Doi scriitori, Cristel Nicolae și Călin Vodă Maicum, se întâlnesc întâia oară în camera primului. Încăpere mică, în raport cu celelalte. Interiorul este ca-n povești. Cărți ale autorului – scriitori, filozofi, enciclopedii, biblii, dicționare -, picturi originale, păpuși înveștmântate, lei, tigri, urși, pantere, câini, maimuțe, prințese, vapoare, castele… În pat doarme câinele Pablo Neruda – are numele scriitorului îndrăgit de Cristel în tinerețe -, cinci ceasuri pe pereți, mobilă veche de peste o sută de ani, scaune…
Călin, cu zâmbetul purtat de cei învinși, începe dialogul cu tonul potrivit atunci când admiri:
-Frumos!… Dragul meu, nu ne cunoaștem. Te citesc regăsindu-mă. Nu știu dacă la dumneata lucrurile se redeșteaptă citindu-mă.
Cristel îl întrerupe cu calmul său de statuie. A statuii de care s-a îndrăgostit Talida, soția sa, în stația de autobuz.
-Căline, te rog, fără „dragul meu”. Suntem pieteni prin scris, spune-mi simplu „prietene”…
Călin caută și găsește, crede el, cuvintele cuvenite. Zice:
-Mulțumesc, domnule!
Prin ușa deschisă cu piciorul, Talida, o femeie încă tânără, duce în brațe o jachetă de lână subțire, pentru soțul ei, împovărat de vârstă, o tavă cu o ceașcă de cafea și una cu apă. E îmbrăcată cu pantaloni scurți, o bluză subțire, fără mâneci, decoltată, în culori vii, cu ape cărămizii, maro și galben… Și atât.
Musafirul o primește voios:
-Sărut mâna, Domnișoară Maria…
„Domnișoara Maria”, cu zâmbet de gazdă primitoare, îi răspunde cu voce potrivită rolului de soție:
-Sunteți scriitor. Desigur, beți cafea.Vă rog să vă serviți… Ceașca din stânga. Aceasta din dreapta e a soțului meu. Nu bea cafea. I-am adus apă…
Cristel, nedumirit, intervine:
-„Domnișoara Maria”? se miră el.
-Eu sunt de vină, intervine Călin. Așa am botezat-o eu: Domnișoara Maria… Iertare!
Nedumirirea lui Cristel crește. Zice:
-Botezată?
-Da, explică, poznașul. Doamna a scris o poveste despre o întâmplare cu o gânganie aflată în vizită pe tavanul de deasupra patului dumneavoastră. Zice că s-a suit cu picioarele goale pe cuvertură și a omorât-o. Gângania i-a mulțumit cu sinceritatea tuturor gângăniilor și i-a spus: „Domnișoara Maria, vă rămân recunoscătoare. Nici una dintre celelate surate nu vor ajunge în veșnicie ca mine…” Dacă vreți, întrebați-o chiar pe soția dumneavoastră! Sau… mă rog…
-Da… „mă rog”… îl ironizează interlocutorul, indipus. La telefon, vă dezvăluiați calitatea de scriitor cu insistența acelora care doresc să fie scriititori și nu izbutesc… Acest „mă rog!” sună frumos, totuși. E larg și vă confirmă adâncimea mărturisirii… Am uitat care este numele întreg: Călin și mai cum?
-Maicum. Călin Maicum. Dar iscălesc Călin Vodă. Într-adevăr, nu sunt scriitor profesionist… Am folosit această prezentare ca să fiu de partea Domnișoarei Maria… Am venit să vă spun și eu o poveste cu molii, însă…
„Domnișoara Maria” strângea cărțile din jurul mesei. Multe erau dechise, subliniate. Maicum o curtează voalat. O ajută să adune cărțile răsfirate. Ea râde ca o fetișcană. Cărei femei nu-i place să fie curtată, indiferent de vârstă…?
