Basm filosofic
Capitolul 5
Pablo face şi a doua minune; mulţimile trec de partea lui; Mamulici ordonă Mai-marelui temniţei să-l ucidă; apare Cerber; sfatul lui Vlad.
Şi trezindu-se Mamulica devreme în dimineaţa aceea, a căutat spre chipul slujnicei; aceasta uitase de îndatoririle de dimineaţă; şedea smirnă, cu mâna la gură. Şi-a zis Mamulica spre ea:
„Pentru ce ai încremenit stană şi pentru ce râd ochii tăi?”
Şi slujnica a zis:
„Când vezi feţe cum n-ai mai văzut, treci peste ele? Cum, dar, trupul meu să nu se pietrifice de spaimă şi ochii să nu se bucure de ce frumseţe i se arată? Nu s-a văzut femeie mai frumoasă şi ochii mei s-au îmbătat de mireasma minunii care sunteţi. Cine a făptuit minunea asta nu ştiu dacă a ştiut ce face.”
Şi a cerut Mamulica oglinda. Si văzând cât de frumos s-a întors chipul ei peste noapte, a răspuns vorbelor slujnicei şi a zis cu neastâmpăr vesel:
„A ştiut, sigur a ştiut ce face. Mi-a dat ce meritam să-mi dea; iar tu, fii fată harnică şi fă să iasă în calea mea tot ce-i slugă, bărbat ori femeie, să vadă minunea ce nu s-a mai văzut”.
Şi a fost alai mare, întins de la intrarea unde-l aşteptase pe Mamulici să se întoarcă de la ospăţ până la drumul spre ţinuturile de nord. Instrumentele de cântare aduse de prin case creau un fond de zgomote peste care se aşternea melodia vocală şi o urmau pas cu pas, ca o umbră a ei.
Şi se preumbla Mamulica pe dinaintea oglinzilor scoase pe toată calea de mers. Să se vadă din toate părţile. Şi slujnicele din tot ţinutul o slăveau cântând:
„Adevărat, adevărat grăim, nu s-a mai văzut pe pământ o altă femeie la fel de frumoasă.”
Desfăşurării line a melodiilor populare îi urmau părţi repezi, după care urmau complicate pasaje de coloratură, adesea cu ornamentaţii, triluri şi altele.
Mamulica gângurea către sine vorbele învăţate pentru a fi spuse lui Mamulici:
„Ca un heruvim înhămat la carul luminii este chipul meu; frumoşi se văd obrajii mei aşezaţi între cercei de smarald şi gâtul meu se înalţă printre şiraguri de mărgaritare precum templul cerului; întăriţi-mă cu vin şi cu struguri dulci încălziţi-mă, să mă mistuiesc în iubire!”
În timpul acesta Mamulici tuna şi fulgera cu o falcă în cer şi cu cealaltă în pământ. Aflase că execuţia nu a avut loc; că soaţa sa poruncise să se aştepte până ce îşi arată ea faţa şi ia-o de unde nu-i; petrecea cu slugile în veselie mare.
Când tuna se cutremurau uşorii uşilor şi fulgere sale loveau în creştetul slugilor.
„Lumină picioarelor mele a fost vrerea ta, Mamulico; inima mi-am pus-o în mâinile tale şi dorinţa ta a fost legea mea; pusu-mi-au duşmanii curse mie, dar de la poruncile tale n-am rătăcit.
Umilit sunt, iată, de nesupunerea ta; socotit-am călcători de lege pe toţi cei ce ţi se împotriveau, şi tu ridici împotrivă-mi slugile care nu mai ştiu a asculta regulile casei!”
Şi porni spre hotarul de nord unde suita regelui păgân, învins de marea căpetenie a regatului, îşi oferea grumazul sub talapa învingătorului. Şi oricât de robite şi înjositoare dovezi de supunere i se dădeau, încă mânios pe soaţa sa nechibzuită, nu încuviinţă altă îmblânzire a pedepselor decât ca femeile să ducă atât cât singure vor putea căra, mergând pe jos, pe copiii şi pe bărbaţii lor, ca ultimă înjosire.
