Uriașul continuă:
-Eram în Irlanda, la Dublin, într-un autobuz cu etaj. Întrucât nu cunoșteam limba irlandeză, ca să evit discuțiile, am urcat la etaj. Scaune libere. La următoarea stație s-a așezat în fața mea o călătoare, tot ca să evite discuțiile, doar că ea vorbea englezește. Așa credea ea, că, dacă sunt străin, vorbesc obligatoriu limba engleză. I-am răspuns în franceză și fiindcă, pesemne, cunoștea ceva din franceză, m-am alăturat ei. Am vorbit mult. Doar eu. Cam două stații. Urmăream să-i aud glasul. Și i l-am auzit când ne-am luat la revedere. Au revoir, a zis. Suficient. O iubeam. Întreaga înfățișare, veștminte cum le imaginam, în vis, desigur, și glas pe care-l voi recunoaște în orice împrejurare, oricând… Căci, parcă visam. O doream ca soție în vis. De fapt, nu în vis, ci în visuri. N-a fost nevoie să o reîntâlnesc. Vorbeam cu ea în… în toate pe care mi le doream în viață… În acest fel ciudat, am construit OMUL din imaginația mea. Chipul OMULUI din gândurile mele revenea în mine cu vocea aceea, din autobuz.
-Așa, și? îl grăbi Talida, firește, geloasă.
Pentru a nu-i spori gelozia, Cristel schimbă tonul.
-Vizionând un film cu Louis de Funès, am recunoascut iarăși vocea aceleia din autouzul din Dublin. Pe de Funès, însă, l-am uitat repede, prins în ale vieții, cum se spune.
-Pe ea, nu! nu se poate reține Talida.
Uriașul continuă ca și cum n-ar fi auzit-o.
-După plecarea mea în viață și mai ales după ce m-am împrietenit cu Lucius Seneca, am înțeles că „Acel ce este prtetutindeni nu este nicăieri. Ai multe gazde binevoitoare, dar niciun prieten.” M-am gândit îndelung să găsesc un prieten. L-aș fi primit din tot sufletul, aș fi vorbit cu el la fel de deschis cum aș fi vorbi cu mine însumi. N-a fost chip. Pe maidanul meu nu era unul care să privească în cel care era. Toți râvneau la funcții, bani, onoruri… Și mai ales, să le obțină cu „măiestrie”… Măiestrie însemna să accepte orice fel de compromisuri, să… orice, numai „să se ajungă”. În mine se producea nu desfătarea pe care o căutam, ci nevoia de a rămâne eu însumi. Singur, cu mine însumi. Să fi avut multe de înfrânat, de micșorat, de înălțat. Ca o dovadă a spiritului ce a devenit mai bun, care își vede defectele pe care nu le cunoștea… În sfârșit… Vedeam ce schimbare aducea în mine fiecare zi care trecea, cu toate că, știam, niciunul dintre oameni nu poate ține piept asaltului de vicii ce vin de pretutindeni…
Și – continuă el după o pauză -, așa mi-am reamintit de de Funès. Era urmașul unei vechi familii nobiliare portugheze. Ca să fie doar el însuși, ani de-a rândul, de Funès s-a văzut nevoit să-și alunge din minte amintirea acestei ascendențe. Mai întâi de toate trebuia să se lepede de numele incomod. Pentru a-și câștiga pâinea zilnică, a lucrat ca „Louis pianistul de bar, Louis contabilul, Louis agentul de vânzări, Louis lustragiul…” Pe băncile cursurilor de actorie, de Funès s-a izbit deodată de o problemă neașteptată. Regizorii îi încredințau roluri de eroi romantici, pentru care nu se simțea nicidecum pregătit. Nu se amăgea în privința înfățișării sale, deși în tinerețe era un bărbat plăcut. Dar, cel mai probabil, nu melancolic, așa că a părăsit cursurile. Nu era EL. Ci purtător al titlului pe care-l poartă orice absolvent de studii surperiaore. S-a întors printre oameni. Printre oamenii ce roiau în jurul său… Oricare dintre aceștia putea fi el însuși. Prietenul meu, Seneca, putea fi doar el „el însuși” acum două mii de ani… Iată, astăzi la președinția țării candidează Nicușor Dan, doctor în matematică la Paris, câștigător la concursuri internaționale de matematică. I-am privit fotografia pe Facebook. Arată a președinte. Grav, cu ochi pătrunzători, unul care știe ce poate, ce vrea. Un fost coleg de-al meu de breaslă, Sorin Roșca Stănescu, a publicat recent un document cules de la SRI. Iată, un fragment:
„Din masurile de verificare in ceea ce-l priveste pe Dan Nicusor Daniel la nivelul localității de domiciliu, au inceput demersurile de recrutare inainte de deplasarea in Rep. Cuba. In procesul de cunoaștere personală a persoanei vizate, s-a constatat că acesta manifestă dorința de colaborare si aptitudini in acest sens. El s-a prezentat la întâlnirile planificate cu regularitate si a fost prelucrat corespunzător. Este mentionat că a manifestat o ură față de Vasiu Adrian, cu care se afla in concurentă la concursurile de matematică. A furnizat un numar de două note informative referitoare la Vasiu Adrian, notele fiind fără valoare informativă deosebita. La întoarcerea în țară, el s-a prezentat la întâlnirea programată cu el si a furnizat o notă informativă cu valoare operativa pe linie de securitate care a dus la retragerea avizului de deplasare pentru Barcau Mugurel Alexandru, din Craiova. El a oferit note de interes in ceea ce-l priveste pe Cocorada Sorin, profesor la lic. industrial ”Radu Negru” din Fagaras… ”
