Descoperire după 44 de ani
(Sfârșit capitolul XI)
Abia întors de la Praga, din concediu medical, eu, Nicolae Cristache, mi-am luat câteva zile libere şi cu rucsacul în spinare am pornit unde-oi vedea cu ochii, prin Moldova, la mănăstiri, în munţi. Multe zile la rând am avut parte doar de ploi, de frig, de foame, de sate aproape pustii. Într-un târziu am fost acceptat într-o gospodărie. Gazde – mamă şi fiică şi o tindă cu pâini cât roata căruţei. Și-am zis în sinea mea, iată fericirea, pâine şi sare şi, cine ştie?, poate un ou-două. Şi gazda a zis: „Lipsesc numa o clipă, mă-ntorc acuşica. Dacă vă este sete, avem fântână în curte. Vorbiţi cu fata să v-aducă apă proaspătă.” Și a plecat. Și nu-mi puteam dezlipi ochii de pe pâinea mare şi rotundă cât roata carului, întrebându-mă dacă e de-adevăratelea ori o fi doar aşa vreo imitaţie. Și s-a-ntors gazda şi-a zis: „Am întârziat oleacă.” Fugise la vecina ei care făcuse cozonac pentru nuntă. Doar nu era să omenească un drumeţ cu pâinea săracului . Și a desfăcut ştergarul în care adusese o jumătate de cozonac şi imediat a sosit şi fata cu tigaia în care prăjise patru ouă. Dar cum să-i spun că dintre toate mâncărurile din lumea asta, singurul pe care nu-l suport este acela alăcătuit din ouă prăjite cu cozonac;?N-am avut încotro şi la sfârşit am zis: „Săru-mâna pentru masă! Și dacă nu vă supăraţi aş vrea şi puţină pâine.” Mi-am dres gustul nesuferit şi am plecat. Și tot drumul până la mănăstirea Secu am regretat că n-am avut prezenţa de spirit să le iau numele şi adresa. Aventura de la mănăstire n-are relevanţă; am coborât de pe Ceahlău la lăsarea întunericului pentru puţină căldură, pentru puţin soare, pentru puţină civilizaţie. La poale, motelul era semiînchis, fără lumină, fără mâncare, doar băutură la lumina chioară a unor lămpi cu gaz. Am ieşit în şosea, la autostop. Maşini, din an în Paşte şi niciuna dispusă să ia pasageri la ora aceea… A oprit o Dacia albă, nou-nouţă. Femeia de pe scaunul de lângă şofer a coborât geamul:„Putem să v-ajutăm cu ceva?” În sfârşit! Soţul doamnei a zis că nu mă poate lua, că maşina e-n rodaj şi n-are voie mai mult de două persoane. „Câţi kilometri mai sunt până la Bicaz?”, a-ntrebat femeia. Și-am zis: „Ici-colea”, deşi nu era chiar aşa. La hotel, mi-a fost jenă să-i întreb cât mă costă drumul; aflasem că bărbatul era mare ofiţer în armata română, nu-i puteam oferi bani şi i-am invitat la masă. Eram înfometat, înfrigurat, preţ de mai multe zile nu vorbisem cu nimeni, în afara unor călugări din sihăstria de la mânăstirea Secu – volubili şi cu mâna pe fundul meu. Şi-am comandat, şi-am vorbit mai mult eu, despre Sreda şi Eric prietenii mei praghezi, despre cârciuma din centrul Pragăi, despre Dubček şi Milan Kundera[i], şi-am ajuns la ziua de 21 august, când îmi luasem rucsacul în spinare şi evadasem din lumea modernă. Ofiţerul s-a vârât în vorbă: că pesemne, după atâtea zile de absenţă, nu sunt la curent cu ultimele evenimente din Cehoslovacia; au fost descoperite în munţi depozite de arme şi paraşute, contrarevoluţia era pregătită şi-ar fi învins, exista chiar un plan al CIA care viza nu doar Cehoslovacia, ci şi Germania răsăriteană… Consternat de ce-auzeam din partea unui ofeţer al armatei române, al cărui comandant suprem tocmai declarase că nu se va găsi nicăieri un singur comunist care să aprobe intervenţia militară împotriva Cehoslovaciei şi că nu există nicio justificare, niciun motiv pentru a admite fie şi numai pentru o clipă intervenţia militară împotriva unui stat socialist frăţesc, nu m-am putut abţine. Eram revoltat şi beat, şi scârbit, şi când ofiţerul a avut nevoie la toaletă, nevastă-sa s-a aplecat peste masă şi- a zis: „Vă rog eu mult de tot! Știu că aveţi dreptate, dar nu-l mai contraziceţi. Soţul meu e ofiţer al Armatei române. Dacă aşa li s-a prelucrat în şedinţă, trebuie să creadă… Ceauşescu, una spune în public, alta, cadrelor armate.” Mi-au stricat seara, sejurul, dar n-am încetat să mă-ntreb ce se petrecuse în armata română? Să fi jucat Ceauşescu un rol dublu – unul în faţa publicului şi a presei şi altul într-ascuns, în instruiri secrete? În sfârşit, mi-am zis, ce se vorbeşte la beţie, acolo rămâne, e lege! Şi zilele astea, documentându-mă pentru cartea de faţă, am descoperit în documentele Moscovei cuvintele pe care le rostise un înalt ofiţer român într-o noapte, la beţie: „Depozite de arme, paraşutişti, staţii clandestine de radio, plan CIA” . Ofiţerului meu i se aduseseră la cunoştinţă nu ideile din cuvântarea şefului statului, ci informaţii culese din documentele mincinoase ale Moscovei, destinate a justifica inadmisibila faptă. M-am apucat să găsesc o explicaţie ciudatei întâmplări şi mi-a fost imposibil până am descoperit că în august 1968 ministrul Armatei era Ion Ioniţă, despre care dicţionarul afirmă că în anii ’80 a complotat împotriva lui Ceauşescu. Ministrul Forţelor Armate din timpul acela îşi instruia subalternii în şedinţe secrete în ideea că CIA pregăteşte contrarevoluţii nu doar în Cehoslovacia, ci în toate ţările socialiste. Armata română condusă de Ion Ioniţă era pregătită ideologic, în punctele ei de comandă, pentru a accepta ideea unei intervenţii ruseşti în România, la fel ca în Cehoslovacia. Până azi, nimănui, nici prin capul Securităţii, nici prin al devoratorilor de arhive, al neo-paraziţilor istoriei, nu a pătruns bănuiala că instructajul secret făcut de ministrul Armatei nu era urmarea indicaţiei confidenţiale a lui Ceauşescu. Întrebarea era: de ce, totuşi, ruşii n-au trecut la aplicarea ei? Unde a mers mia, ar fi mers şi suta. Am epuizat variantă după variantă şi am rămas, să mă ierte copiii de astăzi, la una întemeiată pe ceea ce s-a descoperit după un sfert de secol: prestigiul lui Ceauşescu şi-al României urcaseră atât de vertiginos încât o invazie rusească în România s-ar fi izbit de protestul opiniei publice mondiale şi ar fi favorizat o intervenţie chineză în Orientul Îndepărtat.
