Și-avea dreptate. Chiar așa gândisem eu însumi, că tocmai numărul mare de ani în așteptare mă făcuse să cred că n-a fost din cale afară de greu.

-Adică, ai zis: ăsta, adică eu, dacă n-a turbat, putea s-o ducă așa mult și bine!…

-Cam așa! am spus.

-Cam așa… Bravo! Și te încumeți?… a zis amenințător, apoi s-a oprit. Vezi în scrisorile mele catre Ruge, una care începe cu „Vă pot asigura”… Citește!

-Citesc tot? l-am întrebat.

Și-a zis:

-Primul paragraf.

„Vă pot asigura, stimate coleg, fără niciun pic de romantism, că sunt foarte serios îndrăgostit, din cap până-n picioare – o mai citisem o dată – sunt logodit de peste șapte ani și logodnica mea a purtat pentru mine cele mai aspre bătălii (care i-au subminat, aproape, sănătatea), în parte cu rudele ei pietiste aristocratice, pentru care „domnul din cer” și „domnul de la Berlin” sunt în egală măsură obiecte ale cultului, în parte cu propria mea familie, în care s-au cuibărit câțiva popi și alți dușmani ai mei…

Și-n gând ziceam: iată bătrânețea. Repetă la nesfârșit ce-i este la inimă. Și m-am oprit. Și Marx a zis:

-Ce este?

Am repetat partea cu „rudele pietiste pentru care domnul din cer și domnul de la Berlin sunt în egală măsură obiecte ale cultului”, și-am zis:

-Am mai citit partea asta din scrisoare și-mi dau seama c-aproape n-ar mai fi nevoie de continuare.-Bine, bine, m-a grăbit. Citește și lasă comentariile!

Și-am continuat, amuzat, deși poate ar fi trebuit să-i fi dat scrisoarea și să-i fi spus, atunci citiți dumneavoastră mai departe; „Eu și logodnica mea, scria Marx, am avut, deci, de înfruntat, ani de-a rândul, mai multe conflicte inutile și obositoare decât mulți alții care sunt de trei ori mai în vârstă decât noi și vorbesc întruna de experiența lor de viață”.

-Din păcate, a zis, așa au fost vremurile, așa sunt și azi, – găsise o scamă pe lavalieră și încerca s-o desprindă cu unghia – n-avem timp să ne ciorovăim, a conchis. Ai avut dreptate, ultimele fraze au fost în plus, puteau lipsi. Danke!

Că se contrase odată cu Wilhelm Liebknecht; de atunci, zicea, cum simt punctul de fierbere, cum schimb macazul. Cunoșteam întâmplarea din memoriile lui Liebknecht. Mă cam speriase, citind-o. Și mi-o aduceam aminte foarte bine. Marx era un excelent jucător de dame. Ajunsese la o asemenea măiestrie, scria Liebknecht, încât era greu să-i iei o partidă. Îi plăcea, de asemenea, să joace șah, dar aici nu era la fel de priceput. Căuta să-nlocuiască priceperea, care-i lipsea, prin zel, violența atacului și surpriză… Într-o zi, Marx a anunțat triumfător că a descoperit o mutare nouă, cu care are de gând să-i dea gata pe toți. Provocarea a fost acceptată. Și într-adevăr, i-a bătut pe toți la rând. Dar treptat, din înfrângere, partenerii au învățat cum să răspundă și au reușit să-l facă mat pe Marx. Ora era foarte înaintată și el i-a cerut încruntat lui Liebknecht o revanșă pentru a doua zi dimineața, la el acasă. La ora 11.00 fix – o oră foarte matinală pentru Londra – Liebknecht s-a prezentat la fața locului. Marx încă nu era gata, dar avea să sosească imediat. Doamna Marx nu era vizibilă, iar Lenchen avea o expresie nu prea prietenoasă. Înainte de a putea întreba ce s-a întâmplat, a intrat Maurul, i-a dat mâna și a adus imediat tabla de șah. Au început partida.