Cei care-l doresc președinte au deschis barajul pentru înjurături. Fostul premier al țării îl apără pe Nicușor Dan. Garantează că nu a fost securist. În limbajul de după așa-zisa revoluție, a fi fost securist este cea mai împovărătoare crimă. Conștiința fostului premier este la rândul ei împovărătoare și împovărată. Nu-și cunoaște meseria. Tinerii care pe vremea aceea fuseseră admiști să lucreze în Securitate, „securiștii” de astăzi, erau poate cei mai statornici iubitori ai țării. Făloși erau, desigur. Locul de muncă le permitea. Nu are importanță dacă Nicușor Dan, doctor în matematică, a fost sau nu securist. Din păcate, țara în majoritatea ei, la fel de împovărată ca Marcel Ciolacu, fostul premier, cu saliva scuipătoare în extaz, este interesată dacă doctorul în matematică, a fost, este sau nu securist. Pe noi nu ne interesează. Pentru postul de șef de țară dorim să fie unul cu sufletul la țara sa. Nicușor Dan nu este „împovărat” cu așa ceva. Din documentul făcut cunoscut de Stănescu, reținem altceva despre Nicușor Dan. De pildă: „Este mentionat că a manifestat o ură față de Vasiu Adrian, cu care se afla in concurență la concursurile de matematică. Și a furnizat un numar de două note informative referitoare la Vasiu Adrian…”
Iată, copii dragi, ce este important pentru noi, cei ce dorim să fim noi înșine. „El însuși” poate fi și Nicușor Dan. Și este, fără îndoială. În lumea Creatorului nu există negru fără alb și nu există alb fără negru. Altminteri n-ar fi putut urca până la a candida la postul de președinte al țării: și-a „turnat” concurenții pe întreg parcursul carierei…
Rămas cu gura căscată, Călin, o folosește astfel și zice:
-Uriașule, am și eu un exemplu de „el însuși”. Vom vedea dacă e negru ori alb.
-Te ascultăm.
-Țineți minte ziua când am avenit la voi? Nu mă descurcam cu adresa voastră și am oprit un tânăr. Numele lui era unul de cântăreț: Pristley, Elvis sau ceva asemănător. Adventist. Pe drum mi-a povestit o chestie simpatică de tot. Un bătrân, pictor cunoscut, îndrăgostit de munca lui – Ionel nu știu cum -, stăpân al unei grădini cum rar ți-e dat să vezi, își dorea ceva de genul „refugiu”, unde să poată continua să picteze… Sau, mă rog, ceva asemănător. Nu mă pricep și nu găsesc termenul nimerit. Un vecin binevoitor, Cristi, s-a gândit să-i vină pictorului în ajutor. Și după ce au discutat și-au discutat despre ce și cum ar trebui să fie construcția cu pricina, au ajuns la un fel de concluzie. Zic un fel pentru că vecinul, văzând că nici pictorul nu știe foarte clar ce vrea, a zis: „Lăsați totul în seama mea și garantez că o să vă placă”. S-a gândit o săptămână, apoi o altă săptămână. Refugiul imaginat de Cristi era ca o chemare, pe desenul imaginat de el. După ce pictorul a comandat și plătit tot necesarul de materiale, Cristi a ridicat scheletul refugiului și, chemat de urgență de patronul unde lucra s-a făcut nevăzut. Pictorul a chemat un meșter să continue lucrarea lui Cristi. Acesta a văzut la ce era chemat și a zis: „E bine. Vin, dar îmi mai trebuie câte ceva.” Pictorul a comandat tot ce a cerut Loți. Lodzi sau Lotzi, sau simplu Loți a venit cu un ajutor, ca toți marii meseriași. Pictorul, nu foarte avut, l-a întrebat cât îl costă, ca să fie sigur că poate să își permită lucrarea. „Rămâne de văzut, i-a răspuns Loți, vorbim la urmă.” Așa cum vedea Loți construcția, mai era nevoie de niște șuruburi, pătrați etc, etc. Adică încă o sumă de bani. Dar, mă rog, dacă treaba tot era începută… Și a venit și ziua cea mare. Loți și ajutorul lui s-au apucat de treabă. Iar pictorului i-a plăcut. Însemna că are de-a face cu oameni serioși și profesioniști. Doar că Loți găsea tot felul de motive să nu spună care va fi prețul lucrării, în ciuda insistenței pictorului. Care pictor, nefiind la prima „aventură” cu oameni care-i făceau diverse lucrări, s-a gândit că este vorba despre doi oameni care-l cunosc și-l apreciază. Când Loți era pe terminate, pictorul s-a dus din nou să afle prețul. Loți i-a zis „trăim și vom vedea”. Vocea și tonul omului din fața sa l-au făcut pe pictor să creadă că meșterul, după cum vorbea nu-l va păcăli… Pentru șapte ore de muncă, acesta a cerut o mie cinci sute de lei. Cum vi se pare, întrebă Calin. Loți este și el „el însuși”. Este negru sau alb?
