Cât erau zilele de lungi, în faţa ochilor mei, tovarăşe Bodnăraş, vedeam doar imagini cu ea ridicându-şi poalele să i se vadă mai bine botinele, dându-şi ochii peste cap, maimuţărind domnişoarele din înalta societate, ea, goală, şoptindu-mi „nu te ruşina, nu e nimic de ruşine”, imagini care parcă voiau să trăiască în veci în mine. Satele pe care le băteam în cizme de cauciuc nu aduceau în niciun fel cu satul copilăriei şi când am văzut că nu mi-l pot aminti am simţit că-mi era dor de el, de locul unde nu cunoscusem femeia. Intrasem la partizani – asta era partidul pentru mine, o tabără de partizani. Ca un partizan am gândit şi am acţionat în procesul de la Braşov, la Doftana, cu lipovenii în Deltă, cu hamalii în port, cu ţăranii, când a început colectivizarea. Şi cu ea, la mitingul de 1Mai, privind-o, regina balului. Mă goleam de sânge, fugea sângele din mine, închipuindu-mă până la adânci bătrâneţi slujind-o şi ea iubindu-mă ca pe un Stalin. Aveam încă în nări mirosul de narcise, cum sta gură-cască; cu mirosul ăsta în nări am trăit zilele, lunile, anii de la Târgu-Jiu. I-am spus scurt: „Nu fi proastă, vreau să am încredere în tine! Tu eşti lumea mea”. Şi ea a zis: „Încearcă!”…
Bodnăraş renunţă la panteonul martirilor neamului
Era trecut de miezul nopţii. Leana torcea alături, sub cămăşoiul de in pieptul îi tresălta ritmic, gândurile zburătăceau în capul lui Nicu precum un stol de grauri flămânzi; prindea unul, zburau toţi ceilalţi. Măcar de-ar fi plecat definitiv. Dar nu. Se-ntorceau în pomul cu poame care era capul lui. La sfatul ţinut la Neptun cu scriitorii, Păunescu stârnise audienţa cu informaţia că filmul lui Lucian Pintile, „Reconstituirea”[i], stârnise vâlvă în Occident, ridicase prestigiul artei socialiste din România, iar el i-a răspuns că nu tot ce laudă Occidentul e şi bun. Şi că după părerea lui nu de astfel de filme are nevoie acum ţara. Şi-n timp ce vorbea, contrazicându-l pe poet, vedea cum ceilalţi se feresc să-l privească în ochi, îşi ascundeau, cum puteau, jena de a nu-i fi pe plac. Nu-l aprobau. Erau de partea cealaltă. Acum, repeta vorbele acelea ale lui Păunescu, le punea alături de ale sale, iar şi iar: când mândru de sine, când neliniştit. Ei bine, se hotărî el, iată, e dispus să le dea dreptate: care era subiectul filmului? Subiectul filmului era simplu: doi copii reconstituie, în prezenţa procurorului de caz şi a unei echipe de filmare – de aici şi titlul „Reconstituirea” -, infracţiunea comisă de ei înşişi. Din neatenţie, unul se accidentează grav şi-n drum spre casă merge ca beat, susţinut de celălalt. Și mergând ei aşa pe drum, clătinându-se şi susţinându-se unul pe altul, sunt intersectaţi de şirurile de oameni care afluează dinspre sala unui spectacol. Aceştia râd de ceea ce văd, îi apostofează şi-i batjocoresc pe copii, convinşi că aceştia s-au îmbătat.