În timpul nopții Marx găsise o perfecționare a mutării sale; n-a durat mult și Liebknecht s-a aflat la strâmtoare, într-o situație din care n-a mai putut scăpa. A fost facut mat, și Marx era încântat – avea din nou umor, comandă ceva de băut și câteva sandvișuri. Au început o nouă partidă – de data aceasta a câștigat Liebknecht. Astfel s-au luptat cu șanse variabile și umor variabil, fără a-și îngădui timpul necesar pentru masă, potolindu-și în grabă foamea, în timpul jocului, cu o farfurie cu carne, brânză și pâine pe care le-o pusese în față Lenchen. Liebknecht avea obiceiul de a vorbi mult în timpul partidelor. De exemplu, zicea: țineți minte când călăream pe măgari și râdeam unii de alții? Râdeam unii de ceilalți fiindcă noi nu ne vedeam pe noi… Și vorbe de-astea… Și ce-a zis Generalul odată când… Și unde cădeați dumneavoastră, he, he, rămânea o mică gaură acolo… V-aduceți aminte? Nu punea preț  pe miza partidei; și credea că și ceilalți, cu excepția lui Mohr, gândeau la fel. Dar nu era așa. Doamna Marx rămânea invizibilă tot timpul și nici copiii nu îndrăzneau să se apropie – și astfel lupta a continuat cu Liebknecht guraliv și cu dezinvoltură, până l-a bătut pe Marx de două ori la rând. Se făcuse miezul nopții. Liniștea din celelalte odăi se încărca de arțag. Doamna Marx își ținea cu amândouă mâinile nervii nărăvași, nu și piciorul, care a scăpat spre „Lord”; și, ca de obicei când era lovit, „Lord” se refugiase afară, lângă Nelson. Și Lenchen îl chema în casă, că doar n-o să stea toată noaptea după coada lui. Marx voia cu tot dinadinsul să joace mai departe, dar Lenchen – dictatoarea casei, sub comanda doamnei Marx – a declarat categoric: „Ajunge!” Astfel, Liebknecht a trebuit să-și ia rămas-bun. În dimineața următoare, abia coborâse din pat, când a auzit ciocănituri în ușă și a intrat Lenchen. „Library” – așa-i spuneau copiii lui Liebknecht, iar Lenchen adoptase porecla, căci titlul de „mister” nu se folosea la ei -, Library, doamna Marx vă roagă să nu mai jucați șah cu Maurul seara – când pierde devine insuportabil”. Și i-a povestit cum proasta lui dispoziție se manifestase atât de violent, încât doamna Marx își pierduse răbdarea. Scăpase adică nervii în voia lor de până și „Deșteptuța”, prinsă pe spate, nu s-a mișcat din poziția aceea cât timp a durat furtuna. După isprava asta, Marx a abandonat șahul, n-a mai jucat niciodată de-adevăratelea; mânca bătaie de la Lenchen, în joacă, și nu crâcnea.

Bakunin era un caz aparte, punctul slab; anarhistul scormonea în rana deschisă: statul de dictatură a proletariatului era în primul rând stat, iar iluzia că acesta va ceda de bună voie puterea de tranziție nu era luată în calcul nici măcar de el; zicea, asta vor hotărî oamenii care vor trăi atunci, fiindcă pe celălalt talger al cântarului trona convingerea că omul nu se va schimba decât oferindu-i alt mediu, mediu care nu-i putea fi dat decât de o dictatură optimistă, generoasă. Și-a zis, schimbând vorba, parcă vorbeam de Bakunin. De parcă îmi citise gândurile. Căci nu erau chiar atât de îndepărtate vremurile tinereții când scria că oamenii ajung la faptele cele mai înaltate când sunt scoși din fire, mânioși și nebuni. Ca-n poemul său Ulanem:

Dacă există ceva care devorează,

Mă voi arunca înăuntrul său, chiar de-ar fi să ruinez lumea,

Lumea care se interpune între mine și prăpastie.