Acestea prinseră a lua în cârcă pe soţii lor, pe copiii lor şi ce se mai putea. Şi-un lung şir de umbre se puse în mişcare şi-n dimineaţa care creştea pacificată se mai auzeau doar gemetele răniţilor şi plânsetele copiilor, ca-ntr-un convoi al morţii.
Mamulici era încântat de înjosirea la care se supuneau mândrii vrăjmaşi de odinioară, dar se întristă văzând gingaşa vitejie a femeilor lor; căci o compara cu nesupunerea obraznică a Mamulicăi. Lacrimi de frustrare îl podidiră şi-i potoliră acea aspră înverşunare împotriva celor căzuţi în necaz ca şi el. Ordonă să fie toţi eliberaţi şi el porni înapoi spre femeia care-l înfruntase.
S-a înfăţişat lui Mamulica şi a rămas fără grai. Nu doar că femeiea lui era frumoasă cum n-a mai fost, dar nu văzuse nicio altă femeie care să i se potrivească. Şi bâiguind după vorbe a zis:
„Lăudat fie domnul, că-n veac este mila lui!” Şi căzu la picioarele ei şi căzând el la picioarele femeii lui văzu că aceasta era cu burta la sorocul facerii.
Şi-n zilele ce au urmat, trei la număr, s-a făcut larmă multă şi-n ziua a patra au dat ei drumul la sălile palatului, ca întreg norodul să se bucure şi să se veselească de binele ce dăduse Domnul peste ei.
A şezut poporul de a mâncat şi a băut şi pe urmă s-a sculat şi a jucat.
De bucurie, Mamulici a trâmbiţat amnistie pentru cei cu pedepse mai mici de un an.
Mai-marele temniţelor s-a înfăţişat înaintea sa şi a zis:
„Judecăţile tale sunt mult drepte, stăpânul meu, veselesc inima, înţelepţesc pruncii şi luminează ochii; dorite sunt ele mai mult decât aurul şi decât piatra cea de mare preţ; şi mai binefăctoare decât mierea şi fagurele.
Ascultă cuvântul preasupusului tău, ca nimeni să nu-ţi poată smulge printr-o prefăcută smereneie şi printr-o făţarnică închinare la îngeri milostenia ce-o arăţi astăzi.
Una din două familii de pe tot întinsul domeniului are un neam în temniţă din porunca celei mai frumoase femei dintre femei, iar oamenii ţinutului sunt împrăştiaţi ca pleava de vântul pustiului.
Fă ca milostenia şi buna măsură să treacă mai departe de pedepsele de sub un an, ca nu cumva dreptatea să-i ocolească tocmai pe cei fără vină şi să ajungem de râs în faţa lumii întregi”.
S-a sculat Mamulici şi cu şiretenie i-a zis:
„Cine eşti tu să faci pe proorocul în neamul meu? Fiindcă ai spus astfel de vorbe de defăimare, să nu mai vezi de azi faţa mea până ce nu vei duce la îndeplinire porunca ce-ţi dau acum.
Ai pus rânduială în treburile ţării şi ai dovedit multă chibzuială în strădania ta; treci grabnic şi du la îndeplinire porunca ce-ţi dau ca devoţiunea ta să ia măsura întreagă a osârdiei pe care ai arătat-o.”
Mai-marele a răspuns şi a zis:
„Sunt numai ochi şi urechi.”
Şi Mamulici a spus:
„Aşa să fie! Iată, îţi fac pe plac şi decretez amnistie generală; dar câinele Pablo, aflat în dregătoria ta şi asupra căruia ştiu că ai puterea de-al vedea, scorneşte cuvinte mincinoase din acelea pe care le-am auzit din gura ta. De la el le ştii şi le repeţi ca un papagal. Porunca este să fie prins şi predat viu sau mort! ”
Mai-marele s-a tulburat şi s-a dus în foişorul de deasupra temniţei şi a plâns; iar când urca, zicea: „O, bunii mei prieteni, aş muri eu în locul vostru, dacă aş putea!”