Aşa e, admite el: faţa-n faţă cu durerea altuia, în gloată, învinge natura rea din oameni. Regizorul a speculat tocmai ideea asta şi Occidentul a căzut pe spate de admiraţie. Ca şi ministrul de Externe, Corneliu Mănescu, cel care, după ce-a citit stenograma discuţiilor de la Casa de odihnă a scriitorilor de la Neptun, a zis că filmul l-a impresionat şi pe el, că privindu-l, se vedea în gloata celor nesimţitori şi primitivi şi-i era ruşine de el şi de ceilalţi ca el. Şi că, atunci, a jurat să nu se mai lase niciodată sedus de spiritul gloatei; filmul l-a făcut mai bun… Ca să vezi!, râse el în gând, filmul l-a făcut mai bun. Ajuns în acest punct al rememorării, se îndoia că ministrul ar fi ţinut minte ce-a jurat în timpul filmului dacă peste o lună, să zicem, văzând un om mergând pe trei cărări, nu l-ar fi crezut beat şi n-ar fi râs. La fel şi occidentalii care s-au prosterant în faţa geniului regizoral; la fel şi toate cucoanele cronicărese; filmul n-a schimbat pe nimeni, era sigur; oamenii rămân aceiaşi chiar şi dacă ar vedea filmul de o mie de ori. Şi atunci? se-nfoia el, cui foloseşte să arunci banii puţini pe care-i are ţara, doar aşa să faci mare un regizor care urăşte omul, fiindcă – şi aici se desparte categoric de Adrian Păunescu şi Corneliu Mănescu -, în film, adevărul este spus doar pe jumătate. El cunoaşte mulţi oameni simpli, muncitori sau ţărani, în special femei de la ţară, care ar fi simţit în mişcările celor doi că anume ceva în comportamentul lor nu e în regulă şi-ar fi ţinut partea copiilor, ar fi blestemat gloata idioată şi să fi văzut atunci sala vibrând şi aplaudând, căci omul, nesimţitor în faţa durerii altuia, este extrem de sensibil în faţa binelui şi curajului. Și atunci, ce-i omul? Profesorul Constantinescu-Iaşi[ii] spunea că Moise îi rătăcise pe evrei în pustie, după fuga din Egipt, vreme de 40 de ani, pentru a şterge din ei mentalitatea deprinsă în sclavie. În tranziţia asta suntem noi acum: omul nou se construieşte anevoie, în ani, cu sacrificii. Mănescu are o mentalitate de cizmar, crede că individul se poate reînnoi cum repari un pantof, schimbându-i pingelele şi blacheurile; altminteri, Corneliu Mănescu însuşi recunoaşte că în filmele lui Pintilie persistă obsesia de a scormoni în mizeria umană pentru a o specula întru gloria sa. Era mulţumit de cum a dus lucrurile până aici şi merse mai departe. Scriitorul Nicolae Breban spunea că el îl respectă pe Caragiale, dar nu-l iubeşte; căci marele Caragiale, zicea Breban, nu lucrează cu oameni, ci doar cu caricaturile lor. Ori marea cultură, spunea tot Breban, e făcută de artişti iubitori de oameni, nu de frustraţi; omul e făcut din toate, mai mult sau mai puţin, aşa a şi apărut nevoia de artă, prin nevoia de emoţie, îl ajută pe om să trăiască frumos, nu să moară urât; el, de pildă, iubeşte westernurile fiindcă îi netezesc fruntea şi-i împrospătează pofta de viaţă; Breban este un scriitor mare şi fiindcă, până una-alta, el, Nicu, răspunde de felul cum se cheltuie banii strânşi din sacrificiul oamenilor muncii nu va admite niciodată să dea apă la moara celor care caută aplauze în Occident. Trecu mai departe şi spuse: cum, atunci, să nu-l mâhnească unanimitatea construită pe o idee cosmopolită? Occidentalii îi încurajează pe regizorii şi scriitorii din ţările sărace să spună ei ceea ce lor nu le-ar aduce profit în ţările lor. Căci, dacă Pintile nu venea din ţara socialismului victorios, filmul ar fi rulat cu sălile goale. Iată, au strigat difuzorii, adevărata faţă a României lui Ceauşescu! Nu-l mai ridicaţi în slăvi, mergeţi şi vedeţi ce spun chiar regizorii lor! Sigur, tovarăşi, se revoltă el în gândul care nu-l lăsa să doarmă, unanimitatea voastră dovedeşte că intelectualul, cel din ţările veleitare în primul rând, duce cu el multe reziduuri care-l fac doritor să pară altceva decât este în realitate. Maurer are şi el o idee de-asta şi-ncearcă s-o facă mare în acelaşi scop: să primească laude în străinătate. Și-o face ca găina din Punguţa cu doi bani a lui Creangă. Adică găina invidioasă pe bogăţia cu care cocoşul moşului s-a-ntors acasă, a pornit şi ea la drum, a găsit o mărgică şi crezându-se cocoş s-a pus pe ţipat cucurigu! Mărgica lui Maurer e formula „mai bine mai puţin, dar mai bine!”, în contradictoriu cu elanul eroic al poporului român de a termina cincinalul în patru ani şi jumătate. A, sigur, triumfă el, „mai bine mai puţin, dar mai bine” sună ademenitor filozofic, dar de ce nu „ mai mult şi mai bine?” Fiindcă, răspunde Maurer, scurtarea cincinalului la patru ani şi jumătate înseamnă fie că planul a fost greşit întocmit, fie că sacrificiul cerut este supraomenesc.