Am s-o sfarm în bucăți cu blestemele mele neîntrerupte,

Îmi voi arunca brațele în jurul realității ei aspre,

Iar lumea va trece mută, îmbrătișându-mă,

Ca apoi să mă scufund într-o nimicnicie absolută,

Pierind în neant; aceasta înseamnă a trăi.

Sau în celălalt poem :

Mândrie omenească

Cu dispreț îmi voi arunca mănușa

Drept în fața lumii,

Ca să văd prabușirea acestui uriaș pitic

A cărui cădere nu-mi va prăbuși înflăcărarea.

Apoi voi pribegi asemeni unui Dumnezeu biruitor

Printre ruinele lumii

Și dând cuvintelor mele o forță activă

Mă voi simți deopotrivă cu Creatorul.

-Parcă nu s-ar deosebi ca de la cer la pamânt de patimile din „Catehismul revoluționarului de profesie”, la care a aderat Bakunin, am zis și i-am reprodus câteva din prevederile acestuia. „Revoluționarul este un om predestinat. El nu are interese personale, treburi private, sentimente, legături particulare, proprietate; el nu are nici măcar nume. Totul la el e absorbit de un singur interes, mai presus de toate celelalte, de un singur gând, de o singură pasiune: revoluția… El a rupt orice legătură cu ordinea publică, cu lumea civilizată în ansamblul ei, cu toate legile, convențiile sociale și regulile morale ale acestei lumi… El însuși se consideră un capital destinat a fi pierdut pentru triumful cauzei revoluționare… Aspru cu sine însuși, el trebuie să fie neîndurător și cu alții. Toate sentimentele duioase care efeminează, ca, de exemplu, legăturile de rudenie, de prietenie, dragoste, recunoștință, onoarea chiar, trebuie să le înăbușe sub unica și recea pasiune pentru cauza revoluționară. Nu există pentru el decât o singură bucurie, o singură consolare, recompensă și satisfacție: victoria revoluției…“-Dumneata, Herr Redaktor, îmi reproșezi că la cincizeci de ani nu gândeam la fel ca la douăzeci? Poate ai și dumneata dreptate, a zis, saltul n-a fost chiar unul mortal: de la categoria fecioară la categoria moașă; adică nu mai năzuiesc să nasc, îi înviorez pe alții s-o facă, deschid pârtii; vrei să-ți spun eu cum e cu Bakunin?

Și-a zis că a fost o vreme când l-a admirat, iar Bakunin i-a răspuns la fel, cu iubire chiar; că Bakunin este cu patru ani mai în vârstă ca el și că-n vreme ce el scria Ulanem, Bakunin abandona Școala de artilerie din Sankt Petersburg, se înrola în armata revoluționară la Paris, Dresda, Berlin; că revoluția de la 1848 l-a prins în Belgia, apoi pe baricadele Parisului, și mi-a zis o vorbă care mă va limpezi cu firea acestui Bakunin, să-ți spun o vorbă a prefectului poliției, a zis, prefectul declara despre Bakunin că în prima zi a revoluției făcea minuni și-n dimineața celei de-a doua îți venea să-l împuști! Ăsta era Bakunin și așa a rămas: azi laPraga, alături de insurecția studenților, mâine la Dresda, pe baricade, alături de Richard Wagner.

-A fost arestat și condamnat la moarte și strămutat în Rusia, iar țarul, Herr Redaktor, a fost cel care i-a comutat pedepsa. Ce i-o fi spus țarului doar el știe, cert e că țarul i-a comutat pedeapsa cu moartea în ocnă pe viață și l-a trimis în Siberia de unde sare în Pacific, pe coasta Japoniei și de-acolo la San Francisco, și-n 1870, organizează, la Lyon, prima Comună – fără succes.