Hugh Seton Watson: „Politica externă a României reprezintă cel mai important eveniment din istoria Europei de Sud-Est de la moartea lui Stalin”.
Capitolul 12
– Scurt, tovarăşe Ceauşescu, interveni Marin Preda. Dacă aveţi de gând să reintroduceţi în literatură spiritul realismului socialist, vă anunţ de-acum, pe mine să nu contaţi. MĂ SINUCID!
– Tovarăşi, nu şi-a pierdut cumpătul Ceauşescu, sunteţi aici, cu unele excepţii, personalităţile de vază ale literaturii române; să vină şi să spună deschis cine a fost obligat să scrie în spiritul realismului socialist şi dânsul s-a opus! Sau, cumva, eu am scris acele cărţi ale realismului socialist şi dumneavoastră v-aţi simţit jigniţi? Tovarăşi, scrieţi în ce spirit doriţi! Dar să nu aşteptaţi de la mine aplauze, dacă puneţi la îndoială cauza socialismului, ori justeţea liniei partidului. Aveţi edituri în străinătate, unii o şi fac deja… Mai vorbim. Mâine plec la Tulcea. Care vreţi să mergeţi la Tulcea? (Toţi.)
– Nu toţi. Plecăm cu un elicopter, să vedem câţi pot merge în elicopter.
Tezele din iulie*
Mao l-a primit pe Nicu în locuinţa sa din Beijing, în afara protocolului oficial. O locuinţă simplă, păstrând doar strictul necesar: o saltea aşezată direct pe duşumeaua din lemn de bambus lăcuit, perne de mătase în jurul unei măsuţe din lemn de palmier, perdele vaporoase, lămpi cu abajur din hârtie de orez, un bonsai măricel în centrul încăperii; vitrină cu obiecte din ceramică şi aranajmente de flori din jad; pe pereţi, mostre de caligrafie chinezească. În ciuda suferinţei fizice – tuşea des -, ochii lui Mao exprimau bunătate şi un amestec de bucurie şi vinovăţie care lui Nicu îi amintea de tatăl său, Andruţa. Ca mai toţi soţii îmbătrâniţi împreună, mamă-sa Lixandra şi tată-su’ Andruţa se gâlceveau din orice nimic; dar era de ajuns să apară unul dintre copii ca faţa moşului să se însenineze şi ochii să se furişeze vinovaţi înspre iertare…
Nicu a început prin a-şi declara uimirea pentru cum arată China după numai şapte ani de la ultima sa vizită; şi că poporul chinez este de nerecunoscut; realizările sale sunt greu de imaginat, zicea; produce fără tehnologie din exterior de la avioane ultrasofisticate la submarine greu vizibile. Şi Mao a zis:
„Aşază dedesubt vreo 70 de milioane de morţi şi vei înţelege; adică vreo 30 de milioane care au murit de foame, în timpul „Marelui Salt Înainte”[ii] şi vreo 40 de milioane care s-au stins epuizate fizic în Marşul cel Lung*, secerate de boli în închisori sau de glonţul cuvenit trădătorilor”.
– Eu i-am omorât, a adăugat.
Şi pentru că Nicu s-a arătat nedumerit şi a cerut lămuriri de traducere, interpretul a zis, am tradus corect, tovarăşul preşedinte a trimis la moarte, într-o formă sau alta, mai mulţi oameni decât Stalin*. Iar Mao, care bănuia ce explicaţii suplimentare ceruse preşedintele român, l-a întrerupt pe traducător şi a completat, ca să nu rămână nimic neclar între ei:
-Genocid, tovarăşe Ceauşescu, holocaust… Doar că, dacă Hitler n-ar fi pierdut războiul, holocaustul s-ar fi chemat „Marea Primenire” şi nu holocaust. Mintea omului a inventat multe cuvinte la auzul cărora, mai târziu, tot ea, fie se prosternează, fie se înspăimântă.
-Holocaust nu e un cuvânt inventat, tovarăşe Mao, a zis Nicu, el înseamnă fapte, crime…
Replica a venit tot de la traducător:
-Tovarăşul preşedinte zice că dacă Hitler ar fi câştigat războiul, iar „holocaustul” s-ar fi numit „Marea Primenire”, peste o sută-două de ani, „Marea Primenire” ar fi fost omagiată ca moment istoric spre lauda umanităţii…
Mao aproba din cap, părea că înţelege româneşte, şi l-a completat pe interpret:
-Suntem la început de lume, mult stimate oaspete român. Victimele sunt pavelele spre ieşirea din întuneric… Ele mărturisesc despre faptele pe care am fost nevoiţi să le facem pentru a construi lumea nouă. Lumea e alcătuită din călăi şi victime, niciodată doar din victime, niciodată doar din călăi. La voi e altfel…
-Nu ştiu unde vreţi s-ajugenţi, evită Nicu răspunsul.
-Ai ordonat să fie împuşcaţi oameni, tovarăşe preşedinte?
-Nu!
-Fie, admise Mao. Nu ca preşedinte, ca activist de partid… Aveţi o regiune Vranţa?
-Vrancea, da, avem. Am ordonat să fie împuşcaţi legionarii ostili programului nostru; nu trăgeam noi, ne omorau ei…
-Lasă astea, zise Mao, nu trage nimeni în oameni de plăcere… Astăzi ai repeta ordinul?
-Sigur nu!
-Adică i-ai lăsa să vă omoare ei pe voi?
Nicu parcă se auzea pe el vorbindu-i lui Vasile Patilineţ şi zise:
-Ştiu ce vreţi să spuneţi. Istoria îi va consemna ca martiri, şi tocmai ei, martirii, vor fi dovezile vremurilor pe care noi, călăii, am fost nevoiţi să le învingem. Ne înfrăţim în moarte… Nu e chiar aşa…
-Aşadar, astăzi n-ai proceda le fel?