Simte crescând în el furia împotriva lui Maurer şi a altora ca el şi zice” „Greşit, dragi tovarăşi! M-apuc să ridic o construcţie pe care n-a mai făcut-o nimeni până acum şi am la îndemână o anume tehnologie, anume materiale, anume muncitori. Elaborez planul cu ceea ce am, nu includ şi faptul că, lucrând, muncitorul se perfecţionează, gândirea lui inventează continuu, adaugă, economiseşte, sporeşte randamentul. Cât priveşte efortul supraomenesc – dă-i omului un ţel, cum ar fi o viaţă mai bună pentru copiii săi… Cine stă să măsoare ce-i supraomenesc? Cât de cât, continuă el raţionamentul, atât cât ne permite experienţa, la noi oamenii cresc egali în demnitate, egali în suferinţă, egali în bucuriile mari. E şi ăsta un element care stimulează, faţă de dincolo, unde, pe zi ce trece, se lărgeşte prăpastia între bogaţi şi ceilalţi”. Nu spune prăpastia între bogaţi şi săraci, pentru că dincolo oamenii îşi compară bunăstarea cu sărăcia din lumea a treia şi, firesc, nu mai simt că sunt săraci…
Şi fiindcă nu-l aprob, se lăsă Nicu purtat pe firul logicii, Maurer încearcă să introducă teza lui pe uşa din dos. Nu e primit, nu găseşte adepţi în ceilalţi şi se simte marginalizat. Fiindcă e mai uşor să te victimizezi în neînţels decât să ridici umerii şi să accepţi o povară care, dacă nu te omoară, te poate face erou. Maurer n-are, n-a avut niciodată chemare pentru eroism, contiuă el apoteotic, într-o etapă în care se supravieţuieşte cu eroism. Ameninţă că se pensionează[iii] – nu-i primul şi nici ultimul, tot omu’, după ce-a urcat mai mult decât a visat, simte nevoia să se oprească, să admire priveliştea, să bea un şpriţ. Şi fiindcă eu zic „n-avem timp”, sunt blestemat şi înjurat.
Leana horcăie pe nas, scurt, de două ori, şi el devine atent. Nimic grav, constată şi îşi reia firul gândurilor. Drumul spre comunism nu înghite „n-avem timp”. „Tovarăşi, se adresează el unei mulţimi închipuite, suntem în urmă cu cel puţin două sute de ani, şi n-o spun doar eu, o spune şi tovarăşul Daicoviciu[iv]. Și distanţa s-ar mări cu fiecare zi de pauză pe care ne-am lua-o. Poţi fi liber doar dacă eşti egal cu ceilalţi contemporani, decretează el. Altfel, gândim ca Pintilie şi scriitorii care, refuzând să accepte că trăiesc la marginea Europei, vorba lu’ Bogza, aspiră la nemurire deşi sunt morţi de cum s-au născut, fiindcă s-au născut la periferia culturii mari, dezgropaţi când şi când de interesele Europei Libere[v]. Dacă nu acceptăm condiţia de eroi, o acceptăm implicit pe aceea de surogat printre şarlatani şi escroci. Ce face surogatul? Surogatul se vede mereu într-un rol care să semene cu acela al bogaţilor de departe”.
Bodnăraş îi spusese: „Copilu’, ce vrei tu, doar tu poţi să faci”.Venise din spital să-l anunţe că vrea să se retragă din viaţa politică. În spital, zicea, aflase ce-nseamnă să trăieşti fără familie. Fetiţa îi murise de leucemie la 12 ani, nevastă-sa, Florica, după o viaţă de devoţiune tandră lângă el, un dur, se-nviorase în patul unui intrus. Că-şi vede în oglindă vinele pălind sub pielea zbârcită şi casa-i pustie. Singur cu Gheorghiţă, băiatul înfiat. Şi el i-a zis: „Nu te cred, tovarăşe Bodnăraş. Altfel de ce mi-ai fi spus «copilu’, ce vrei tu, doar tu poţi să faci »? Eşti nemulţumit ca toată lumea care, de atâta nemulţumire, se mulţumeşte să ciupească şi să nu crâcnească. Tu, cel puţin, recunoşti că nu mai poţi ţine pasul: «Ce vrei tu, copilu’, doar tu poţi să faci »”.
-Corect, i-a răspuns Bodnăraş. Nu mai pot ţine pasul cu tine. Ameţesc doar repetând în gând procentul fondului de acumulare[vi] în raport cu fondul de consum; polonezii l-au urcat la 35 la sută şi-n Polonia şuieră vânturile deşertului peste oraşe, în magazine, în case, în birouri, pe străzi, în restaurante, peste tot…
Şi el a zis:
-Și crezi, dumneata, tovarăşe Bodnăraş, c-aşa va fi şi la noi?
Şi Bodnăraş a răspuns:
-De ce la noi ar fi altfel?
-Nu pot să-ţi dau drumul, i-a zis Nicu. În afară de Lenuţa – care-ţi urează sănătate multă – şi de tine, nu mai am încredere în nimeni.
-Mulţumesc! a zis Bodnăraş… În mine? De ce?
-Îţi spun mai încolo. Se zice despre dumneata că ai fost spion sovietic…
-Aşa se zice.
-Şi chinez?
-Şi chinez.
-Şi spion român împotriva sovieticilor?
-Şi.
-Ai trădat vreodată?[vii]
-Nu cunosc cuvântul.
-Nu te cred.