Că Belinski chiar, marele critic, l-a remarcat. Spunea că-n Bakunin există ceva căruia i se poate spune principiul veșnic activ și că principiul ăsta veșnic activ a facut din el un anarhist.

-Așa deci, fierberea guvernatoare, Herr Redaktor. Și aceeași fierbere guvernatoare a răsunat decenii de-a rândul pe ulițele din Viena, Paris, Roma, Madrid, Geneva… Și-am fost prieteni, și-am fost dușmani, și iarăși prieteni, și iarăși… vreme de treizeci de ani.

Și-a venit razboiul germano-francez, și el, Marx, cu toată Internaționala comunistă pe cap – că războiul venise cu întrebarea: ce-i mai rău, să învingă despotul Bismark sau sceleratul Ludovic Bonaparte?

Social-democrații germani, jumate-jumate; cei francezi, mai confuzi ca niciodată. Și Franța, zdrobită. Și Parisul, înfometat. Și Comuna, eroică. Și cârdășia trădătoare a burgheziei franco-germane. Și miile de puhoaie cu suferințe. Și haosul din Internațională, cu lupte la baionetă între secții. Și cruciada guvernelor europene împotriva Internaționalei. Și vasul cu sloganul „Proletari din toate țările, uniți-vă!” ,făcut țăndări. Și Lissagaray: „Nu mai avem timp să fim tineri”! Și Tussy, anorexică și insomniacă – topindu-se de dor. Și Lenchen care a zis vorba ei preferată: „Ajunge!” Și, iată, fierberea guvernatoare l-a aruncat pe Bakunin în brațele lui Neceaev. Că Neceaev ăsta a fost iobag, apoi învățător prin bunăvoința unor persoane liberale; sărise în ochi prin energia sa tumultuoasă și prin nestăvilita ură împotriva asupririi țariste, dar mai ales, zicea Marx, prin lipsa sa de scrupule când era vorba să-și apere cauza; că,dacă personal n-avea nevoie de nimic și se putea lipsi de orice dacă era necesar, nu se dădea înapoi de la nicio acțiune, oricât de detestabilă, pentru a-și atinge țelurile revoluționare. Că atunci când a apărut la Geneva, despre el se știa că evadase din închisoarea țaristă „Petru și Pavel” și că reprezintă un atotputernic comitet care pregătea revoluția în toata Rusia. Pe Bakunin, tânărul sălbatic l-a impresionat și l-a botezat „micul tigru” și s-au pus pe treabă amândoi. Își propuneau să entuziasmeze tineretul rus și să-l ridice la luptă…

S-a oprit și-a zis:

-Dacă ai avea o fiică și s-ar îndrăgosti de acest Neceaev, ce-ai spune?… Neceaev s-a-ntors în Rusia, a continuat, pentru a răscula poporul împotriva țarului, și când un student, Ivanov, începu să se-ndoiască de misia revoluționară a lui Neceaev, sincer sau cu interes, să-i pună bețe-n roate și să ridice praful în jurul lui, acesta l-a ucis și s-a întors în Occident; a fost arestat și retrimis în țară, unde a foat condamnat la zece ani de temniță grea; acolo a murit după ce a uimit lumea, inclusiv pe gardienii închisorii, prin dovezile sale de dârzenie și curaj, dar era târziu. Relațiile sale cu Bakunin erau cunoscute, și erau mulți cei care abia așteptau pleașca și destui care să facă din țânțar armăsar, și Bakunin agoniza, compromis. După ce-a fost condamnat la moarte și evadase, după ce-a străbătut Siberia cu pasul, a traversat Japonia și America și s-a făcut iubit de muncitorii din Italia, Spania, Franța, Elveția, a murit uitat și sărac. Ultima sa carte „Dumnezeu și statul” n-a mai avut niciun ecou – pe linie moartă. Chiar și geniul ia chipul și culoarea nopții care începe. Odată cu îmbătrânirea purtătorilor, Herr Curiosu, se usucă și idealurile.

