Uriașul:
-Azi am plâns. Ascultasem la radio vocea Ioanei Radu, care, parcă înlăcrimată, cânta: „Te-aștept pe același drum de altădat’/ Ca tu să înțelegi că n-am uitat/ Dar în zadar aștept, tu n-ai să treci/ N-ai să-ți plimbi pașii pe poteci…” În simțirea mea nu era vorba de pașii fostei iubite. Eu nu țineam minte pași. Versurile spuneau ce este tinerețea, pașii aceia erau bucuriile pe care le-am trăit și nu le voi mai trăi, chiar de-ar fi să renasc iarăși tânăr… Pașii aceia, pașii aceia… Știi, Talida? Vreau să-ți zic ceva. Dar să nu te înfurii…
-Știi bine, Uriașule, că rabd…
-Nu trebuie să rabzi. Vreau să asculți doar. Îi voi scrie președintelui României… E un copil încă. E micușor al nostru. Am fost ca el… Idealist… Triumfalist… Ludic… Ziditor de lumi noi… Ce-i drept, nu pâram colegi, cum a făcut el… Dădusem de Iisus. Zicerea lui, care, desigur, nu o gândise primul, dar, mă rog, nu are importanță, zicerea lui sună așa: Celui ce are rațiune, i se va mai da. Celui ce n-are, i se va lua și ce are, respectiv închipuirile etc. Cum naiba să le uit…? Și înapoi la mine… Maaamăăă, eram plin, dar plin de greșeli, de închipuiri și visuri… Nu știu, nu mai țin minte, Socrate sau, da,da, Socrate zicea că oamenii s-au născut în primitivitate, cu firi corespunzătoare… Cum sunt leii de azi. Musai să te sperie, să te muște, chiar de vrei să-i mângâi… Mileniile s-au scurs, mințile au crescut… Firea a rămas. Oamenii se apără, învinuiesc… Oamenii superiori iau totul în seamă însă se opresc, revin, și află corect despre ce-i vorba…
Eu încă nu m-am înzdrăvenit de tot; firea este aceea cu care m-am născut… Stau cu vergeau minții o clipă, în mână, aștept năravurile din fire, le plesnesc să le meargă fulgii și caut adevărul… Micușor este încă un copil, se închipuie în fel și chip, nu-și dă seama că este între vânători…
Sună telefonul. Uriașul se întinde să-l închidă. E Călin. Așa că răspunde:
-Zi repede ce vrei, sunt ocupat acum…
-Uriașule, înnebunesc! Sunt singurul care văd de aici, din glasurile corului papal, că totuși ceva nu este în ordine? Nu lungesc vorba, îți spun pe scurt: România ta, a noastră, nu va mai exista…! Citesc cu ochii mei un cuvânt din cinci, mai ales în franceza lui Macron. Ce-i drept nu pricep, simt totul peste cuvintele străine… Capetele de deasupra, din guvern, parlament și din ce-o mai fi… N-au în mințile lor nimic în folosul țării… România va rămâne „Curtea cu slugi” a bogaților europeni.
Uriașul, ușor iritat:
-Ai încheiat? Am treabă, ți-am spus. Te sunt eu mai târziu…
Și către Talida:
-Închide, te rog, telefonul. Nu vreau să mai vorbesc cu nimeni. Mai am câteva rânduri și termin… Așa, deci, unde am rămas?… Micușor al nostru este un copil, vorba lui Călin. Este un copil încartiruit. Asta-i grozav… Grozav… Dacă voi izbuti să-l prind și mă va înțelege, va fi „cel mai seamă rege al românilor din toate timpurile”… Și nici nu e nevoie de mare lucru. Face curățenie în guvern, în Curtea Constituțională… Cea mai năbădăioasă găselniță pentru a instaura DICTATURA. Nici n-ai nevoie de altceva. Ca la un joc pe tabla de șah, spontan, toate piesele ți se alătură, sunt inversul celor ce-au fost…
Talida dispare o clipăși se întoarce grăbită. Într-o mînă duce o farfurioară plină cu o mâncare ciudată. În cealaltă, o cană, la fel de plină. Uriașul este în continuare fără nici un dinte în gură.
-Mănâncă rar, îl sfătuiește ea. În cană ai zeamă de piersici cu pâine muiată în apă; în farfurie ți-am pasat niște mazăre și am amestecat-o cu miere… Ce mă privești de parcă am furat ceva?
-Sub brațul tău cu mazăre și miere, văd chipul lui Cornel… Editorialul de azi?…
–Eeexact, râde Talida rostind vorba în felul lui Nenicuțu. Ți-l adusesem, dar dacă ai treabă…
Cornel, parcă înciudat, îl încurcă pe Uriașul, eeexact în felul cum îl încurcase Talida pe el. Editorialul scris de Nistorescu zicea:
„Ce înseamnă un președinte slab?
Ce înseamnă un președinte fără o voce publică impunătoare?
Cît de puternic și de convingător poate fi un mocăit și un cîrcîit în fața unei societăți divizate, în care fiecare cetățean are o idee salvatoare pentru țară și se crede un mic Napoleon nedreptățit, chiar un posibil președinte?
Cît de independent poate fi un președinte care s-a dat independent în campania electorală, dar a fost susținut de toate structurile de forță și de toate grupările de interese din politica românească?
Ce poate face un președinte al României care n-are în preajma sa o echipă politică pe gustul său? Și nici de experți.
Despre contribuții teoretice, nici vorbă. În afara interviurilor de complezență și a organizațiilor de fuduleală, n-au lăsat nici o urmă.