-Cred că nu. Important este să rămânem aşa cum suntem, ei – martiri şi noi – călăi. Să nu inversăm rolurile, deşi pentru posteritate suntem totuna… S-a oprit preţ de câteva secunde pentru a urmări reacţia de pe faţa interlocutorului. E adevărat, nu cunoaştem paşii pe care omenirea îi va face în continuare, încotro se îndreaptă ea, dar ştim că învingătorii sunt cei care decid binele şi răul, care e deosebirea între crima arderii de oameni şi binefacerile „Marii Primeniri”. Ce azi e una, mâine-i alta, după cum se schimbă victoriile.
-Adică, a reluat liber tălmăcitorul, tovarăşul preşedinte zice că Stalin a văzut cum, după victoria revoluţiei din octombrie, bolşevicii aveau doar imagini vagi despre ce-ar urma să facă; au început să doarmă în casele şi-n paturile învinşilor, să mănînce ca ei, să aibă amante, să-i imite în toate; iar unii, intelectualii mai ales, să năzuiască la valorile burgheziei, la felul de libertate al acesteia, să împărtăşească gusturile ei artistice. Aceştia trebuie smulşi precum buruienile vătămătoare…
Nicu aproba din cap; Mao îi urmărea reacţiile, imobil. Doar ochii îi mijeau şi-un surâs tainic se aprindea în străfundurile lor.
-Comuniştii, adevăraţii comunişti au aflat virtuţile comunismului pe cale genetică; asta nu se ştie încă, le-au căpătat în sânge. Ceilalţi – pe cale raţională sau pe aceea a intereselor. Aceştia sunt dezamăgiţii, cârcotaşii! Neghina!
Nicu a întors privirea de la interpret şi întâlnind-o pe-a lui Mao asupra sa, i-a zâmbit în felul, „lucrurile nu sunt aşa simple cum le vedem”.
-Ne găsim la început de eră, stimate tovarăş, a reluat Mao. O eră pe care n-o cunoaştem, dar pe care o descifrăm muncind-o, stârpind vechiul oriunde se manifestă el. Marea Primenire, Holocaustul lui Hitler, noi l-am botezat Revoluţie Culturală. Un european nu poate înţelege… Mă poţi contrazice, nu mă supăr!
-Cine defineşte vechiul? vru să ştie Nicu.
-Necesitatea… Şi-acum o să mă-ntrebi cine defineşte necesitatea? Eu, noi! Greşim, plătim…
Mao şi-a întrerupt cuvântul pentru a da atenţie unui ins care aducea, pe un platou larg de porţelan cu desene florale, ceainicele şi ceştile pentru ceai; conform obiceiului locului, gazda alegea ceainicul potrivit cu calitatea oaspetelui, turna în ceşti şi oferea amănunte legate de proprietăţile ceaiului oferit.
-Ceaiul pe care vi-l ofer, mult stimate oaspete, are proprietatea de a absorbi substanţele toxice din organism, sporeşte activitatea pielii, îmbunătăţeşte gândirea, dă vioiciune revoluţionară. Noi îl pregătim după datina veche; se ia un vas de faianţă şi se-ncălzeşte bine cu apă clocotită; se prepară întâi infuzia concentrată de ceai; se pun 2-3 linguriţe de frunze de ceai uscate şi se toarnă peste ele puţină apă foarte fierbinte; se lasă 3 – 5 minute ca acestea să se umfle, după care se toarnă apa clocotită; se acoperă vasul cu infuzie cu un prosop pus în patru sau cu o căciulă călduroasă şi se lasă 6 – 8 minute; infuzia obţinută se strecoară prin-o sită mică specială şi se împarte în fiecare ceaşcă în funcţie de vârsta şi starea sănătăţii…
Vorbea agale, pasionat. Se putea desluşi în glasul bătrânului plăcerea trecerii de la preocuparea pentru sinteză la descrierea detaliului semnificativ.
-Cel mai gustos ceai, zicea, se obţine atunci când peste frunze se toarnă apa care abia a început să clocotească; în mod sigur gustul ceaiului se îmbunătăţeşte dacă se foloseşte apa de izvor, fără miros de clor. Ceaiul nu se fierbe ca sa nu-şi piardă din aroma specifică şi din gustul său; noi, chinezii, folosim peste 180 de feluri de ceaiuri tămăduitoare pentru tot atâtea boli; ce-i drept nu avem soiuri care să se împotrivească morţii şi privite de aici lucrurile, din această perspectivă, putem afirma şi că, de fapt, ceaiurile sunt pentru oameni sănătoşi, tot la fel cum, revine el la tema discuţiei, democraţiile sunt doar pentru oameni bogaţi…
Nicu a ridicat ceaşca de ceai cu privirea pe interpret; acesta încuviinţă uşor din cap felul în care fosta sa gazdă din România se adaptează locului şi astfel încurajat soarbe câteva înghiţituri. Nu-i pui nici zahăr, nici miere, observă Mao, te pricepi; astfel, ceaiul rămâne nealterat de niciun gust străin; tot la fel îl beau şi eu, simţi începutul de vioiciune?
-E bun, confirmă Nicu. Pot afirma că n-am băut niciodată un ceai atât de bun.
Citeşte pe chipul interlocutorului mulţumirea pentru lucrul bine făcut şi în sinea sa simte începutul unei nelinişti, căci moşneagul din faţa lui vorbeşte despre crime la fel ca Ana Pauker, despre care ştie sigur că nu l-a cunoscut pe Mao şi are motive să creadă că, la fel ca ea şi Mao, a gândit şi Stalin.
-Stalin, continuă Mao, a constatat că forţa lui personală şi a statului pe care-l conduce provine din virtuţile pe care le ascunde starea de conflict şi a emis ideea că lupta de clasă se ascute pe măsura înaintării spre socialism…
-A ales-o ca mod de existenţă, îl completează traducătorul, fortificându-se cu principiul Marelui Zid Chinezesc.
-Cu democraţia nu te pui, a continuat Mao, dacă mintea ţi-e hărăzită cu ce trebuie. Democraţia e pe bani şi statul socialist nu-i are. Hruşciov a întors gândirea lui Stalin cu capul în jos şi a proclamat ca principiu călăuzitor coexistenţa paşnică.Și va pieri pe limba lui. Democraţia îşi elaborează regula în curtea bogatului. Este arma bogatului. Singura sa armă, dar ce armă! America nu va câştiga niciodată nimic pe calea conflictelor. Va cuceri lumea cu dolarul, cu modul de viaţă american propagat prin cultura de consum; filmul american va stăpâni lumea; prin el îşi va impune moravurile şi morala. Orgoliul lui Hruşciov a întrerupt ofensiva socialismului în lume, oferind duşmanului arma duelului paşnic… Cum să te întreci în luptă dreaptă cu unul de două ori mai puternic decât tine? Între dolar şi rublă, cine va ieşi învingător? Hruşciov a subordonat rubla dolarului… A pierdut bătălia.