Şi a ajuns la urechile lui Mamulici că Mai-marele plânge de ordinul ce a primit şi că poporul a prins să umble cu zvonuri, cum că Pablo, câinele cărturarului, a smuls una din cele trei rădăcini ale puterii lăsate lui de vrăjitorul Cholula pentru a înfăptui minunea ce făcuse din Mamulica cea mai frumoasă femeie din lume; şi că tocmai Mai-marele a fost cel care-i ceruse sacrificiul ăsta, pentru a-l salva pe cel mai apropiat prieten al său, Întâiul dregător; cum, dar, să-l prindă pe câine şi să-l omoare?
Şi că mulţi din popor au intrat în temniţă pe furiş să-l sfătuiască pe Mai-marele să se ascundă de mânia Mamulicăi şi să nu-l omoare pe câine; căci, ziceau ei, câinele mai are două rădăcini de putere.
Mamulici l-a chemat la dânsul şi i-a zis:
„Aud vorbe grele în ce te priveşte, cutare şi cutare”.
Mai-marele temniţei s-a aruncat la pământ înaintea acestuia şi a grăit:
„Preaputernice, îndură-te de umilinţa neamului acestuia; ce spune, o spune cu dreptate; coboară privirile la deznădăjduiţii ce strigă după dreptate şi nu sunt urechi să audă, ochi să vadă şi inimă să cunoscă! Pablo a făcut ce-ai fi făcut şi tu în locul lui: a făcut să fie iertat un nevinovat. Cum aş putea ridica mâna împotriva unui drept?”
Iar Mamulici, ridicându-l de la pământ, grăi cu viclenie:
„Eşti un om înţelept, ai aflat har în ochii mei, ai pus mâna pe coapsa mea şi ai jurat că vei face milă şi dreptate pentru toţi cei pe care ţi-i voi trimite; ia aminte dar la vorbele mele:
Ai legat numele Mamulicăi, cea mai iubită şi dreaptă dintre femei, de nenorocirile şi pustiirile din ţinutul meu. Nu tu ai fost Mai-marele peste dregătoria cu urechi s-audă, ochi să vadă şi inimă să cunoască? Du-te şi-n taină tălmăceşte ce-ai auzit de pe buzele mele; şi în taină să mărturiseşti către tine tâlcul trufaş al vorbelor tale. Gândeşte-te bine şi măsoară vorbele gândului de două ori înainte de a le face fapte: găseşte calea, căci doar tu ai puterea s-o faci, de a-l slobozi pe câine de vraja ce-o are şi pe care o pregăteşte împotriva mea”.
Apoi l-a mângâiat şi l-a lăudat foarte.
„Dar ia seama, a mai zis: o singură încercare de a te preface doar că faci ce ţi-am poruncit şi picioarele tale vor ridica praful de pe drumul ce duce la Grota călugărilor surghiuniţi!”
Ion l-a aşteptat pe Mai-marele temniţei, dar acesta nu s-a arătat. A întrebat în stânga şi-n dreapta, nimeni nu-l văzuse şi nu ştia de el.Câinele Pablo şedea lipit cu botul de papucul cărturarului şi dădea din coadă. Şi Ion i-a zis:
„Ţi-am spus să nu mai dai din coadă! Nu poţi sta liniştit o clipă?”
„Nu mi-ai spus să nu mai dau din coadă”, negă Pablo. „Te-ai gândit să-mi spui, dar nu mi-ai spus. Îmi zici acum?”
„Îţi spun acum: nu sunt în apele mele!”
„Văd şi eu că sunt tulburi”, îl asigură câinele. Îşi mută locul de sub masă pe preşul din faţă şi continuă: „Ştii tu că din pricina cozii mele sunt tulburi… Pot să spun ceva?”