Gazda, așteptând ca Maria să-și încheie curățenia începută, își adună gândurile. Repetă în gând: Călin Maicum!… Călin Vodă!…
Acesta îl ajută cu zâmbet de băiețaș:
-Molii! exclamă el din când în când, în spatele gazdei… Povești!… Și toate adevărate, așa molii cum sunt. Eu, cel ce v-a indisups o țâră, ca să zic așa, începătorul, într-o dimineață m-am trezit, cum să zic?… M-am trezit… răvășit. Plângeam. Îmi curgeau lacrimi pe obraz. Ca niște molii. Încercam să le alung. Dar chiar erau lacrimi…
Cristel îl oprește:
-Domnule Maicum, aici nu înregistrăm vise…
-Știu, știu, știu, răspunde Călin. Plângeam… Dumneavoastră ați scris despre un individ care, atunci când s-a trezit din somn, nu mai era el… La fel mi s-a întâmplat și mie: nu mai eram eu… Zăpăcit, m-am uitat pe fereastră, să văd tancuri… Visasem tancuri… Nu erau tancuri. Erau automobile care mergeau ca tancurile. Indivizi îmbrăcați în uniforme de polițiști le asigurau parcursul în mare viteză. Vedeam strada pe care, în tinerețe, ajungeam la Casa Scânteii… Mulțimi, mii de oameni, și mașini în viteză, ca într-un film cu Hitler… Domnia voastră ați scris o carte „Hitler sunt eu”… Și parcă trăiam aievea spaima aceea cumplită, cu mulțimi care supraviețuiau într-o realitate care închidea aceste mulțimi într-o altă lume. Iar eu eram acolo. Singur… M-am trezit cu lacrimile de care vă spuneam. Și eram singur. Pentru că lumea la care am sperat și în care am crezut nu mai exista. Da, singur. Eram singur, iată, în lumea în care trăiesc acum. Astfel explicam lacrimile ca moliile. Le ștergeam degeaba… Vă mai aduceți aminte? Pentru lumea la care speram, pe care o doream, am strigat cândva: „Libertate! Libertate!…” Eram mulți. Ieșisem puhoi pe străzi. Împreună cu noi era unul căruia noi, cei de jur, îi spuneam Tăriceanu, cunoscut, pe atunci, ca prezentator de modă: pantaloni, costume de bărbați… Astăzi, prezentatorul de modă de atunci îmbracă moda politică în automobilele care treceau ca vântul, cu polițiști… Rânduiala care se instaurase cu țipete „Libertate!, Libertate!” era una încropită în poleială…
A doua seară, am avut alt vis: Luasem hotărârea să rămân cel care am fost întotdeaun:, un om sărac, dar eu însumi. În vis, m-am trezit într-o cămăruță, pe o stradă înghesuită, case dărăpănate… Cămăruța era dotată cu chiuvetă și robinet nou, pat răpciugos… Masă goală… Am zis: așa da! Ăsta sunt eu. Voi învinge. Și am rămas. M-am trezit a doua zi. Cineva îmi furase robinetul… M-am urcat în autobuz, spre piață, să-mi cumpăr robinet nou… Tocmai când mi-am dat seama că apucasem pe un drum greșit, am fost oprit de un ins pe care mi-l aminteam prieten… în orice caz un cunoscut… I-am povestit cine eram… El a zis că mă cunoaște. „Așteaptă o clipă, a zis, închide ochii, apoi deschide-i imediat.” Cu ochii închiși, mi-l aduceam aminte, era Dumnezeul din Cer. Așa am făcut… Pe drumul care se intersecta cu acela pe care oprisem eu, era un șir fără sfâșit, chiar fără sfârșit era, un șir lung de mașini, bară la bară… A doua zi, m-am gândit și tot gândit ce putea să însemne?… Ce putea să însemne?…
Cristel, cu un chip fără aer de statuie, îl oprește. Repetă și el, cu zâmbetul său rar:
-Ce putea să însemne, ce putea să însemne?
Îl privește pe modestul prieten cu ochi pe care puțini îi cunosc. Găsește că singurul mod prin care își poate dezvălui sentimentele pe care le trăise ascultând istoricul viselor, este să deschidă ochii larg…
A doua zi, Cristel sună la redacția ziarului unde-i spusese noul prieten că își publică articolele:
-Cu Călin Vodă, vă rog!
-Poate, Cătălin Vodă…
-Mă rog, Cătălin Vodă, scuze!
-Imediat.
Vocea lui Cătălin Vodă nu prea aduce cu a celui care își povestise visul.
-Cine sunteți?