Şi, continuându-l, Nicu a zis:
-Stalin a simţit că, dacă procedează altfel, ar ajunge la sinucidere…
Iar Mao, surprins, s-a răsucit pe perna sa, l-a privit mijind ochii şi convingându-se că românul nu-l ironizează, a dat din cap afirmativ.
Mao purta, în loc de pantofi, târlici din atlaz, tunică închisă la gât şi pantaloni fără dungă, ambele din pânză subţire de in. Gesticula cu uşurinţă, vădea neastâmpărul unei vechi dispoziţii spre confruntare de idei.
-Stalin, a zis, a simţit ca orice demiurg. Eu, cu ceva timp înaintea lui.
Și Nicu a spus:
-Și totuşi n-aţi condamnat aşa-zisul revizionism cehoslovac.
-Cehii, mult stimate oaspete român, nu-i spuneau revizionism, aşa i-au zis ruşii. Ei au numit lucrarea lor comunism cu faţă umană… Nu contează cum îi spui: revizionism, comunism cu faţă umană, stat de drept, dictatura proletariatului, important este ce slujeşte. Modelul socialist sau pe cel capitalist? Mai devreme sau mai târziu, că-i zicea comunism cu faţă umană, stat de drept sau dictatura proletariatului, după cum porniseră, cehii ar fi cedat puterea economică, dolarul ar fi decis puterea politică…
„Fermecat” este expresia potrivită pentru starea de spirit cu care Nicu a revenit din periplul asiatic şi în special din China.
-Au de toate, tovarăşi, va cuvânta el în plenara convocată la întoarecere. Electrotehnică, electronică, instalaţii de aer condiţionat şi aşa mai departe. Și totul făcut de ei; nu importă nimic… Am vizitat şi-un şantier naval, tovarăşi, aveau cinci submarine mari în construcţie şi alte cinci vase făcute de ei, nu importate… Să vă spun drept, nu mă aşteptam. Știam că revoluţia culturală a provocat pierderi însemnate. Faţă de-acum şapte ani am observat o îmbunătăţire radicală… Un aspect care mi-a reţinut atenţia este activitatea ideologică. După părerea mea aici au făcut o cotitură revoluţionară şi într-adevăr se poate vorbi de revoluţie culturală. Au dat la o parte – poate prea brusc, dar după părerea mea au făcut bine -, toate aceste mentalităţi mic-burgheze şi au luat-o de la capăt. Toată activitatea lor culturală, de balet, de teatru, a fost pusă pe baze revoluţionare. Au spus aşa: aici nu vrem în niciun fel să pătrundă concepţiile burgheze… Noi am împânzit cinematografia cu filme de aventuri, iar teatrul cu piesele occidentale. Am scos piesele adevărate şi am introdus piese noi, fără nici un conţinut. La fel facem şi la televiziune, unde tot discutăm şi nu s-a schimbat nimic. Înainte să plec am avut o şedinţă de Secretariat şi acolo am stabilit să pregătim un material pentru plenară, că propaganda noastră este nemulţumitoare, că ea nu corespunde sarcinilor de educare a tineretului şi poporului în general. Aşa am spus înainte de a merge în China, dar ce am văzut în China şi Coreea demonstrează că am ajuns la o concluzie justă… Nivelul de conştiinţă al cadrelor din aparatul de stat n-are nimic de-a face cu ideologia comunistă, principalul motiv pentru care au intrat în partid fiind numai dorinţa de a face carieră sau de a obţine anumite avantaje.
Şi fiindcă la Neptun s-a inaugurat Casa de odihnă a scriitorilor, iată-l, volubil, printre scriitori:
-Am făcut o casă de odihnă la malul mării ca s-aveţi unde vă odihni, dar şi loc de inspiraţie. Cum zicea Eminescu: „Mai am singur dor, la marginea mării”… Cum o duceţi?
Leana îl ferchezuise cu pantaloni crem şi pantofi papuc de aceeaşi culoare; bluză albă cu inserţii galbene, tip tunică, epoleţi şi buzunare largi. Zaharia Stancu a răspuns în calitate de preşedinte al Uniunii Scriitorilor şi-a zis:
-Bine, vă mulţumim în numele tuturor scriitorilor pentru această casă, sperăm să o ţinem deschisă şi iarna.
-Casa are calorifer; o să fie deschisă şi iarna mai ales pentru acei dintre scriitori care doresc să vină să stea aici să lucreze.
Vorbea în picioare, retras înt-un colţ a sălii pline până la refuz cu scriitori, critici de artă, poeţi, dramaturgi – o adunătură pestriţă, venită de la plajă. Eugen Barbu a întârziat. S-a plecat discret a salut, a luat scaunul de lângă uşă, singurul liber, şi l-a mutat lângă cel pe care stătuse Zaharia Stancu. S-a descotorosit de sacoşa în care-şi înghesuise hainele de plajă atârnând-o de speteaza scaunului lui Stancu şi s-a-ntors să privească cine e în sală. Când preşedintele Uniunii Scriitorilor şi-a terminat cuvântul de început, încercând să se aşeze, a nimerit peste sacoşa lui Barbu şi s-a ridicat ca ars. Vorbind, nu urmărise mişcările colegului său. Barbu nu s-a sinchisit de reacţia lui. Era năduşit şi colorat ca o paparudă. Nu s-a deranjat să-şi mute sacoşa.
„Ce debandadă! gândi Nicu. Dacă oamenii ăştia ar fi venit la o întâlnire cu un rege, tot la fel de superficial ar fi venit îmbrăcaţi? Nu s-au îngrijit în vederea acestei întâlniri nici măcar cât Leana. Aşa ceva în China n-ar fi fost posibil.”
-Foarte bine, tovarăşi, a zis, anul viitor avem zece ani de cînd s-a terminat cooperativizarea. Aşteptăm ceva şi de la scriitori, nu vă lăsaţi aşteptaţi!
A răspuns tot Zaharia Stancu:
-Se lucrează, tovarăşe Ceuşescu.
-Dacă se lucrează e bine, tovarăşi… Un balet pe tema aceasta, a cooperativizării, o piesă de teatru, care să reprezinte satul…. Numai dacă mergeţi aici, la tovarăşul Vâlcu, şi vedeţi cooperatorii, aveţi ce scrie şi ce a fost în trecut şi ce este acuma. De la 600 de kilograme de grâu la 2209; mai aşteptăm câteva zile ca să se ajungă la 3000 de kilograme.[iii] (Râsete).