„Eşti un câine bun, dar lasă-mă să-mi duc gândurile la capătul lor!”
„La capătul lor, zise Pablo, sunt eu; mă vezi?” Se ridică în două lăbuţe şi începu să-şi fluture urechile: „Bau! Îţi dau regina înapoi şi ziceam că m-ai învins! Bine?”
Lui Ion nu-i ardea de joacă:
„Cugetul tău curat, spuse, simte ce strâmtorate curg zilele şi nopţile noastre, ale mele şi ale prietenului meu, şi încerci să le încălzeşti; ştii ceva şi încerci să-mi ascunzi?”
Pablo se scărpină după urechea dreaptă; se scărpina şi nu mai înceta.
„Gata, îl potoli Ion, ajunge! Îţi ies fulgii”.
Îi plăcu lui Pablo şi continuă şi mai intens:
„Dii,dii, fulgilor! Hai, caii!… Mai-marele nu poate să facă ce i-a poruncit Mamulici, dar nu poate nici nici să nu facă.” Şi contiuna să se scarpine. „Dii, diii, fulgilor!”
„Te-am rugat, gata!”
Pablo încetă un moment, apoi iar începu să dea din coadă. Automat, Ion îl opi.
„Nu mai da din coadă!”
„ E coada mea şi fac ce vreau cu ea; oricum nu-ţi intru-n voie.”
Capriciile lui Mamulici schimbaseră pe tot cuprinsul bucuria cu nenorocirile, dragostea cu ura, binele cu răul. Şi peste toate, pogorî pârjolul secetei.
Cei mari trimiteau pe cei mici după apă; aceştia mergeau la fântână, dar se întorceau cu vasele goale. De obidă şi ruşinându-se de ea, oamenii îşi acopereau capetele; ogoarele crăpau sub secetă; cerboaicele năşteau pe câmp şi îşi părăseau puii din pricina lipsei ierbii; caii adăstau în locuri înalte şi ochii le erau înfundaţi de foame.
Regele se învârtea ca un pui de leu în turma de oi: trece, calcă în picioare şi pradă, fără ca nimeni să-i poată smulge prada.
Zilele curgeau ca bura de ploaie pe iarbă, care nu se bizuie pe nimeni şi nu mai aşteaptă ajutor de la fiii oamenilor.
Oameni cucernici nu mai erau prin ţară şi niciun om drept nu se arăta; toţi pândeau se verse sânge, unii întindeau curse altora; căpeteniile cereau daruri, judecătorii cereau şpagă, cei mari grăiau după pofta splinei lor; ca-n toate vremurile cu reforme fără reforme.
Pablo se întâlni cu Mamulici în grădina mare a palatului; acesta se prefăcu a nu-l vedea, dar Pablo îi aţinu calea:
„Pot să spun ceva?”
După clipe de ezitare, Mamulici se opri.
„Frumos mai ştii să-ţi micşorezi prietenii!”, zise Pablo.
„Pentru că vor să fie mai mari decât mine”, răspunse Mamulici. „Dar ia aminte, pentru oamenii care îşi au privirile aţintite pe noi, nu-mi sta în cale”.
Şi discuţia s-a oprit aici.
„Eşti sigur că la întâlnirea cu Mamulici, îl întrebă Ion, nu a fost vorba şi de altceva?”
Pablo ridică boticul, parcă ar fi vrut să miroasă direcţia vântului şi nu răspunse.
„Cred că rămânem singuri”, spuse Ion mai mult pentru el. Scalpul începea să i se vindece; la spate, pe gulerul de deasupra tunicii, pielea se roşise pete – pete, ca de pojar; ţinea capul într-o parte, să-şi ferească urechea beteagă.
„Şi până acum cu am fost?” zise Pablo, mereu cu nasul în bătaia vântului.
„Ce-adulmeci tu acolo?”