Cum să supravegheze Nicușor Dan serviciile secrete în excesiva lor implicare în politică și economie când toată cariera studentului a stat în relația cu SRI-ul?
Cum poate fi Nicușor Dan un președinte respectabil cînd CCR a respins imediat după cîștigarea alegerilor exact declararea averilor pentru membrii de familie, concubine și rude. Iar decizia CCR iese în favoarea proprietăților deținute de Mirabela Grădinaru, ca din întîmplare angajată la o mare firmă franceză în România?
Cum poate fi Nicușor Dan un președinte puternic fără a avea în jur iubitori de neam?
Cum poate fi unul convingător cînd vorbește și improvizează într-un asemenea hal?
Cum poate alcătui o echipă de experți cînd el se sprijină pe cei care l-au susținut interesați să cumpere ieftin în România?
Ce schimbări în bine poate aduce în viața noastră un om pe departe de ce trăim și de sufletele noastre”…
-Ești trist, zice Talida, văzându-l bosumflat după lectură.
-De ce aș fi trist? o contrazice Uriașul. Este ceva neadevărat? Fetiță scumpă, au existat, în lume, zone cuprinse de lepră. Bărbați, femei, copii… mureau pe capete. Veneau hoți din vecini și furau deghizați în straie preotești. Nu se uitau la cei ce plângeau, sufereau, urcau rugăciuni spre cer… Când un copil, prins de asemenea de lepră, dar încă vioi, se îngrijea de părinți, era făcut șef, împărat al tuturor. Leprosul, cum spuneam, un copil încă, ajuns pe scaunul împărătesc, începu să vadă viața treptat, cu ochi maturi, de înțelept. Tagma era salvată și, chiar mai mult, dobândise înțelepciune.
-Vezi să nu, râde Talida, scăpată o vreme de grijile gospodăriei. Pune-ți ochelarii „de redacție”…
-Talida, o potoli Uriașul, caută în istoria lumii în care te-ai născut. Caută în basmele românești și vechi de când lumea… Naufragiați ajunși pe o insulă fără nimic atrăgător lor, au fost salvați de un copil; castele incendiate, evacuate de un copil… Mulți oameni aflați în situații limită și salvași de copii… Noi, aici, acum, avem nevoie de un copil care să urce în istoria patrei noastre incendiate… Ce avem noi acum pe tron e un alt copil. Și învățat, și român…
Talida își face cruce:
-Uriașule, copilul ăsta s-a hrănit cu matematică într-un singur scop: acela de a câștiga olimpiade… Și nu sunt foarte convinsă că tocvmai de dragul olimpiadelor… Apoi a vrut sus, sus și iarăși sus. Tot mai sus. Pârând, înșelând… Hitler s-a învârtoșat să apere oamenii săraci, dar deștepți. A făcut-o o dată și nu i-a venit să creadă… S-a văzut sus de tot. Acolo – un puhoi de ticăloși, avizi de putere și tot ce mai știi… Alexandru cel Mare al tău, cel mai blând dintre oamenii secolului,l- a ucis, la beție, pe singurul său prieten și apoi sute de mii de viteji care-și apărau neamul… Unde-s copiii legendari?
-Iubita mea, o potolește Uriașul, copiii aceia din legende și cărți literare, se nasc o dată într-un secol… Nu renasc. Se nasc alții, într-alt fel, necunoscut încă… Așteptăm și vom vedea.
-Așteptând, Uriașul meu iubit, putem avea norocul să se nască cineva cum n-a mai fost. Dar dacă nu se va naște, pe noi ăștia care așteptăm minuni, ne „paște” un singur avantaj: nici ce să căcăm nu vom mai avea…
-Norocul meu, râde Uriașul. Cu dantura pe care n-o mai am de vreo lună, nici că-mi pasă… Talida, revin: eu cred în minuni!
-Da, și eu cred. Mai ales când am de-a face cu vecini precum Iulică. După cum știi, l-am chemat să-mi dea o mână de ajutor la greblatul grădinii. E drept că i-am cerut s-o facă „țâță de mâță”, deci asta însemna vreo șase-șapte ore de muncă. Nu neapărat într-o singură zi. Așa cum am stabilit împreună, ținând seama că, de fapt, vedem în el un prieten, am zis să-i dau 200 de lei. Dar lui nu i-am spus. Întâmplarea a făcut să se fi rupt și o creangă a unui cireș bătrân. Lemn bun de foc. L-am întrebat pe Iulică dacă îl vrea. A zis da și că o să-și aducă un ferăstrău de-acasă să-l taie, ca să-l poată căra cu roaba. Mai târziu mi-a spus că a vorbit cu un băiat și o să vină ăla să i-l taie cu drujba. Băiatul a venit a doua zi, dimineața. Fiind el cu Iulică prin curte, au văzut că mai e și colo o buturugă, și dincolo niște trunchiuri… Și tot așa. Le-a tăiat băiatul cu drujba pe toate. Cam o mașină de lemne pentru foc. Cadoul nostru pentru Iulică. De bucurie că uite, am mai găsit și noi un om. Că e cumsecade, că avem pe cine să punem bază la nevoie… Și când a terminat baiatul cu drujba m-a chemat Iulică. Să-mi spună că trebuie să-l plătesc eu pe omul care i-a tăiat lui lemnele.
…
Și vocea lui Călin la telefon:
-Și liniște se făcu…
Uriașul adăugă:
-Călin, tot ce am vorbit noi aici se poate interpreta în gânduri frumoase și adevărate, se poate interpreta în rău cumplit și adevărat.
