I-am reprodus discuția cu Lenchen cât timp a fost el la baie; factotumul casei povestise cum el, Mohr, când este încredințat că face un lucru bun, mâna îi merge ca pe tocătorul de ceapă, iar când sufletul târâie încredințarea, încep bolile; și că, desigur, nu astea fuseseră cuvintele ei, care erau mult mai cu miez, ci interpretarea pe care le-am dat-o eu. Și el a zis:
-Nu joci cinstit. Eu știu ce vrei dumneata; nu știu dacă dumneata știi ce vrei. Ca s-ajungi la obsesia dumitale, zici cam așa: simțurile omului sunt limitate la cinci, inteligența lui este încă în embrion, iar viața e prea scurtă ca să poată îmbrățișa necuprinsul; pe om îl prăpădește părerea că știe și e orbit de prima sclipire de lumină din el; Sextius, filozof, astronom și medic grec, un experimentalist, când s-a apucat de studiul filozofiei, la prima scânteie de lumină a văzut depărtarea până la infinit și s-a aruncat în mare; nu cumva s-a întâmplat la fel cu mine? Căci a nu simți răul este cel mai mare bine pe care omul și-l poate face; și-am abandonat lucrul speriat de cât de mic sunt și cât de mare am crezut că sunt.
Și mi-a povestit pilda cu măgarul lui Tales, filozoful; urecheatul, încărcat cu desagi de sare, s-a-mpiedicat la trecerea unui râu; a căzut și sacul din spate s-a muiat; a băgat de seamă că sarea, topindu-se, îi ușurase din povară și de câte ori întâlnea un râușor, nu lipsea să se arunce în el cu întreaga încărcătură, până ce, stăpânul său, descoperind șiretenia, porunci să-l încarce cu lână. Și-a zis: iată-mă încărcat cu lână, poruncește încotro o luăm!
Imposibil să obțin ceva în aceste condiții și-am schimbat vorba și-am zis:
-Am dat cu ochii peste o scrisoare semnată „Ciudatul”. Începea cu „Dragă domnișoară Lilliput”. Dumneavoastră sunteți „Ciudatul”…
-Așa e, eu sunt, a zis.
Adică el era „Ciudatul”. Și că scrisoarea îi era adresată lui Tussy. Mezina urma sa împlineasca 10 ani – vârstă exorbitantă! – și pentru ca evenimentul să fie consemnat își pusese-n căpșor să dea o petrecere. Și l-a invitat și pe el. Cu invitație scrisă. Pe plic scria: „Doctorului în filosofie proastă, Karl Marx”. Ca să vezi, ștrengărița! Provocarea îl îndemna la joacă. Și-a ridicat mănușa. Avea pe-atunci patruzeci și șapte de ani. Și că de-atunci a repetat scrisoarea aceea de atâtea ori, la cerere, firește, ca să se-amuze, încât o știe pe dinafară. E haioasă!… „Dragă domnișoara Lilliput, îi scria, am fost oarecum surprins când am primit o invitație de la o ștrengăriță complet necunoscută mie…” Și o anunța că, odată ce s-a convins că era o persoană respectabilă și că avea un stil unic în care își rezolva treburile cu furnizorii – n-avea lețcaie pentru petrecere! – se va folosi bucuros de această invitație rară de a ajunge la bucatele ei. Vă rog, totuși, zicea, să nu neglijați băuturile, așa cum au prostul obicei domnișoarele… Și că, întrucât aude ceva mai prost cu urechea dreaptă, ar comite o faptă creștinească dacă ar așeza pe partea lui surdă pe unul dintre cei mai plicticoși tineri, de a cărui societate crede că nu duce lipsă nimeni. Îi lasă, totuși, plăcerea de a plasa la stânga lui pe cea mai frumoasă doamnă dintre oaspeții ei. Și tot așa… Am deprinderea, mai scria, de a mesteca tabac, de aceea vă rog să-l aveți pregătit. Datorită relațiilor mele anterioare cu yankeii m-am obișnuit să scuip – așa că sper să nu lipsească scuipătoarele – aluzie la uchiul Edgar care tocmai sosise din America. Și-ncheia spunând: „Dat fiind că am obiceiuri destul de libere și această atmosferă englezească înfierbântată și înăbușitoare îmi este foarte antipatică”, asistența să se aștepte ca el să apară într-un costum care va aminti de costumul lui Adam și spera că musafirele vor apărea îmbrăcate în același mod. „Pe curând, mica și împielițata mea ștrengăriță necunoscută.” Și semna: „Dr. Ciudatul.”