„Ce-adulmec eu aicea? Miroase a os de cerb, reţetă Mai-marele temniţei; se pisează coarnele de cerb; osul se aşază în pulberea coarnelor şi se stropeşte cu sângele scurs la tăiere; se adaugă boabe de muştar, se înveleşte în frunze de viţă de vie şi se pune la fiert preţ de o jumate de oră; se lasă să se răcească în cenuşă şi se serveşte rece…”
„Bravo! ai o memorie de câine flămând, spuse Ion, dar eu nu cred că asta făceai”.
„Eu când sunt singur, schimbă Pablo vorba, mă gândesc doar la prostii”.
„Adică asta făceam eu, neruşinatule?”
„Te superi dacă spun ceva?”
„N-am chef de pablisme”, zise Ion.
„Gândeşti aşa, nu se lăsă câinele, geaba aştept fapte bune de le nebun… Am ghicit?”
„Şi asta-i o prostie?”
„Dacă doar zici, nu e, dar tu o faci. Ce-i drept, n-aştepţi vorbe bune de la un nebun, ci aşa, în general; de la unul ca tine, ne-nebun.”
„Ştiu, dar nu-mi place că ştiu asta; dacă vrei acordul meu ca să-ţi sacrifici a doua rădăcină a puterii, îl ai! Cum zici tu, un chibrit oricât de mic ar fi şi cât codru cuprinde. Aprinde-l!”
Şi a doua zi, porţile s-au deschis ca de fiecare dată până atunci; cei mari au trimis pe cei mici după apă; aceştia au mers la fântână şi la întoarcere paşii lor s-au întrecut să dea vestea cea bună: vasele nu mai erau goale, în oglinda lor se scăldau norişori albi şi pufoşi; şi oamenii nu şi-au mai acoperit capetele, şi-au înălţat gâturile şi privirea lor a bătut cutezătoare; şi ogoarele crăpate de secetă s-au înveşmântat într-o spuză verde şi plină; şi cerboaicele au născut în pajişti grase şi puii au ţopăit în jurul lor; şi caii n-au mai înghiţit aer ca şacalii şi ochii nu le-au mai fost înfundaţi de foame .
Mai-marele temniţei a prins curaj şi a venit în ascuns să-şi ia rămas bun de la prietenii săi; a adus în dar un os de cerb pentru Pablo şi o aluniţă pe care a lipit-o de urechea lui Ion.
Aluniţa se deschise ca o fereastră şi zâmbi către Pablo; tovărăşia acestuia îi era pălăcută.
Mai-marele făcu o plecăciune.
”Plec cu nădejdea că nu pentru totdeauna, zise. Fug ca iepurele speriat de bătaia puştii, dar mă voi întoarce.”
Ion i-a mulţumit pentru daruri şi a zis:
„N-ai găsit altă cale!”
Pablo trudea la osul de cerb, cu ochii pe ceremonialul celor doi.
„E bun! zise. O să-mi fie dor.”
Mai-marele se înclină în semn de recunoştinţă.
„Plec, zise, cu sufletul îndoit de grija ce nu mai am a v-o purta. Mamulica trimite în locul meu un monstru numit Cerber. Are trup cu trei capete, coamă de şerpi vii şi coadă de târâtoare. Acesta va sta de strajă la nelibertatea voastră; va lăsa umbrele celor morţi să intre, dar niciodată să iasă. Capete sale pândesc cu ochi hipnotici şi guri flămânde.
Nimic nu-l poate îndupleca să slăbească veghea animalică, nimic nu-l oboseşte vreodată, este întruchiparea groazei între tărâmul celor vii şi celor morţi. E cel înscris în cartea care zice: Iar Cerber, fiară hâdă, sub puhoi,/ din trei gâtlejuri latră cu mânie/ pe cei ce zac în ploaie şi noroi./ Un pântec larg, o barbă cenuşie/ şi ochi aprinşi el are, ca tăciunii,/ şi ghiare lungi cu care morţi sfâşie…
Aluniţa, a continuat să vorbească Mai-marele temniţei, o am moştenire; a trecut prin neamul meu din generaţie în generaţie fără să fie folosită; are darul de a risipi îndoielile; o singură dată are ea darul ăsta: când nodul îndoielii pare fără dezlegare”.