Iritat,cel care se prezentase Cătălin Vodă, zice:
-Dar dumneavoastră cine sunteți? Dumneavoastră m-ați chemat.
-Ce-i? se interesează Talida.
-Călin Vodă nu prea există! Nu-mi vine să cred… Cine naiba ne-a vizitat ieri?!
Maria nu înțelege. Întreabă:
-Ieri ne-a vizitat Călin Maicum Vodă.
– Caută-l!… Te rog, caută-l!…
După o săptămână de căutări, Maria revine cu mâinile desfăcute a neputință:
-Ai avut dreptate: nu există!
-Cum, adică, nu există, scumpete?
-Simplu, răspunde Talida. Acela care în scrierile intime se boteza Călin Maicum a fost grav grav bolnav…
Cristel rămâne pe gânduri în felul în care o făcea ori de câte ori un coleg din redacția pe care o conducea îi spunea ceva care-l enerva. Respectiv, ca o statuie. Revine cam după vreo jumătate de oră. Talida îl așteaptă pe canapea, cu mâinile în poală.
-Uriașule, eu și Călin ne împrietenisem în timpul așa-zisei revoluții… E complicat, nu mă forța, mi-e greu să explic. În răstimpul care s-a consumat nu ne-am mai vorbit. Nu ne purtăm de parcă, dacă au trecut atâția ani, nu ne mai cunoaștem… Ești gelos?
-Nu există inimă de bărbat, fetiță scumpă, care să nu-și aprindă beculețele de alarmă. Cel puțin, nu cunosc eu… Călin îți făcea curte… Nu mă temeam.
-Adică? insistă Talida.
-Adică, este unul dintre fățarnicii care dobândește informații lesne de a fi trimise pe piață ca fiind de mare interes. Nu cred că s-a sinucis, cum se vorbește și se scrie, este un golan.Și eu sunt bolnav! Și ce bolnav încă! Bătrân, pe ducă… Eu presupun că alt fățarnic, la fel cu Maicum, doritor de cititori, a găsit calea spre public, publicând ceva despre care doar el cunoaște adevărul. Prinde hoțul, swcoate-i ochii! Unul, Călin Vodă s-a sinucis pentru a nu putea fi urmărit de serviciile secrete… Era securist…
-Uriașule, protestează Talida, ai înnebunit!… Iartă-mă… A vrut să ne implice ca prieteni…
-Corect, Talida, excesiv de corect, ca să…
-Ca să nimic, Uriașule!
-Bine, fie cum zici tu. Astăzi, draga mea, nu se mai împușcă ascunzătorii de secrete. „Privighetorile” cum le spui tu, sunt pretutindeni… Se împușcă cei care știu secrete și tac mâlc cu ele, nu cei care le afirmă, sau le scriu, ca tine. Aceștia din urmă nu sunt periculoși… Sunt contraziși lesne, cu înjurături… Călin, ce-i drept, acum… Acum, revine Uriașul la spusele sale, după timpul necesar pentru a gândi cum gândea înainte de a fi gelos, îmi amintesc de Călin Maicum… și de Călin Vodă, povestind… Tăriceni, polițiști, automobile luxoase, cetățeni cuminți, parcă din altă lume… E greu de trăit bolnav și sărac. Călin poate chiar s-a sinucis… M-am înfierbântat… Scuze!…Știu eu?… În mormânt, dacă-l voi revedea, îi voi cere iertare…
-Uriașule, ca să-ți spun adevărul…Cum m-ai găsit tu pe mine în patul tău, a doua zi după amorul rar, cum spuneai? M-ai întrebat vreodată de ce, atunci, a doua zi, m-ai găsit zăcând bolnavă? Îl ascultai pe Dinu Lipatti, la pian, cu George Enescu, la vioară, și ți-au dat lacrimile. Dacă așa-zisa democrație i-ar fi ascultat și ea pe aceștia și nu pe cei cu automobile ca tancurile, astăzi n-ar mai fi existat ceea ce a descoperit Călin că există și tu n-ai fi crezut în cretinii de la ziare… Mi-a telefonat Călin. Ne-am împăcat. Este la Roma. Te va suna și pe tine, cu telefon din acelea cum vezi acum la toți copiii, cu ecran…
Și telefonul lui chiar începe să sune.
