Face scandalul rating în România? Face. Mai ales dacă scandalul se produce la televizor. Că este talk show, ştire sau orice alt tip de program, nu contează. Scandal să iasă. La rîndul ei, nici presa scrisă nu se lasă mai prejos. Şi dacă presa scrisă nu beneficiază de imagini şi sunet, are, în schimb, avantajul de a se putea lăfăi pe spaţiul de tipar. Că de-aia e scandal, să-i dai şi o pagină de ziar. Sau chiar mai mult, la o adică. Sau, măcar să o ţii danga – langa cel puţin cîteva zile. Că speculaţiile presei sînt, în cele mai multe cazuri, contrazise de către specialişti sau de persoane ce au legătură directă cu povestea respectivă, că informaţiile lipsesc aproape cu desăvîrşire, că nici un ziarist nu pare a şti măcar să-şi pună nişte întrebări elementare, nimănui nu pare să-i pese. Prostimea se uită/citeşte, patronii şi şefii sînt mulţumiţi că există audienţă, iar de ceea ce ar trebui să se numească presă se alege praful văzînd cu ochii.
Cel mai recent exemplu? Moartea tinerei programatoare care lucra la o firmă privată din Bucureşti.
Prima bubă: la fel ca întotdeauna, presa era în criză de subiecte. De ce este mereu aşa? Pentru că au apus de multă vreme anii în care ziariştii făceau documentare. Sînt şi mai mulţi ani de cînd ziariştii făceau teren. Adică mergeau acolo, unde se întîmpla subiectul despre care urma să scrie. Ca să “pipăie” totul cu ochii, să vadă dacă omul care le dă informaţiile are zîmbetul şi în ochi sau numai la colţul gurii. Să vadă dacă ceea ce li se spune există cu adevărat, sau e vorba doar despre imaginaţia cuiva…
Şi dacă tot am adus vorba despre documentare, iată cazul femeii care “a murit de prea multă muncă”. Ramona Carmen Ciciu pe numele ei, programator, 34 de ani şi mamă a doi gemeni de trei ani. Cum – necum (pentru că există o serie de metode), presa a aflat că femeia a fost luată cu salvarea de la serviciu în urma unui atac de cord. Iar mama ei, disperată ca orice mamă ce-şi vede copilul în pericol, a ţipat: “Au omorît-o patronii, că-i dădeau prea mult de lucru!”. A fost mai mult decît sufficient pentru toată onor presa românească. Nici măcar un ziarist nu s-a gîndit atunci să afle cum stau lucrurile în firma respectivă. Carmen nu era singurul angajat, iar pentru a afla astfel de informaţii s-ar fi găsit măcar un om dispus să vorbească. Sub pecetea anonimatului sau nu. Şi, măcar pentru o aparenţă de obiectivitate, era necesar un punct de vedere al reprezentanţilor firmei. Şi al doctorilor. Adică, mai mult decît să se spună că “medicii de la ambulanţă au luptat zeci de minute pentru a o resuscita”.
Şi tot din acea zi puteau fi contactaţi şi alţi doctori: generalişti, cardiologi şi cei specializaţi în medicina muncii. Pentru a fi întrebaţi în ce măsură au acoperire afirmaţiile mamei. De acolo puteau să urmeze alţi şi alţi paşi, la fel de simplu de făcut. Paşi care, inevitabil, ar fi dus la o singură concluzie: Carmen Ramona Ciciu NU a fost nici pe departe victima patronilor. Ea avea cel puţin o predispoziţie dacă nu o maladie cardiacă, iar oboseala şi stresul au constituit doar factori favorizanţi ai declanşăriiatacului de cord. Carmen Ramona Ciciu a fost, în realitate, victima sistemului. Un sistem în care economia funcţionează aşa cum funcţionează, un sistem în care, de cele mai multe ori, costurile se reduc prin renunţarea la o parte a angajaţilor şi suplimentarea activităţii celor rămaşi, un sistem în care, cel mai frecvent, angajaţii înşişi, din proprie iniţiativă, îşi asumă un volum de muncă mai mare. Pentru a-şi păstra postul ori chair pentru o mărire de salariu. Sau pentru o avansare.
Iar la toate astea Carmen adăuga stresul de acasă. Fie şi măcar cel de a creşte doi copii gemeni. Dar dacă la acesta se adăuga o eventuală lipsă de slujbă a soţului, sau alte probleme financiare, ori de familie?
Nimic din toate astea nu a stîrnit interesul ziariştilor. Nimic nu a văzut presa românească. Nici măcar atunci cînd doctorii au explicat limpede cum stau lucrurile. Pentru că asta însemna să moară scandalul…