Râsetele l-au înviorat brusc; gluma a fost gustată spontan, ceea ce nu i se prea întâmpla în discuţiile când îi avea în faţă pe Chivu, Trofin şi compania. A râs până şi taciturnul Zaharia Stancu. Preşedintele Uniunii Scriitorilor îl intimida ori de câte ori se afla în prezenţa sa; chipul umbros, ochii ascunşi sub sprâncene grele, firea vicleană, alunecoasă, puneau între ei un ecran greu de străpuns. Şi mai presus de toate îl intimida grosimea romanului „Desculţ”, tradus în mai toate limbile pământului.
-Tovarăul Zaharia Stancu ştie. Romanul său „Desculţ”, cu ţărani români, circulă în toată lumea, e viu, autentic…
Îi vede pe Jebeleanu, pe Păcuraru…
-Sunt aici câţiva tovarăşi mai în vârstă, tovarăşul Păcuraru, care erau mai activi în anii ilegalităţii. Probabil că acuma consideră că am realizat socialismul şi putem să ne bucurăm, cum zicea tovarăşul Mao… Mă uit la Jebeleanu. Îmi aduc aminte când l-am cunoscut. Era foarte activ şi a scris foarte frumos. Are talent bun, scrie rar, puţin. Ne cunoaştem din 1936. Sigur, în împrejurări deosebite. Eu eram la închisoare, el era afară. (Râsete.) Dar scria bine.
Cel lăudat astfel a făcut gestul ca şi când ar fi vrut să se ridice; o reverenţă ironică. Rigiditatea staturii îi contrazicea intenţia – un sfinx.
-Şi acuma scrie bine! interveni Barbu.
-A scrie bine, tovarăşi, nu înseamnă numai a scrie orice. Eu am pretenţia de la Jebeleanu, ca să pot să-i spun că scrie bine, să scrie şi poezii care să lumineze interioarele de conştiinţă ale omului nou… Pretenţiile sunt mari. Nu cantitate, pentru că, după mine, literatura nu trebuie măsurată după coli. Mi se pare că va trebui să revizuim şi sistemul de plată. Nu după numărul de coli, ci după conţinut. Dacă în câteva file scrii un conţinut bun, reprezintă o valoare cât un volum de 500 de pagini. Dar, iată, vorbesc doar eu. O să se spună: „A venit în vizită şi începe să ne critice…”
Intervine Zaharia Stancu, mereu în picioare:
-N-o să spună nimeni aşa ceva. N-au fost numai critici, îl asigură preşedintele Uniunii Scriitorilor, au fost şi nişte lucruri foarte utile.
-Tovarăşul Zaharia Stancu vă apără şi bine face. La ţară, când cineva îşi apără puii, se spune că e cloşcă. Nu e de supărare. Cu scriitorii n-am făcut încă o şedinţă ca să critic cum ştiu eu. Să avem o întâlnire de lucru în spirit de partid, unde să discutăm lucrurile lăsând hainele jos şi să spunem aşa cum trebuie. A scris Baranga câteva piese bune, Everac are câteva piese bune. Eu aştept ca să întocmească Uniunea un program de lucru, cum avem programul dezvoltării societăţii socialiste multilateral dezvoltate, în care să avem şi un punct: formarea omului nou, multilateral dezvoltat. Eu ştiu că unii spun: literatura şi arta nu poţi s-o planifici. Să vă spun drept, mie nu mi se pare imposibil. E greu, dar imposibil nu. Adică în sensul de a-ţi propune anumite ţeluri şi de a realiza anumite opere care să servească anumitor scopuri, ca la americani, urmând ca fiecare să le realizeze cu talentul, cu priceperea, cu universitatea lui, ţinând seama şi de ce avem nevoie pentru muncitori, pentru cooperatori, pentru studenţi, pentru femei şi chiar pentru scriitori, că şi ei au nevoie de lucrări de artă bune. În aceasta constă până la urmă şi rolul artei. Cum cerem să producem şi bunuri de consum şi bunuri tehnice la nivelul cerinţelor, şi în domeniul artei avem aceleaşi pretenţii. Piese de teatru, filme care să nu mai fie trimise la Cannes sau mai ştiu eu unde şi să se spună: „Cum au putut să le dea drumul din ţară? Aveam o impresie de mai multă seriozitate despre România!” Cam acestea sunt, tovarăşi, pretenţiile noastre…
Zaharia Stancu ia sacoşa lui Eugen Barbu de pe scaunul său şi se aşază cu ea în braţe. Cu sacoşa lui Barbu în braţe zice:
-Nu sunt puţine.
-Dacă scrieţi bine, riscaţi să vă aprob… (Râsete). A cui e sacoşa aia, tovarăşe Stancu? Nu cumva a tovarăşului Barbu? E frumos să vă ajutaţi între dumneavoastră…
-E lacom, tovarăşe Ceauşescu, replică Eugen Barbu. Pune mâna pe tot ce găseşte. L-aţi lăudat degeaba…
Se ridică, ia sacoşa din braţele lui Stancu şi o aşază la picioarele sale.
„Ce-o fi în capul lor?”, se-ntreabă Nicu. Fusese la adunarea generală de la Uzinele „23 August”, în februarie. Le-a spus:„ Aveţi o uzină bună, cu rezultate bune. De altfel, acum împlineşte 50 de ani şi trebuie să o sărbătorim. Dar planul care vi l-aţi propus voi pe cinci ani este mic. Trebuie să-l triplaţi”. La început ei au spus că sarcina este cam mare, dar deja au prezentat programul şi vor trece de la 1 miliard şi 200 de milioane producţie anul acesta, la aproape 4 miliarde în 1975. E viaţă. Când ai în faţă un pisc pe care trebuie să-l urci, nu stai să te hlizeşti şi să faci glume proaste.
-Unii onirici, tovarăşi, spun: Ce să iau eu lucruri din viaţă? Stau acolo, la cafenea, şi visez cam cum este lumea, îmi imaginez şi scriu eu aşa cam cum este lumea şi scriu eu aşa o imagine, ce să învăţ din realitate lucrurile…?
Se opreşte. Zaharia Stancu se încruntă şi ripostează, dar blând:
-Aceştia sunt puţini, tovarăşe Ceauşescu.
