Dimineaţă, Dumnezeu ridicase cu două degete divine capacul României. Gestul reflex a fost să-l aşeze la loc; a învins, totuşi, curiozitatea.
Doi români get-beget ziceau că le e ruşine că sunt români şi că de-acu’ nainte îşi vor spune simplu: Mircea Badea şi Cristian Tudor Popescu. Şi era un tărăboi din care abia se auzea cuvântul lui Laszlo Tokes care zicea că pentru el nu contează. Fie ei ţigani, croaţi, ucrainieni, slovaci, ruşi, saşi, sârbi, într-un cuvânt toţi unguri la o adică. 1 Decembrie este zi de doliu.
Premierul citea de pe un bileţel ordinul de zi al preşedintelui: se va duce colegul Boc la parada militară să culeagă, în numele său, onorurile armatei prietenului Gabriel Oprea şi mai ales cuvenitele huiduieli tradiţionale; dânsul fiind delegat de ţară să ţină post şi să doarmă, în marea zi a românilor şi a ungurilor, undeva în euro-asia.
Şi a fost aşa cum spunea doamna Cristiana Anghel: domnul Boc era pregătit ca mereu să îndeplinescă o funcţie pe care n-o merită şi să primească demn şi neînfricat înjurăturile celor dragi lui şi preşedintelui său.
În ţară, jandarmeria lăsase bastoanele la bufet şi se căznea să descarcereze cu mâinile goale şoşonii bărbaţilor şi botinele doamnelor încăierate la cazanul cu fasole şi ciolan; şi nelipsitul pahar cu vin.
Şi-atunci a trimis EL peste dânşii un fenomen numit ploaie care îngheaţă; l-a trimis în limba engleză ca să-l priceapă tot românul chiar dacă e ungur. Şi ţara s-a trnsformat în patinoar; alunecau pe şosele trailerele, tirurile, limuzinele ca în baletul Lacul lebedelor; că s-au oprit din zbor ciorile, elicopterele, avioanele, tot ce zboară.
În aeroporturi, curgeau anunţurile ca la bursă; aleagă fiecare ce-i convine: să aştepte, să nu aştepte, să aleagă o altă zi de zbor, să nu aleagă, dar să nu mai cârtească, fiindcă strică somnul celor ce-au ales să aştepte…
Şi a fost plăcut ochiului Domnului.
La televiziuni dădeau buzna cei care se întorseseră de prin Tanganika, Madagascar, Noua Scoţie, Wisconsin, Labrador, invitaţi să răspundă la întrebarea „Eşti mândru că eşti român?” S-a trecut apoi la întrebările cu grad mare de dificultate, cum ar fi: „Ce-ai simţit când ai pus din nou piciorul pe pământul patriei?” Ăăăăă! …
Şi-au dat năvală rebelii, nonconformiştii, lucizii, pragmaticii, cinicii şi au zis aceştia: „Este o întrebare de românaş pentru românaşi, noi nu suntem mândri că suntem români, de ce-am fi mândri de un popor laş, puturos, beţiv, hoţ, delăsător, fricos ?”
Şi era printre ei un rătăcit care a zis: „Nici eu nu sunt mândru că sunt român, aşa cum nu sunt mândru că sunt bărbat, că am două picioare sau două mâini; nu ştiu ce simţiţi voi, eu nu simt că, nefiind mândru că sunt romîn, că sunt bărbat şi am două picioare şi două mâini, sunt altfel decât cei care sunt.”
Şi -a început o brambureală transpartinică, metafizică şi cvasireligioasă, de nu s-au mai înţeles român cu român, român cu ungur, ungur catolic cu ungur reformat, român ortodox cu român penticostal, bărbat cu bărbat, bărbat cu femeie, femeie cu femeie, tată cu mamă, mamă cu fiu, fiu cu tată… Cei care aveau aceleaşi idei nu vorbeau aceeaşi limbă, cei de aceeaşi limbă şi aceleaşi idei n-aveau aceeaşi proprietate a termenilor…
Şi-am închis televizorul, am scos din priză frigiderul, am blocat ferestrele şi uşile – absurd. Fantomele Omului cu picioare păroase şi ale celorlaţi lideri de forumuri şi tocşouri îmi bâzâie în urechi, se fugăresc prin faţa ochilor, mi se aşază pe creştetul capului, alunecă pe şira spinării, îmi usucă gâtlejul şi-mi strivesc buzele, nu le pot dezlipi de pe mine…
Un tablou înfricoşător: o hârcă pe un gât firav; din ea ţâşnesc milioane de monologuri care se pierd, se topesc în neant fără şansa de a se întâlni vreodată; hârca erupe continuu, fără oprire, aceleaşi vorbe…
Nu uitaţi, în fiecare dimineaţă, în jurul orei şapte, Sentinţa vă aşteaptă cu zece rînduri de Necredinciosu în Minicronica Nopţii. Tot aici puteţi să vă spuneţi şi voi părerea în legătură cu cele citite.