Acasa > Articole > Editorial > Relu Fenechiu – coşmarul nostru

Relu Fenechiu – coşmarul nostru

 

 

Domnul Relu Fenechiu s-a prezentat la Realitatea tv cu un document. Bogdan Rareş, moderatorul emisiunii, zicea că e vorba de un document exploziv, ceva în stilul ăsta. Nu urmărisem emisiunea de la început. Adică el, redacţia, postul, noi românii, lumea, ne aflăm în faţa unui document rar. În 2007, administraţia prezidenţială trimisese procurorului general, doamnei Codruţa Kovesi personal, o adresă prin care îi propunea un subiect de anchetă: o informaţie de ziar despre Relu Fenechiu. Respectiv despre afacerile acestuia, desigur murdare. Punct ochit, punct lovit, ziceam. Amestecul preşedintelui în treburile justiţiei era dovedit. Purtătorul de cuvânt al preşedintelui a intervenit şi-a zis, trimiteţi-mi documentul şi vă lămuresc. Şi pauză publicitară. Pauza se prelungeşte. Şi linişte. Şi, firesc, sentimentul că domnului Relu Fenechiu i se pregăteşte ceva. Şi-aud vocea purtătorului de cuvânt care zicea că preşedinţia trimite zilnic instituţiilor statului circa 98 de adrese de genul aceleia fluturate de domnul Relu Fenechiu. Aşadar, cacealma. Nimic senzaţional. Mă lăsasem pradă euforiei gazetăreşti. Mai ales că, înainte de emisiune, un prieten al domnului Bogdan Rareş, tot gazetar,  îl îndemnase pe acesta: întreabă-l pe Fenechiu în ce culoare a vopsit transformatoarele pe care le-a vândut după ce le cumpărase de la nişte ţigani ca fier vechi, şi cu ce preţ a făcut-o. Era clar: domnul Relu Fenechiu era în corzi, purtătorul de cuvânt al preşedintelui avea dreptate, şi-am dat să schimb postul. M-au reţinut două lucruri: cuvântul „transformatoare” şi  amintirea unei discuţii pe care o purtasem cu doar câteva zile în urmă cu electricianul meu, domnul Aurel Tătaru, fan al partidului PP-DD. Care turuia în timp ce trebăluia la contorul meu de electricitate. Zicea că de vină pentru stricăciunea care-l adusese la mine acasă erau transformatoarele banditului de Relu Fenechiu. Ia te uită, ziceam, nu ştie bărbatul ce ştie tot satul, nea Tătaru era mai informat decât mine. Şi, intrigat, am rămas să urmăresc emisiunea mai departe. Moderatorul emisiunii întreba: domnule purtător de cuvânt, recunoaşteţi că doamna procuror general trebuie să fi fost influenţată de adresa primită de la preşedinţie? Şi purtătorul de ocări a zis că el recunoaşte că aşa-i legea, reclamaţiile pe care le primeşte preşedintele sunt reorientate către instituţiile care le pot rezolva. Iar eu eram când de partea lui Rareş Bogdan, când de partea purtătorului de cuvânt, şi m-am întrebat ce-aş fi făcut eu în locul preşedintelui dacă aş fi primit o sesizare în legătură cu matrapazlâcurile unui om politic influent, cum este domnul Fenechiu?  Răspunsul nu putea fi decât: aş fi procedat la fel, aş fi trimis-o personal doamnei procuror general. Ar fi fost o greşeală să trimit informaţiile grave exact instituţiei reclamate, cum se întâmplă adesea. Dar, năravu-i nărav, m-am întors la rugămintea prietenului lui Rareş – întreabă-l pe Relu Fenechiu în ce culori a vopsit transformatoarele şi cu ce preţ  le-a vândut – şi la ranchiuna lui nea Tătaru al meu împotriva banditului de Relu Fenechiu. Şi-am zis: dacă un electrician de la ţară a aflat despre banditul de Relu Fenechiu şi despre afacerile lui murdare, şi-un alt gazetar, prieten cu moderatorul, îi vâră acestuia în gură o întrebare care nici nu mai avea nevoie de un răspuns, era limpede că faptele erau cunoscute pe de-a-ntregul lor de către specialiştii care lucrau la caz. Şi dacă faptele erau pe cale de a fi de notorietate – intraseră în gura presei -, de ce ar mai fi fost nevoie de intervenţia expresă a preşedintelui pe lângă procurorul general al ţării? Din păcate, n-am avut la îndemână mai multe variante de răspuns. Răspunsul era unul singur: preşedintele s-a temut că probele, în ciuda tam-tamului făcut în presă, erau subţiri. Preşedintele a trimis procurorului general nu o simplă sesizare, cum afirma purătorul său de cuvânt. Un articol de ziar nu este o sesizare le preşedinţie. Scrisoarea sa încheia un ciclul început tot de el, ocrotit, încuviinţat de el.

Unde-i coşmarul? – totul se petrecea sub acoperire legală. Sub ochii noştri.   

 

     

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.