca de obicei, înviora aerul dimineții, dar și sufletul Sorinei, ce grăbea pasul, dornică să ajungă mai degrabă la locul dorit.
Aerul mirosea a piele de copil îmbăiat în lacrimile dimineții. Ajunsă în cimitir, începu să admire, potrivit obișnuinței, aleile încărcate cu soare și crucile ce tronau maiestuos de-a lungul aleilor smălțuite cu liniștea fără sfârșit a acelui spațiu de odihnă veșnică. Își fixa ochii pe fiecare cruce întâlnită în cale, privind cu interes și curiozitate fotografiile prezente pe cruci, numele celor plecați pentru totdeauna, dar și textele de adio încropite, cu mai mult sau mai puțin talent, de cei rămași în viață. La un moment dat, privirea îi căzu pe o fotografie a unui tânăr trecut în lumea de dincolo la o vârstă a speranței, a dragostei și împlinirii visurilor și dorințelor.
Rămase ca paralizată în fața crucii, simțind că nu se mai poate mișca din acel loc și nici să-și dezlipească privirea de fotografia acelui tânăr. În fața frumuseții de nespus a celui din fotografie, simți că inima o ia razna și că respirația îi devine din ce în ce mai grea. Nu înțelegea ce i se întâmplă, doar privise până atunci atâtea și atâtea cruci și tot atâtea fotografii și niciodată nu mai trecuse printr-o asemenea stare. Avea impresia că îl cunoaște pe acel băiat dintotdeauna, se simțea legată de el prin mii de fire imaginare ale sufletului, avea senzația că el îi aparține, deși era conștientă că, fiind plecat dintre cei vii, niciodată nu se va putea întoarce pentru a fi al ei.
Cunoscuse fiorii dragostei doar de câteva ori, dar nu le dăduse nicio importanță, principala ei preocupare fiind învățătura și finalizarea liceului ale cărui cursuri le urma de patru ani, apoi admiterea la medicină pentru a-și atinge visul de a deveni medic pediatru. Micile flirturi cu băieții de vârsta ei nu-i creaseră niciun fel de disconfort psihic, dimpotrivă, o ajutaseră, dându-i un imbold volitiv pentru atingerea țelului propus. Acum, însă, în fața acelei fotografii, avea impresia că iubirea pentru un băiat nu poate fi altfel decât așa cum simțea ea în acel moment, se găsea într-o stare de extaz vecină cu nebunia, corpul îi trecea brusc de la transpirație abundentă la frisoane, făcând-o să dârdâie din toate încheieturile. Văzând că mai veniseră și alți oameni în cimitir, pentru a nu se face de râs cu stările ei, decise să meargă acasă, fără să mai treacă pe la mormântul bunicilor, fapt pe care îl și uitase.
Se desprinse cu greu din acel loc, nu înainte a de mai privi cu nesaț acea fotografie care-i zdruncinase întreaga ființă, și plecă spre casă cu niște pași ce aveau parcă legați de ei bile grele de plumb. În camera ei, unde se afla întregul univers al preocupărilor și frământărilor zilnice, își puse muzica preferată, sperând să iasă din acea stare imposibil de suportat. Înțelegând că muzica nu are niciun efect, încercă o altă metodă, aflată la îndemână, și anume ceaiul zilnic alături de care își petrecea momentele de tihnă și uneori de melancolie. Nimic însă, totul în jurul ei i se părea străin, fără rost, nu avea în fața ochilor decât fotografia acelui băiat, cu frumusețea lui parcă ireală, iar în stomac i se părea că o nuntă de fluturi se dezlănțuise fără oprire, aprinzându-i sufletul și simțurile. Își aminti că o baie fierbinte avea, totdeauna, darul s-o liniștească atunci când trecea printr-un zbucium sufletesc determinat, de regulă, de eforturile, uneori peste măsură, de a-și însuși lecțiile pentru școală, așa că dădu drumul la apa fierbinte, o potrivi cum făcea de obicei, și se așeză în cadă, sperând în destinderea atât de mult dorită. Eșec și aici. Inima i se zbătea ca o pasăre prinsă și aruncată într-o colivie, iar frisoanele refuzau să înceteze, făcându-i corpul să tremure și să înfioreze apa din cadă. Își aruncă privirea pe etajera din fața oglinzii unde văzu lamele de ras ale tatălui său așezate în ordinea lor firească. Fără nicio remușcare, luă o lamă și începu să-și cresteze venele de la încheietura mâinii stângi, fără să simtă vreo durere, dimpotrivă, o liniște nefirească se așternu peste întreaga ei ființă. La scurtă vreme, sirenele unei ambulanțe se auziră în fața porții.
Primăvara umbla despletită prin oraș, purtând pe aripi ochii soarelui și viersul de foc al privighetorilor.
