MINICRONICA NOPŢII/ Necredinciosu zice: clopotele, înmărmurite …

Patru copii se joacă, se ascund în lada de făină şi mor asfixiaţi. Mama orbecăie buimacă prin casă, în claia de fân, în vecini, sub stigmatul unei presimţiri sumbre. Şi iat-o îngrozită în faţa lăzii ucigaşe. Chipurile dragi, suflare din suflarea ei, sânge din sângele ei – toţi patru rămaşii acasă, desfiguraţi de chinurile cumplitei morţi. România, mileniul trei, secolul XXl : clopotele bisericilor tac; vorbesc televiziunile: mama nu mai e mamă; o femeie handicapată de gradul doi, despuiată de durerea de mamă. De dreptul de a iubi ca o mamă. De natura care nedreptăţind-o nu a scutit-o de nimic din ce-i este dat unei mame: lapte matern, dragoste mistuitoare, răbdare, puterea sacrificiului, durere… Cum e posibil, se întreabă o femeie-moderatoare, să-i fi lăsat copiii pe mână, unde a fost autoritatea…? Şi clopotele încă tac, de data asta înmărmurite în faţa turpitudinii.