Talidei nu-i place întreabare, îl întrerupe pe Călin și zice:
-Teologul reformator ceh Jan Hus a fost declarat eretic şi condamnat de Biserica Catolică la arderea pe rug pentru ideile sale anti-papale. A fost ars pe rug împreună cu manuscrisele sale, cenuşa fiindu-i împrăştiată în râul Rin. A fost ce a vrut să fie, Călin. „Eu sunt eu!” și îl invidiez. Pe ai noștri, pe primul, pe ăsta, Nicușor Dan, îl invidiez pentru felul cum a ajuns să creadă că poate fi președintele unui popor și pe celălalt, am uitat cum îl cheamă, pentru averea la care ajunge ușor. Când am dat de Martin Luther nu mai știam nimic de el. Uriașul, în cartea sa „Foc nebun” zice ceva frumos, am reținut ceva frumos și atât. Țin minte o frază, pentru că eu i-am făcut corectua: „Dacă e să fiu excomunicat, atunci să fiu pedepsit prin zicerile Scripturii – căci eu nu dau crezare Papei sau Conciliilor. Aceştia s-au înşelat ori s-au contrazis adesea… Să fiu, deci, biruit prin scrierile sfinte în numele cărora sunt învinuit de erezie. Atunci conştiinţa mea va fi sub cuvântul Domnului. Fără de aceasta este anevoios, dăunător şi periculos să acţionez contrar conştiinţei. A socoti că iertările papale sunt atât de puternice încât să poată mântui un om, chiar dacă el, prin absurd, ar fi siluit-o până şi pe Maica Domnului, este o ticăloşie…” Vreau să știu părerea voastră.
-Talida, o atenționează Călin. Astăzi cei care au trimis în pușcărie mulți oameni corecți, ca Jan Hus, procedează la fel. Ce-i drept, nu pentru că au ceva cu Papa, ci fiindcă nu cred în puterea care guvernează, ceea ce înseamnă că sunt la fel cu Jan Hus cel ars pe rug.
-Călin, Luther îl identifică pe Papă cu Antihristul. Dacă ar crede în existenţa lui Dumnezeu nu şi-ar permite să ierte în numele Lui. Ar risca să se trezească damblagit. La chemarea lui pentru o reformă naţională au răspuns prinţi, principi, regi, nobili, ţărani, meşteşugari, comercianţi, mulţi membri ai clerului. Luther, susţinut în special studenţi, a ars în piaţa publică bula papală. Și-a zis: „Iată, îmi asum întreaga responsabilitate!” Iar pentru asta Papa îi cere împăratului să dispună executarea lui Luther. Împăratul Carol al V-lea era în conflict cu împăratul francez, Francisc I şi cu Suleiman Magnificul pentru supremaţia europeană. La fel cum e astăzi în Europa. O luptă care se va încheia cu izbânda turcilor în luptele de la Mohaci şi Viena. Escaladarea conflictului cu protestantismul îi cădea cum nu se poate mai prost. Carol al V-lea evită să accepte… Așa deci, ca și astăzi, o dată afirmi una, apoi, dacă ți-e teamă o respingi. Importantă este Puterea, nu adevărul.
-Talida, o întrerupe Călin, ai amintit ceva despre o scrisoare…
-Da, Călin, o voi citi. Dar nu înainte de a-mi continua ideea. Împăratul convoacă totuși Dieta de la Worms, pentru ca Luther să dea socoteală acolo de vederile lui. Astăzi este convocată Curtea Constituțională. Dieta îl declară pe Martin scos în afara legii, ceea ce însemna că putea fi capturat şi ucis de oricine. În plus, dă un edict prin care porunceşte tuturor supuşilor imperiali să-l prindă pe Luther şi să-l predea autorităţilor. Era, de asemenea, interzisă citirea scrierilor lui. Chiar și a Bibliei pe care, mai târziu, a tradus-o în germană, pentru că limba germană era limba lui maternă. Iar el nu putea să se dezică de ceea ce era însăși ființa sa. Spre deosebire de marea majoritate a românilor de astăzi care „au uitat” chiar și cuvintele elementare ale limbii române, pentru că-i musai să vorbească „englezește”. Înțelegeți?
Va urma.
Aici: capitolul I.