-Așadar, Ciudatul! am zis.
-Așadar, Ciudatul! a repetat el. Apoi a continuat: vom vorbi și despre familia Kugelmann… mai încolo.
Avea buzele uscate; efortul de a le umezi i-a adâncit două cute din sprânceană în sprânceană. Și-a descheiat vesta și l-am văzut cum nu mi-l închipuiam – doar piele și oase sub cămașa care-i cădea peste piept ca pe un umeraș. Bolile toate de care suferise îl roseseră fiecare pe partea sa până mai rămăsese din el doar structura de bază.
Când a intrat, Tussy l-a văzut livid pe Mohr și a căutat spre mine, să afle de pe fața mea ce s-a-ntâmplat. Consternarea mea a întărit-o mai mult, pentru că a zis, ca și cum totul era cum trebuie să fie: Mohr, am venit să-l iau pe„Țeposu”, nu te superi! Nelson e din nou în grevă.
O zicea cu tonul cel mai firesc din lume. Nelson era celălalt arici al casei; n-avea nici măcar un an. Se născuse jucăuș, neastâmpărat și independent. Cât era de mic, el era șeful. Căutase ceva care să fie doar al lui, cum ar fi un ghiveci pentru culcușul său singur. Reclamațiile vecinilor curgeau în flux continuu și-n cadențe egale: Nelson distrugea tot ce nu putea salva. Inclusiv unul din ochii săi. Copiii cartierului i-au pus gând rău și, urmând principiul biblic însușit în familie, ochi pentru ochi, l-au bătut până l-au lăsat ca pe Nelson, amiralul, cu un singur ochi. Amănuntul că amiralul rămăsese fără ochiul stâng, iar ariciul fără cel drept nu mai conta: victima s-a pricopsit cu un nume celebru. A fost momentul când Nelson n-a vrut să mai știe de nimeni, nici chiar de aghiotantul său supus, locotenentul „Țeposu”. Și s-a atașat de o ființă schiloadă ca și el, „Trei lăbuțe” – o pisicuță călcată pe spate de roata unei trăsuri; roata se desprinsese de corpul trăsurii și pisicuța n-a mai avut cum se feri de namila care călca peste orice se nimerea să apară în mersu-i amețit. Nelson prindea efemeridele de noapte și le-mpărțea egal cu„ Trei lăbuțe”, în realitate două lăbuțe și jumătate; pisicuța abia se putea târî. Gelos, „Țeposu” a-nceput să-l evite; până-ntr-o zi când “Deșteptuța” i s-a înfățișat aducându-i cel mai gras fluture de noapte din câți există. I l-a dat și, nu după multă vreme, „Țeposu” porni spre culcușul lui Nelson. De-atunci, când Nelson refuza să mai mănânce, Tussy înțelegea că acesta este semnul prin care anunța că-l vrea pe „Țeposu”. „Deșteptuța” a interpretat anapoda venirile și plecările intempestive ale lui Tussy, nicidecum ca semnale din partea lui Nelosn; le-a dat înțelesul pe care oamenii îl dau dragostei cu forța. Înțelegea să care doar ea darurile lui Nelson, implicit chemările acestuia. Și când Tussy s-a aplecat pentru a-l căuta pe „Țeposu”, „Deșteptuța” a fost mai rapidă și a pișcat-o de deget. Proasto! a apostrofat-o Tussy, ești o „Deșteptuță” proastă! Așa, așa! bolborosea Marx. E o „Deșteptuță” proastă.
Tussy m-a privit și umbra supărării de culoarea ochilor cu reflexe întunecate îi acoperea fața. Și-a zis, arătând caătre Mohr:
-Somnolează. De obicei are coșmaruri… Nu vreți să-l cunoașteți pe Nelson?