-Din aceştia apar tot timpul, tovarăşe Stancu. Se-nmulţesc precum ciupercile după ploaie: o ploaie socialistă. Nu toţi muncesc la fel pentru ea. Când te duci în pădure găseşti şi ciuperci bune şi proaste, că după ploaie orice apare, dar societatea trebuie să le selecţioneze şi ceea ce nu înţeleg eu este de ce Uniunea Scriitorilor nu joacă rolul acesta de selecţie… Că şi ciupercile, când te duci în pădure, le alegi. Pe cele care sunt otrăvitoare le dai la o parte… Albinele, ştiţi bine, îi omoară pe trântori; mai menţin câte unul, că au nevoie de el, dar numai cât au nevoie… De ce trebuie să edităm toate prostiile? De ce în revistele noastre şi mai cu seamă în revista Uniunii Scriitorilor, „România literară”, trebuie să-şi facă loc orice ?… Ea nu este, ca să spun aşa, hai să nu fiu chiar prea plastic, castronul unde arunci orice… Sigur că pot să spună unii: „Cum mai rămâne, domnule, atunci cu libertatea aceasta de creaţie?” Rămâne foarte bine. Cine e pentru construcţia socialismului are libertate deplină să scrie în orice formă, mai bine, mai rău, aici depinde de talent, dar alte concepţii, la alte ideologii nu le putem face loc în societatea noastră. Libertatea de creaţie nu înseamnă în nici un fel libertate pentru ideologii străine orânduirii noastre socialiste. Literatura românească trebuie să fie literatură socialistă, militantă…
În depărtare, pe plaja comună, se aud strigătele vânzătorilor de porumb fiert, „Ia porumbul fiert!”, „Porumb fiert!”, „Porumbielu’!”… Sunt voci specifice ţiganilor. Ceauşescu îşi întrerupe discursul ca să ia aminte la ce se strigă şi continuă:
-De unde credeţi voi că au porumb de vânzare ţiganii? Lenin, tovarăşi, atrăgea atenţia, numea controlul o funcţie importantă în etapa de construcţie a noii societăţi. Eu i-aş spune vitală şi nu mi-e teamă că greşesc. Miliţia nu-şi face datoria. Și de la neglijenţele mici pornesc alea mari. Corupţia, tovarăşi. Controlul e necesar în toate ramurile de activitate ale omului, inclusiv în artă, în cultură… Cu deosebire aici. Aici se strecoară veriga slabă… înşelătoare, căci ea vine aurită din cercurile din afară… Trebuie să înţelegem, tovarăşi, că este timpul ca să punem capăt lucrurilor acestea mai îngăduitoare. Îngăduinţa asta face rău altfel. Unii au înţeles să aducem cele mai proaste filme americane, să le punem la noi pe piaţă, toate piesele, tot ce e mai rău să aducem; „A, păi costă mai puţin şi câştigăm mai mult…” Parcă am transformat în comerţ activitatea de educaţie socialistă. Şi atunci, sigur că, dacă mai aducem pe acelea americane din Occident proaste, de ce să nu scoatem şi noi mai proaste decât ei? (Râsete.)
-Vreau să spun şi eu ceva, intervine Adrian Păunescu. Vreau să spun că multe din poeziile politice care se fac la noi sunt mai greu de tipărit decât poeziile în care, să zicem, nu e vorba despre nimic. Prin faptul că este o carte de complexităţi, adică în care sunt şi imnuri, dar nu numai imnuri, în care sunt şi lucrurile dramatice care se întâmplă, şi chiar faptul, de exemplu, un lucru pe care oricine îl observă, că dumneavoastră personal şi conducerea partidului nu aveţi odihnă. Sigur că noi ne bucurăm că tot timpul conducerea partidului este în mijlocul poporului, dar asta constituie, cum să spun, noi vedem cum încărunţiţi dumneavoastră. Ăsta e un lucru dramatic pentru noi. Şi este un lucru dramatic pentru că-l vedem încărunţind pe tovarăşul Stancu. Toate lucrurile acestea, cum să spun, sunt subiecte de poezie. Să ştiţi, tovarăşe Ceauşescu, şi eu vă spun dumneavoastră, că acesta este lucrul cel mai greu de tipărit, poezia politică şi literatura socială. Aţi dat exemplu unele filme care merg poate peste graniţă şi nu fac cinste României, eu vreau să vă dau un alt exemplu, al unui film care face glorie României şi care a avut în ţară o soartă mai dificilă; e vorba de „Reconstituirea”. Probabil aţi văzut ce succes a avut şi s-au spus lucruri bune despre socialismul de la noi. Şi în revistele de stânga, şi în revistele de centru franceze, oriunde s-a vorbit. Lucian Pintilie, regizorul filmului, nu mai poate face film acuma. Adică eu aş vrea să vă spun că, dacă s-ar lucra atent cu oamenii de cultură şi cu scriitorii şi dacă s-ar încuraja acest fel de literatură şi acest fel de cultură, cred că…
Sala se animă ca după briză, freamătă. Alexandru Ivasiuc se ridică pentru a se face auzit.
-Literatura, zise, îşi pune întotdeauna cele mai înalte idealuri; nu cum este societatea, ci cum trebuie să fie. Și întotdeauna între ce este şi cum trebuie să fie există o diferenţă şi literatura observă această diferenţă. Dar, totuşi, până la urmă se publică. Şi eu am scris un roman politic şi s-a publicat. Dar dacă era un roman despre un băiat care iubea o fată, şi numai acest lucru, trecea mult mai uşor.
-Dar, tovarăşe Ivasiuc, se animă şi Nicu, dacă ai să scrii numai Romee şi Juliete se satură lumea. (Râsete.) Dar Emil Zola a scris bine. De exemplu, a scris viaţa oamenilor în general şi nu cred că s-ar pune vreo problemă dacă vreun scriitor ar scrie astăzi despre oamenii noştri; sigur, cu preocupările lor de astăzi.
Alexandru Ivasiuc:
-Şi cu eşecuri.