Uriașul deschide telefonul de parcă l-ar fi strigat molia care va dăinui cine știe câtă vreme, sub formă de pată, pe tavanul de deasupra patului…
-Cristel, începu Călin, acum n-are rost să explicăm inexplicabilul. Sunt la Roma. Automobile, cum le-am văzut și în vis. Nimic nu se schimbă pe lume la cerere. Locuiesc cu Lucius Seneca, prieten, singurul meu prieten, de două mii de ani. Reîntâlnindu-ne, mi-a zis: „Ai în tine multe de înfrânt, de micșorat, de înălțat. Aceasta este povața spiritului ce devine mai bun. Își vede defectele pe care, până acum, nu și le cunoștea. Îmi doresc, prietene, să împart cu tine, această dorință a mea de a fi cu tine pe calea ce duce spre noi. O prietenie adevărată pe care nu o va putea rupe nici nădejdea, nici teama, nici grija pentru folosul propriu. O prietenie cu care oamenii ajung până în ceasul morții.” Eu, Uriașule, l-am ascultat pe acel prieten: am făcut progrese… Am terninat repetiția la cor… Nu știu dacă ți-a spus Talida, sunt în corul Patriarhiei. Am fost cerut pentru felul glasului meu de bas de armată. Să trecem peste detaliile astea… Am înțeles, în sfârșit, am înțeles rostul acelei minuni… Minunea aceea nu-mi zicea, întoarce-te acasă, nu. Îmi zicea că nu sunt singur…
-Căline, iartă-mă, îl oprește Uriașul, mă aude și Talida, e lângă mine, iartă-mă, dar oamenii cred mai mult în ceea ce văd și mai puțin în vorbele care se spun. Cleantes nu ar fi putut formula doctrina lui Zenon, dacă nu l-ar fi văzut el însuși formulând-o. A făcut parte din viața aceluia, i-a pătruns tainele, l-a privit cu atenție, cercetânu-l dacă trăiește sau nu după învățătura sa. Așa cum Platon, Aristotel și toată mulțimea de învățați, care mai apoi au luat-o pe căi felurite, au tras mai multe îmvățăminte din purtarea lui Socrate decât din vorbele rostite de acesta. Metrodorus a devenit bărbat de seamă nu datorită școlii lui Epicur, ci datorită conviețuirii cu acesta…
Talida îi ia Uriașului telefonul din mână:
-Căline, nu sunt de acord cu tine. Și nici cu Uriașul meu cel mic în totalitate. La rândul vostru, rostiți vorbe. Și nici nu vă văd. Pe Uriașul îl văd puțin. Șade tolănit pe pat și mestecă ceva. Eu nu i-am citit pe marii voștri învățați. Nici pe Seneca nu l-am citit decât puțin, veți vedea… Eu, ca să adopt vorbe, nu trebuie nici să aud, nici să văd…
-Trebuie să judeci singură, ceea ce la tine e greu, glumește Uriașul.
-Nici să judec singură, se înverșunează Talida, conform felului ei de a purta dialoguri. Eu trebuie să simt. Înțelegeți voi? Eu trebuie să simt… L-am văzut astăzi vorbind la televizor pe unul Crin Antonescu. Vorbea despre România. Eu n-am citit revistele pe care le citește el, dar vorbea din ele, nu din el. El nu există….