O urmam, iar ea, cu „Țeposu” în brațe, întorcea capul fără să scoată o vorbă, pentru a se asigura că țin aproape. Și-am mers așa o bucată de timp, și mă-ntrebam: femeile ce sunt?, sunt copii, sunt femei – ce sunt? Căci întoarcerile de cap ale lui Tussy și toate gesturile, și toate componentele ființei ei degajau nevinovăție, spontaneitate. Era ca-ntr-un joc al misterelor, pășeam cu precauție, deși Mohr nu ne mai putea auzi, și când Tussy a început să vorbească a zis:
-Pentru Mohr, fiica sa cea mai iubită, Jenny, încă nu e moartă. Și-n somnolență, starea dintre vis și realitate, o simte alături, vie, și râde sau se întristează; și tristețile se fac coșmaruri… Acum două luni plecam spre Ventnor, unde Mohr urma un tratament recomandat de medici; Jenny murise și simțeam că-i duc condamnarea la moarte. Mă framântam îngrozitor, neștiind cum să-i împărtășesc vestea. M-a trădat chipul, căci Mohr a exclamat de când m-a văzut: „Jenny a noastră a murit!” Te rog să mă crezi, zicea, – ma tutuia -, am avut în viață multe momente grele, dar niciunul n-a fost atât de trist ca ăsta. Și nu pot să mă gândesc la acele zile fără să mă cutremur. Mă vâram în sufletul lui Mohr să-l consolez și acolo nu mă pricepeam ce să spun, ce să fac…
Jenny nu împlinise încă 39 de ani și sfârșea la numai un an de la moartea lui Momchen. Mohr e acum cu jumătate din familie dincolo.Vine și pleacă…
Ne-am oprit în fața ghiveciului de ceramică din fundul curții, ticluit de meșter, – cine altul decât Tussy?! – ca o cască de cavaler medieval, fără vizieră. „Trei lăbuțe” a deschis ochișorii și ne privea contrariată, uimită, cu ochii ca două bile de sticlă colorată. Nelson, jumătatea lui „Țeposu”, a ieșit din „cazemată” și aștepta cu boticul fremătând să primească vizita cerută. „Țeposu” n-a mai așteptat să fie depus, a sărit și s-a prăvălit într-o rână lânga Nelson. S-a redresat iute și le-am văzut nasucurile cum se adulmecau… Și erau vii și-n jurul lor noi dispăruserăm. Tussy a ridicat pisicuța și-a zis: Ea e „Trei lăbuțe”, Herr Redaktor. Faceți cunoștință. Am mângâiat-o pe creștet și ea a închis ochii și-a rămas cu ei închiși tot timpul cât a simțit mângâierile mele. De câte ori ridicam mâna, „Trei lăbuțe” deschidea ochii ca să ceară: mai vreau. Și de-atâta „mai vreau” am simțit nevoia s-o iau în brațe și-am luat-o în brațe și-am auzit-o cum toarce. Și parcă torcea Tussy.
Tussy tăcea, tăcea, nu scotea o vorbă și deodată, în mijlocul discuțiilor, torcea de-ale ei; precum coțofana din dugheana bărbierului din Roma – Mohr dixit: coțofana asta făcea, prefăcând glasul, tot ce auzea. Până-ntr-o zi când amuți, spre mirarea tuturor; se întâmplase ca niște trâmbițași să adaste o bună bucată de vreme în fața dughenei; și lumea zicea că desigur, trâmbițașii au înspăimântat-o și zăpăcit-o în așa hal încât i-a pierit glasul… Ca până la urmă să se vadă că era cufundată și dusă pe gânduri pentru că își muncea mintea să-și dreagă vocea potrivit sunetului trâmbițașilor: murise socialistul Ferdinand Lassalle, ucis într-un duel în legatură cu Helene von Dönniges cu care voia să se căsătorească. Și Laura, sora mijlocie, și-a amintit că Lassalle avea obiceiul să declare de la bun început că el nu poate iubi decât șase săptămâni o femeie. Și de undeva, din spatele ei, s-a auzit vocea lui Tussy. Torcea pe potriva vocii soră-si și zicea: cel puțin, șase săptămâni puteai conta pe el. Și-acum spunea că Mohr are experiență în a ține cumpăna dreaptă. Că nu există cumpene câte poate ține Mohr. Și că una dintre ele, cea cu Generalul, a fost pe punctul de a pune capăt prieteniei cu Engels și de a pierde totul în viață și că, dacă într-o zi ar putea să schimbe lumea, ar desființa cumpenele, fiindcă, zicea, ea știe ce-s alea și cine le produce. A sufocat-o cu pupături pe „Trei lăbuțe”, „Trei lăbuțe” i-a răspuns închizând ochii, iar pe „Țeposu” l-a sfătuit să nu-ntârzie – știe ca Mohr e bolnav.
Și eu i-am urmat exemplul. Am pupat-o pe „Trei lăbuțe” și i-am trimis două bezele lui „Țeposu”, apoi am făcut cale întoarsă.
Și Tussy a zis:
-Să nu-i spuneți lui Lenchen de starea lui Mohr.
Va urma.
Părțile anterioarea pot fi citite, începînd cu capitolul I, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici, aici și aici.