Doamnelor şi domnilor,
Suntem părtaşi, astăzi, la una din acele clipe faste din viaţa unui scriitor, când unei alte opere la care a trudit îi vine ceasul să îşi înceapă existenţa în lume, de sine stătător, despărţindu-se poate pentru totdeauna de ocrotirea părintelui său. Va lupta singură să se impună, să capteze interesul cititorilor şi să-şi croiască, la fel de singură, drum spre sufletul lor.
Este clipa în care rolul scriitorului se încheie, în care acesta îşi ia rămas bun de la o dură etapă de zămislire, nu fără o strângere de inimă, gândindu-se la posibilele primejdii care se pot ivi în calea noului vlăstar care îşi croieşte, de azi înainte, drum în istoria literară a prezentului şi, cu siguranţă, a viitorului acestuia.
Cartea care se întâlneşte acum cu publicul cititor este oarecum dificil de prins într-un anume tipar şi evită clişeul unei definiri de „anatomie literară” exactă, rece, proprie teoriei literare. Pentru a purcede la o asemenea întreprindere, ar fi necesar, fără îndoială, un răgaz mult mai amplu decât avem la dispoziţie acum.
Însa, câteva aspecte se impun a fi subliniate.
În primul rând, încă de la primele pagini asupra lectorului se năpusteşte o avalanşă de stări, senzaţii, imagini, sentimente. Un amalgam de întâmplări petrecute, parcă, într-un crepuscul etern dintr-o lume care trăieşte numai pe jumătatea întunecată a unei planete care n-a văzut niciodată lumina Soarelui. O perpetuă înserare în care se trăieşte într-o existenţă pe malul unui diluviu al timpului, care pare să nu o atingă…Poate mai mult decât o existenţă, însă în mod cert mai puţin decât o viaţă.
Personajele, cărora nu le poţi fixa un loc anume de unde îşi trag seva, par a fi suspendate în Vreme, într-un spaţiu anomic, o Vreme şi un Spaţiu care pot fi de oricând, de oriunde, personaje purtând cu sine, totuşi, toate caracteristicile în temeiul cărora pot fi identificate ca fiind oameni. Iubesc, urăsc, au parşivenii specifice stupidelor confruntări sterile pentru „întâietate” înaintea unui Eros descărnat de semnificaţia primordială a dragostei, poartă războaie, sunt preocupate de a îndeplini zădărnicia multora din „acţiunile” oamenilor în societate, dar mai ales în afara ei, când sunt doar ei cu ei înşişi. Faptele lor de viaţă sunt reduse deseori la un nivel elementar, la esenţă, însă fără schematizări şablonarde care să le sărăcească prezenţa.
În pofida acelui crepuscul vâscos de care vorbeam, eroii cărţii se reliefează cu limpezime, se agită fără măsură, dând aparenţa unei plutiri în derivă, în care „motorul” gesturilor lor se dezvăluie treptat ca fiind o realitate dincolo de realitate, existenţa lor caleidoscopică fiind doar ceea ce se vede iar scopul, „motorul”, rămâne undeva, suspendat într-un dincolo de ceea ce se vede, între un trecut incert, un prezent anomic şi un viitor la fel de incert.
Treptat, pagină după pagină, încerci un sentiment straniu, că urmăreşti scene dintr-o lume nici vie, nici moartă, care a fost, este şi va fi până la capătul Vremii. Aceşti eroi par să-şi ducă viaţa printre rămăşiţele unei lumi care a fost, dar care se încordează să renască.
În al doilea rând, ceea ce frapează este stilul naraţiunii – rapide schimbări de planuri care te fac să ai senzaţia unui cine-verité, în care fiecare secvenţă este filmată rapid, are alocate în scenariu un anumit număr de cadre, iar la montaj „tăieturile” deschid permanent noi orizonturi, noi locuri, noi momente. Filmat mai degrabă în alb/negru decât în „tehnicolor”. Iar când intervine, accidental culoarea, aceasta e percepută ca o explozie care nu face altceva decât să augmenteze impresia de clar-obscur, de lumină crepusculară care prevesteşte un pericol nenumit, o ameninţare neştiută, însă teribil de prezentă. Datorită acestui aspect, plasticitatea neverosimil de intensă a „cadrelor filmate” reuşeşte, în doar câteva tuşe, să contureze tabloul de fundal în care se mişcă eroii pe „pânza” naraţiunii.
Aici aş dori să remarc un alt aspect interesant – datorită scriiturii moderne, care utilizează cu mult meşteşug tehnica cinematografică, naraţiunea beneficiază de ceea ce în fizica modernă defineşte conceptul de „continuitate în discontinuitate”. Distanţa dintre atomii care ne compun trupul este la fel de uriaşă ca depărtările dintre aştri, există aşadar „goluri” de materie şi totuşi… existăm în materialitatea fiecăruia dintre noi în pofida hăurilor din microcosmos! În aceeaşi manieră, discontinuităţile naraţiunii conferă o solidă continuitate întregului.
Fiindcă veni vorba, vreau în mod deosebit să remarc scriitura. O scriitură nervoasă, abundând de nenumărate propoziţii şi fraze scurte care întăresc impresia că acum, chiar în această clipă, personajele au ocazia să-şi joace rolul pe care destinul l-a dăruit fiecăruia.
Este de remarcat, totodată, minuţia, la fel de caleidoscopică, aproape chirurgicală, cu care sunt consemnate unele gesturi mărunte care, într-o multiplicare repetitivă, sugerează eşafodajul de zi cu zi al vieţii oricăruia dintre noi. Mai mult, aceste gesturi sunt, nu o dată, ridicate la nivelul misterului, astfel încât o banală monogramă de pe un cearşaf, o nevinovată literă „V”, devine prilej de mari nelinişti existenţiale.
Dar mă opresc aici, dintr-un singur motiv: fiindcă nu mi-am propus să vă prezint un studiu exhaustiv specific unui critic literar despre o anume operă literară. Pentru că, potrivit spuselor unui mare înţelept, „dacă vrei să-ţi plictiseşti auditoriul, spune-i tot ce ştii despre subiectul abordat” ! Iar eu nu vreau să vă plictisesc !
Tot ce pot să spun în încheiere, este că merită să dedicaţi câteva ore din viaţa dumneavoastră lecturii acestei cărţi!
Încă o dată, felicitări autorului, dimpreună cu urarea de a fi împreună la cât mai multe astfel de evenimente faste !