De pe lobul urechii sănătoase a lui Ion, aluniţa deschise fereastra şi făcu o reverenţă.
„Iar ţie, Pablo, îţi doresc să nu cunoşti vreodată un alt stăpân! Şi veţi fi amândoi cu izbândă în căile voastre şi veţi păşi cu spor!”
Şi Pablo a zis:
„Păi de! Mulţumesc pentru os! Vorbe de clacă am mai auzit!”
Chipul de copil bucălat al temnicerului se întunecă.
„Eu le spun din inimă, zise, ca pe o urare.”
„Dacă nu te poţi abţine, îl mustră Ion… taci! Toate câte ne vor fi date, salvatorule, întoarse el vorba spre Mai-marele temniţei, le vom trece şi oriunde ne vor purta sorţii vom fi ca unul cu tine. Întoarce-te, dar, cu bine!”
Pablo se juca, ca şi cum n-ar fi auzit punerea la punct a stăpânului. Cu ciozvârta de os rămasă, exersa numere de circ, o arunca deasupra capului, o prindea cu lăbuţa la spate, o trecea în cealaltă şi o certa zicând: „Vită încălţată!”
Ion îşi aduse aminte de greşeala de exprimare pe care o făcuse şi spuse către Pablo:
„Iar tu, Pablo, nu te mai strâmba! Am spus o prostie, ştiu. În loc să fi zis dacă nu te poţi abţine, taci, trebuia să spun marş afară, puştiule!… Hai caii!”
„Planurile mele bat ca la trei săptămâni”, interveni Mai-marele în cearta celor doi. Am vorbit cu Vlad…”
„Cu Vlad? se miră Pablo, continuând joaca. Cine este Vlad?”
„Vlad e numele Întâiul dregător; suntem prieteni şi-mi permit să-i spun pe numele mic. Acum nu mai este Întâiul dregător.”
„Nici tu nu mai eşti Mai-marele temniţei, zise Pablo, ţie cum să-ţi spunem?”
Şi el a zis:
„Spuneţi-mi pe numele mic,Stan.”
Apoi a continuat :
„Vlad a pornit la drum imediat după miezul nopţii. N-a trecut pe la voi pentru a nu atrage atenţia; m-a rugat pe mine să vă mulţumesc în numele lui şi să vă spun să nu mai zăboviţi aici; şi vă împărtăşeşte secretul lui Cerber; acesta poate fi înduplecat într-un singur fel: cântâdu-i din lăută. Mamulica nu-şi va găsi odihna până ce nu vă ştie morţi pe amândoi; acum se teme de Mamulici, dar va găsi cale ascunsă spre ţelul ei.”
„Vlad este în viaţă, este sănătos, zise Ion, iată lucrul cel mai important; ştii oare unde-l putem găsi?”
„De-aici a pornit spre Grota călugărilor surghiuniţi; vrea să afle de la stareţ unde-o poate găsi pe aleasa inimii lui…”
Pablo îşi întrerupse joaca pentru a observa:
„De aleasa inimii lui ştie de la mine. Pot să spun ceva? Eu zic că s-a-ndrăgit de ea doar după ce-a aflat de la mine că este alesul inimii ei.”
Stan negă din cap.
„Nu-i chiar aşa!”
„Ştiţi ceva? ripostă Pablo. Mie nu mi-ar plăcea să fiu om!”
„Ai o sarcină uşoară”, îl tachină Stan şi continuă:
„Ne-am dat întâlnire peste trei săptămâni. Nu putem lăsa ca lucrurile să continue aşa; căci iuţi sunt picioarele lor să verse sânge; pustiire şi nenorocire lasă în drumurile lor; şi calea armoniei ei n-o cunosc. Mamulica are o singură credinţă: ca orice gură să fie închisă şi toată lumea să fie vinovată înaintea ei.”
Sfârşit capitolul 5.