-Da, şi cu eşecuri, sigur că da, dar de a reda, într-adevăr, realităţile aşa cum sunt şi de a sta de vorbă şi cu minerii şi de a vedea că până la urmă totul nu se realizează din eşecuri, ci până la urmă totul este rezultatul – sigur, am avut diferite eşecuri, greutăţi, dar ceea ce au realizat minerii aceştia sunt lucruri care, sigur, pot fi redate. Sigur, sunt şi cazuri, sunt şi morţi, şi asta trebuie redat şi sunt lucruri dramatice care merită să le redaţi. Dar depinde de felul cum le redaţi. Noi în fiecare zi ne gândim – şi acum am format şi o comisie care studiază felul cum o să arate România în anul 2000. Încadraţi-vă şi dumneavoastră şi scrieţi cum va arăta. A, sigur, dacă dumneata o să spui „ce, domnule, în anul 2000 nu va mai fi comunism, va dispare deosebirea, toată lumea va fi o apă şi un pământ…”. Sigur că sunt şi asemenea concepţii şi teorii. Deşi, cine analizează de pe o poziţie într-adevăr ştiinţifică vede că toate drumurile merg, totuşi, spre societatea aceasta unde omul va fi şi liber, dar va duce şi o viaţă fără stăpân, fără asupritor. Aceasta presupune însă şi un studiu politic, şi un studiu ideologic, că e greu să spui că cineva poate fi un mare scriitor numai prin faptul că ştie să scrie bine sau a învăţat la universitate să fie scriitor. Asta nu se învaţă în nicio universitate. Asta este în viaţă şi poţi să fii un scriitor mare dacă ai un ideal mare, dacă ştii ceea ce doreşti, dacă te încadrezi în lupta societăţii pentru progres social. Nu? Poţi să scrii lucruri oricâte, care s-ar părea la început, vorba lui Eminescu, „cuvinte goale ce din coadă o să sune” şi care nu spun nimic. Şi pentru că veni vorba de „Reconstituirea”, este adevărat că în Occident a fost primit bine, dar să nu credeţi că orice este primit în Occident bine reprezintă şi un lucru bun. Eu consider că „Reconstituirea” nu este un film bun. Nu dă nimic pentru că prezintă denaturat poporul nostru. Prezintă acolo ca o gloată care se aruncă. Dar unde aţi văzut în viaţă, unde? Aşa e clasa noastră muncitoare, ca o gloată însetată de sânge? Sigur, în Occident, şi la comuniştii din Occident, noi le-am spus, sunt influenţe greşite. Și privesc greşit. Şi ei sunt sub influenţa şi presiunea acestei ideologii străine. Dar noi nu putem să ne luăm după faptul că tot ceea ce este lăudat în Occident înseamnă că e o operă de artă. E un film mediocru, puţin spus, pentru că denaturează realitatea românească şi clasa muncitoare nu este o gloată. Nu se poate nici aşa discuta că acolo a fost bine primit, dar în anumite cercuri şi intenţionat. Și noi ştim aceasta şi avem şi datele acestea, dar prea puţin ne interesează. Nu în spiritul „Reconstituirii” trebuie scris şi create filme. Sunt de acord să criticăm serios, dar să prezentăm poporul nostru aşa cum este el, nu ca o gloată însetată de sânge; nu aceasta reprezintă poporul român. Să criticăm anumite defecte în film, în piese, în roman, dar, în acelaşi timp, trebuie să scoatem esenţialul. Filmul trebuie să aibă o anumită orientare, nu orice. Numai ca să fie dramatism, să vedem anumite instincte la om. Pentru aceasta nu e nevoie de un film. Şi ştiţi bine că a stat pe piaţă şi nu şi-a scos banii, în România.
Am făcut experienţă cu artiştii plastici, tovarăşi. Au vrut să cumpere muncitorii tablouri; au făcut expoziţie şi s-au dus muncitorii. Au spus: „Pentru astea să dăm noi cinci milioane? Ce fac eu cu asta?” Unul a spus chiar aşa: „Domnule, dacă e vorba de aşa pictură veniţi că v-o fac eu. Că eu ştiu mai bine să arunc cu preşul şi să iasă o pictură decât a făcut-o acesta”. Aşa a spus. Şi, sigur, s-au supărat tovarăşii de la Uniunea Artiştilor Plastici. Au spus: „Chiar aşa să ne spună? N-au habar de artă„. Dar ce, aceasta e aşa că numai el are habar de artă? Acela care cumpără vrea să-i placă. Nu-i place, spune: „N-am nevoie, domnule! Nu face doi bani ce-ai făcut dumneata„. Are dreptul să spună asta. Dar noi nu facem loc în presa noastră de critică de artă părerilor: publicăm ca să nu supărăm pe nimeni. Dar de ce să nu supărăm? De ce să nu public ce-a spus muncitorul acela: „Ce, asta e artă?” Asta e părerea lui. Dacă altul zicea: „Mă închin la ea„, atunci publicăm şi părerea aceea şi cealaltă. Dar până la urmă au spus: „Nu ne cumpără nimeni, să ni le cumpere Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă”. Dar ce este Comitetul de Artă? Banii aceştia sunt tot ai clasei muncitoare, tot ai poporului. El nu poate cumpăra decât lucruri care sunt acceptate de popor.
Poate, într-adevăr, sunt nişte oameni care au ajuns la un nivel şi sunt neînţeleşi. Sigur, poate să picteze, să şi le ţină acolo, dar ca să mă oblige să le iau, să le cumpăr, iar nu se poate. Că şi eu sunt liber să iau ceea ce-mi place. Vedeţi, libertatea aceasta trebuie înţeleasă nu numai în sensul că spune cineva: „Domnule, eu scriu ce vreau, dar eşti obligat să-mi tipăreşti, eşti obligat să-mi cumperi şi, pentru că ai 10000 de biblioteci în sate, să-mi trimiţi în fiecare bibliotecă cel puţin două exemplare, pentru că or să stea la coadă cititorii în sat şi să aibă mai multe exemplare, şi atunci scoate-mi, te rog, în 20 – 25000 de exemplare„. Și stau acolo nevândute şi le vedem şi ştiţi bine că nu puţine sînt acestea, ca să mă refer din nou la scriitori, că nu sunt aici ceilalţi; ca să nu-i criticăm în lipsă. Aşa că problema aceasta trebuie, totuşi, să ne înţelegem bine asupra a ceea ce vrem şi de ce avem nevoie. Nu, nu vrem deloc să idealizăm, să poleim lipsurile noastre, să trecem peste ele. Să le descoperim, să le criticăm, dar să vedem şi perspectiva şi să contribuim la dezvoltarea societăţii, pentru că numai aşa vom face un lucru util şi folositor. Altfel facem lucru nefolositor societăţii. Şi, sigur, societatea e în drept să-şi ia măsurile care le consideră ea necesare. Trebuie coborât pe pământ, vorba lui Eminescu: „… Tu te coboară pe pământ, fii muritor ca mine”. atunci într-adevăr vei înţelege.