Și-am vrut să reașez cartea lui Lissagaray în raftul de unde o coborâsem; Mohr a întins mâna ca să i-o dau lui, și i-am văzut încheietura mâinii cu pielea pistruiată și vălurită de zbârcituri, și am întors privirea. Iar el a zis:

-Ce faci? Ce-ai văzut?

Și s-a uitat la mâna întinsă.

-Da, a zis, nu e plăcut. Mama avea pielea la fel, ca de șopârlă.

Și-n mâna lui cartea a tremurat scurt.

-Cartea asta, a zis, nu vorbește într-însa de niciun ideal, despre nicio fericire. Ea descrie calea, este calea însăși. Aceea care apare ca fluturii la lumină. Iar oamenii o descoperă când se pun în mișcare. Și doar aceștia o descoperă, nimeni altcineva, niciun cap de filozof sau politician.

Și că pe Bakunin l-a ajutat inima sa clocotindă și l-a trădat capul, respectiv, golul de cultură din capul lui. Că Bakunin, pe de o parte, spunea că, în ciuda certitudinii că el, Marx, este inițiatorul polemicilor împotriva sa, el, Bakunin, are două motive să-l cruțe și să-l numească „uriaș”. Și că primul din aceste motive este spiritul de dreptate. Lăsa la o parte toate farsele proaste pe care el i le jucase și zicea că nimeni n-are voie, sau cel puțin el n-are voie să ignore imensele servicii pe care el, Marx, le-a adus cauzei. Că el, Marx, a fost întemeietorul principal al Internaționalei și că acest lucru este pentru el un merit atât de mare încât îl va recunoaște întotdeauna ca fiind deasupra lui, orice ar face împotriva sa…

-Vorbe de clacă, a zis. Bakunin urmărea să transforme Internaționala comunistă într-un club anarhist. M-a trădat, asta a făcut omul pe care l-am admirat și urât deopotrivă din toata inima. Lui Bakunin îi era ușor să spună vorbe frumoase, pentru că în vreme ce el vorbea despre mine, eu trebuie să vorbesc despre el. Pornirile rele înving de fiecare dată, Herr Curiosu… Bakunin, Herr Redaktor, ca și Proudhon, ca și Weitling, ca și-atâția alții, ca și Hegel sau Goethe, genii ale culturii universale, au gândit că lumea se va sfârși în anul 2000 sau undeva pe-aproape. Arunci cu pietre în stat, statul se prăbușește și începi o viață a libertății absolute.

Și că Bakunin avea dreptate: dacă lumea se sfârșea în anul 2000, avea dreptate, viața ar fi fost trăită ca o chermeză, fiecare pentru sine. Firește, cu mahmureala de rigoae, dar nu mai conta. Că pentru ei, pentru el și Engels, important era să deschidă pârtie, respectiv să deschidă calea, căci omul nu s-a născut să fie fericit el, omul, ci să inventeze, să schimbe, să înnoiască, să crească mereu, formula sintetică a lui Goethe, „tot ce există, merită să moară”…

Va urma.

Părțile anterioare, începînd cu capitolul I, pot fi citite aici:

A DOUA VENIRE

A DOUA VENIRE (continuare capitolul I)

A DOUA VENIRE (capitolul II)

A DOUA VENIRE – continuare capitolul II

A DOUA VENIRE (sfîrșit cap.II)

A DOUA VENIRE (capitolul III)

A DOUA VENIRE (sfîrșit cap. III)

A DOUA VENIRE (capitolul IV)

A DOUA VENIRE (sfîrșit capitolul IV)

A DOUA VENIRE (capitolul V)

A DOUA VENIRE (continuare cap.V)

A DOUA VENIRE (sfîrșit cap. V)

A DOUA VENIRE (cap. VI)

A DOUA VENIRE (sfîrșit cap. VI)

A DOUA VENIRE (cap. VII)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.