-Talida, o întrerupe Călin. Eu, unul, îți voi mărturisi slăbiciuneaa mea. Nu mă întorc niciodată din plimbările pe care le fac pentru a medita, având starea de spirit de la plecare, după ce m-am confundat în scrieri. De văzut, am și văzut și, mai mult, am și auzit văzând. Dar, iată ce spune un filozof: Mă întorc acasă mai lacom, mai plin de ambiții, mai plin de desfrâu, ba chiar mai dur și mai inuman, pentru că m-am aflat în mijlocul oamenilor. Întâmplarea a făcut să nimeresc, pe la amiază, la un spectacol. Mă așteptam la niște scenete și glume, și poate și ceva mai ușor, cu care să-mi odihnesc ochii obosiți de realitatea omenească. A fost dimpotrivă. A fost curat omor. Luptătorii nu mai aveau reguli. Trupurile lor erau expuse loviturilor, niciodată mâinile nu loveau fără să-și atingă ținta. Genul acesta de luptă interesează lumea. Tu, nefericitule, de ce ai merita, să privești așa ceva?…
-Călin, oprește-te! îl roagă Talida…
-Talida, nu se oprește Călin, cele ce v-am citit au fost simțite în urmă cu două mii de ani…
-De parcă a fost ieri, îl completează Talida. De parcă a fost ieri… Pe timpul acela, Călin, poate chiar existau câțiva nefericiți…
-Acum câteva zile, dragă Talida, am fost să „ginesc”, scuză-mă, imensul palat al Papei. Mi-ar trebui o jumătate de zi, îmi imaginez eu, ca să-l străbat. De ce, mă întreb, de ce? De ce păstorul dat de Dumnezeu nu trăiește într-o casă ca toate casele pentru a păstori?… De ce există miliardele din bănci? Ca să ce? Ca să ajute omul? Pe Omul creat de Dumnezeu? Deci până acum, oamenii închipuiți de Dumnezeu au muncit pentru palatul Papei și pentru cei cu miliarde în bănci. Ei au puterea: Papa, miliardarii și cei care-i înconjoară ca să ajungă precum aceștia.
-O, Doamne, se tânguie Talida cu un zâmbet care-i contrazice exclamația. Vă întreb și eu, pe voi doi, care mă ascultați, există mulți săraci care nu doresc să ajungă, dacă nu miliardari, dacă nu ca Papa, măcar ca vecinul bogat? Măcar puțin mai bogat… Și dacă vor ajuge puțin mai bogați, nu-i va mai opri nimeni pentru a se vedea în palate. Chiar furând, înșelând, păcălind… Puțini sunt aceia care…
-Talida! o opri, Uriașul…
-Știu de ce m-ai oprit Urașule. Gândurile tale sunt angajate sufletesc spre clasa muncitoare. Frumos!… În redacție erai poreclit… pot să spun?
-Spune, nu mă supăr, Talida!
-Erai poreclit „poetul”… Clasa muncitoare nu există și nici nu a existat. Niște oameni ca toți oamenii. După așa-zisa revoluție pentru clasa muncitorilor care muncesc, n-a mai există nimeni din clasa mucitoare…
-Oprește-te, Talida, oprește-te, o sfătui Uriașul…
-Nu mă opresc, Uriașule!…Vreți să știți ce anume îi face pe oameni lacomi de viitor?… Faptul că niciunul nu-și aparține sieși! Absolut niciunul. De la părinții lor, nou-născuții deprind cerșitul de la viitor. Viitorul să le dea. Nu vitejia, nu sârguința, nu spiritul de luptă. Ci așa-zisa rugăciune evanghelică. Dragii mei, Creatorul a sădit sămânța de OM. Respectiv, de acei oameni care vor crește spre EL, gata de a nu se lăsa biruiți de nici o piedică, precum teama, frica de înfrângere, neputința… Luptă! De-aia ești produs al lui Dumnezeu: să învingi, să crezi în tine, să urci, nu să aduni bani de la alții! … Eu, una, zic așa: drumul spre Dumnezeu este drumul care duce spre ceea ce ne propunem acum, dumul spre Dumnezeu este să tăcem dracului și să o pornim la treabă…
-Pot să vorbesc și eu? întreabă Uriașul. L-am crezut pe Călin, l-am văzut în visul lui. Nu speriat, nu. Era pierdut. Mașinile acelea care curgeau, pe scaune cu foștii prieteni din piață: „Egalitate, egalitate!”… Erau cei din mașinile care fugeau. Și el… pierdut. Nu mai era el… Și văzând-o eu, în același timp, pe Talida, arătându-i se ca în tinerețe, l-am descris, cu vorbe alese, ca fiind un golan… un hrăpăreț de imagini de mare vedetă… Urcam spre Dumnezeu, era dreptul meu, gândeam, să-l distrug… Ne încâlcim în vorbe, se înfurie Uriașul, cât sunt eu de șef în toate. Fapte, copii! Fapte și atât. Hai să trăim, să fim noi!… Cu întrebarea din noi: vom rămâne noi? Vom putea rămâne noi, sau vom fi toți ca mine: una vom spune și altfel vom trăi?
Va urma.
