Ilie Dumitrescu, ferchezuit, dandy; zice ranchiunos: „La câte am făcut pentru Steaua, nu meritam… „ Ilie nu va recunoaşte în veci motivul pentru care a renunţat la visul de-o viaţă. I se pun în cârcă toţi bolovanii de pe muntele fotbalului; este un antrenor mediocru, un bărbat slab…
Îi e teamă să mărturisească, nici n-ar putea s-o facă în lumea lui Mitică Dragomir şi Gigi Becali, că este un hoinar; unul chinuit de obsesii; printre care, perfecţiunea. Ceea ce presupune corecturi, corecturi, corecturi…
Şi n-are timp şi, mai ales, n-are intimitate; nu poţi iubi în piaţa de peşte. Şi iată paradoxul: nu eşecurile i-au forţat abandonul, ci biruinţa; aceea din prima repriză la Liverpool. Farmecul acelei irealităţi l-a avertizat că ea nu poate fi repetată nici măcar două reprize consecutiv.
Că are nevoie de timp, de insuccese multe, multe şi repetate, până la găsirea formulei ideale. Şi de alt public; şi de alţi receptori ai caznei sale. Ilie a aflat că visul său este utopic.
N-a ştiut că, între timp, plecase din lumea care l-a făcut celebru; că e doar un visător sensibil, un anonim.
Nu uitaţi, în fiecare dimineaţă, în jurul orei şapte, Sentinţa vă aşteaptă cu zece rînduri de Necredinciosu în Minicronica Nopţii. Tot aici puteţi să vă spuneţi şi voi părerea în legătură cu cele citite.