Ivasiuc, metaforic:
-La Congresul IX a fost o ploaie, povesteşte Ivasiuc. Am şi scris poezia „Ploaia”. Au apărut, într-adevăr, şi lucruri şi mai bune şi mai rele, dar a fost o ploaie şi literatura, ca şi toate artele, a înflorit. Și aceasta este o realitate absolută. Adică niciodată nu s-au scris acele lucruri. Să ştiţi, orice am face, tot din 1000 de cărţi care se scriu într-un an n-o să rămână peste 100 de ani decât două-trei, pentru că, atâţi câţi au rămas…
-Dragă, dar vreau şi eu câteva flori pe care să le admir. Şi, pentru că suntem 20 şi ceva de milioane, şi în 1975 vom fi 22 de milioane, sigur, să găsească fiecare în grădina aceasta mare tot felul de flori, dar fiecare să găsească o floare-două care să-i placă şi floarea aceasta să contribuie la crearea unei atmosfere plăcute. Știi că şi în grădină mai răsare câte o floare, aşa, care strică şi ambianţa şi mirosul şi atunci eşti obligat să o tai. Aşa se întâmplă. Eu m-am ocupat, mai pun flori în grădină, pun şi legume, dar când văd că e ceva care împiedică să crească, le scot, le tai.
Adrian Păunescu:
-Dar le şi ajutaţi pe celelalte. (Râsete)
-Le ajut, dragă. (Râsete) Uită-te la tine, tovarăşe Păunescu, cât ai crescut. (Aplauze, râsete.) Am spus asta nu fizic, ci din alt punct de vedere.
Ivasiuc:
–-Vă dau un exemplu, tovarăşe Ceauşescu. Acum două săptămâni am scris un articol în cadrul unei rubrici permanente. Acest articol a fost cenzurat. Eu m-am supărat pe chestia asta, şi am zis: „De ce, că e un articol despre marxism? Ce aveţi cu chestia asta?” M-am dus la tovarăşul Vela, am discutat, a zis că nu e nimic greşit în fond, şi am văzut tot materialul cum era subliniat în şpalturi. Şi am zis: „De ce nu sunteţi voi de acord cu chestia aceasta?” Scriam aşa: „Marxismul nu este o doctrină despre dialectică, ci o doctrină dialectică”. Și era subliniat. Am zis: „Ce nu este adevărat? Nu l-a dezvoltat Lenin, alţii nu l-au dezvoltat, nu sintetizează experienţa?” A zis: „Dragă, e o exprimare mai neobişnuită”. .. Chestia cu sfinţii, tovarăşe Ceauşescu !
-Pentru marxism-leninism trebuie să te baţi. (Râsete. Aplauze.) Marxismul s-a afirmat întotdeauna cu bătaie, nu de la sine.
-Pentru marxism să mă bat cu ceilalţi, tovarăşe Ceauşescu ?…
-Trebuie să ridicăm nivelul activităţii noastre ideologice, că sunt şi de la presă care sunt dogmatici şi nu înţeleg lucrurile, şi de la scriitori. Şi atunci tocmai de aceea este nevoie să ne ocupăm serios de a ridica nivelul de cunoştinţe al lor şi nu vom mai întâlni asemenea lucruri. În fond, de ce s-a întîmplat aşa? Dacă lucrurile stau aşa? Tocmai datorită gradului de neînţelegere, de judecare îngustă…
-De sfinţi…
-Eu aşa aş fi făcut: „Hai să ţinem 10 inşi, şi voi şi noi, să discutăm. Ce e greşit în articolul acesta?” Aşa făceam.Eu nu mă tem de cărţile proaste, eu mă tem de cărţile bune… (Râsete, aplauze). Cărţi proaste ştiu că or să apară.
-Am o mică teorie, anunţă Ivasiuc. Liberalizare înseamnă că dumneavoastră sunteţi toleranţi cu noi. Noi nu vrem toleranţă. Noi vrem să avem, în cadrul societăţii, cuvântul nostru de spus, drepturile noastre şi aşa mai departe, nu toleranţă. Noi nu suntem pentru toleranţă. Noi suntem pentru a contribui într-adevăr ca societatea noastră şi omul acesta care să fie demn…
Marin Preda intră în sală c-un chip răvăşit şi rău prevestitor. Nicu îl ia în primire, e unul dintre scriitorii săi preferaţi:
-Dacă nu mă-nşel, vrea să vorbească şi tovarăşul Marin Preda; dânsul a întârziat şi n-a mai găsit timp să intervină. Vorbeşte, tovarăşe Preda.
Marin Preda:
-Scurt, tovarăşe Ceauşescu. Dacă aveţi de gând să reintroduceţi în literatură spiritul realismului socialist, vă anunţ de-acum: pe mine nu contaţi. MĂ SINUCID!
-Tovarăşi, nu şi-a pierdut cumpătul Ceauşescu, sunteţi aici, cu unele excepţii, personalităţile de vază ale literaturii române; să vină şi să spună deschis cine a fost obligat să scrie în spiritul realismului socialist şi dânsul s-a opus! Sau, cumva, eu am scris acele cărţi ale realismului socialist şi dumneavoastră v-aţi simţit jigniţi? Tovarăşi, scrieţi în ce spirit doriţi! Dar să nu aşteptaţi de la mine aplauze, dacă puneţi la îndoială cauza socialismului, ori justeţea liniei partidului. Aveţi edituri în străinătate, unii o şi fac deja… Mai vorbim. Mâine plec la Tulcea. Care vreţi să mergeţi la Tulcea? (Toţi.)
-Nu toţi. Plecăm cu un elicopter, să vedem câţi pot merge în elicopter.
Va urma.
Aici: prologul, capitolul I, capitolul II, capitolul III, capitolul IV, capitolul V, capitolul VI, capitolul VII, capitolul VIII, capitolul IX, capitolul X și capitolul XI.
[i] Milan Kundera – (născut pe 1 aprilie 1929 la Brno, Cehoslovacia). Este un romancier şi eseist francez de origine cehă. Trăieşte în Franţa din 1975, fiind cetăţean francez din 1981.
[ii] Marele Salt Înainte. În 1957, după primul plan cincinal, Mao a iniţiat Marele Salt Înainte, a pus baza comunelor populare la ţară. Ţelul era dublarea producţiei agricole şi creşterea producţiei de oţel. Planul a eşuat, rezultatul fiind moartea a între 20 şi 30 de milioane de oameni, de foame. Un episod care arată stupiditatea măsurilor este cel cu vrăbiile. În toată China s-a dat ordin sa fie stârpite vrăbiile pentru că mănâncă recolta, iar rezultatul a fost o masivă invazie de lăcuste care nu mai aveau duşman natural. Iar lăcustele nu mănâncă recolta, ci o rad de pe faţa pământului.
[iii] În curând vom ajunge la 3000 – Aluzie la practica unor activişti de a îngroşa realizările de la o zi la alta.