-Sunt militar, ofiţer al armatei române.
-I-ai spus lui Konev, mareşalului ăla rus?…
-I-am spus că nu armata sovietică a eliberat Bucureştii…
-Ştiai la ce te puteai aştepta din partea sovieticilor? Ai avut noroc. Altul te-mpuşca pe loc. Îi trădaseşi, altul era rolul pe care ai fost trimis să-l joci.
-Un ofiţer nu gândeşte aşa… Nu joacă roluri.
-Şi când i-ai spus lui Brejnev?…
-Să-şi retragă trupele de pe teritoriul României?… Nici atunci.
-Când m-ai susţinut pe mine, la moartea lui Dej, împotriva deciziei acestuia, n-a fost trădare? Dej îl voia pe Apostol, nu pe mine, în locul lui.
-Am slujit interesul ţării.
-Interesul ţării?… nu renunţă Nicu în a-l forţa să admită că ţine la el ca la toţi copiii de trupă pe care i-a avut, ca la Dadu, pe care l-a trimis să moară în satul lui, în casa lui… Şi când mi l-ai pârât pe Bârlădeanu că-n „Contemporanul” strecoară şopârle împotriva mea, tot ţara ai slujit-o?
-Tu eşti comandantul meu suprem.
-Acum înţelegi de ce nu vreau să-ţi dau drumul?
-Nu.
-Nu?
-Te cunosc; mai degrabă ţi-e frică să mă ştii departe de tine.
-Atunci, nu pleca!
-Copilu’, i-a replicat Bodnăraş, ştii de ce triburile de indieni nu se statorniceau undeva?… Îi alunga mirosul. Imaginează-ţi un întreg trib făcându-şi nevoile în jurul corturilor, un an, doi, trei… Se sufocau de miros…
Omul care-i fusese pavăză îl părăsea. Și n-avea cum îl reţine. Trăia simţăminte pe care le-ncerca pentru întâia oară. Bodnăraş îi văzu gura schimonosită şi ochii abătuţi şi încercă să-i potolească dezamăgirea
-N-ai înţeles, copilu’. Indienii nu plecau din trib, schimbau doar locul. Rămân comunist, membru al tribului. Mă duc să mor la ţară şi tot acolo vreau să fiu şi înmormântat. Schimb locul. Nu vreau în panteon, nu vreau onoruri…
Şi mai grav – locul pe care Bodnăraş voia să-l schimbe era cel de lângă el.
Îl cunoştea bine. Bodnăraş era un comunist autentic, dintr-aceia despre care Mao spunea că au luat cunoştinţă de comunism pe cale genetică, l-au căpătat în sânge. Şi era şi-un român adevărat. I-a păcălit pe ruşi. Ana Pauker nu l-a iertat, căci n-a putut spune, uite eu v-am eliberat, eu cu Armata Roşie. În schimb, românii au putut spune la Paris, am întors armele, România n-a fost eliberată, România şi-a câştigat singură independenţa. Atât cât s-a putut. Ca şi el, Bodnăraş iubea legenda lui Danko. Şi-acum îl lasă singur. Taică-su, moş Andruţă, îi spunea „Danku”, nu Danko. „Și zi aşa cu Danku al ruşilor… Ce şi-a zis el? Ia să-mi scot eu inima din piept şi să luminez cu ea calea alor mei… Frumos, foarte frumos…” Se-ntorsese din Rusia, de la studii militar-politice, şi taică-su’ a zis: „Aşa pămpălăule. Fuseşi în Rusia. Cum o mai duc ruşii, mă băiete?” Şi el ce putea zice, că nu ştie ? I-a spus povestea cu Danko din manualul de limba rusă şi bătrânu’, şi-atunci şi pe urmă, când i se năzărea lui şi-şi aducea aminte de povestea lui Danko, pentru a-şi ascunde lacrimile care i se prelingeau în colţul ochilor, zicea: „Și zi aşa cu Danku al ruşilor… Ce şi-a zis el? Ia să-mi scot eu inima din piept şi să luminez calea alor mei…” Și nu i-a spus niciodată, şi nici el nu l-a-ntrebat, la ce fel de gânduri răspundeau lacrimile alea. Și mai tâziu, când Zoe i-a cumpărat cartea despre Danko, scrisă de Maxim Gorki, n-a deschis-o niciodată, dar privind-o îi cădea mai bine să-şi aducă aminte de propria lui variantă despre Danku al ruşilor. Erau singurele momente când, întâlnindu-se întâmplător, schimbau două vorbe fără să se certe. „Ia spune, pămpălăule, de ce n-ai tu grijă de pensionari? Arunci banii pe fabricile nevesti-tii”. Și el: „Alea sunt bune, ce ştii dumneata!?” „Iacă mai ştiu şi eu câte ceva”, zicea…
Şi i-a zis lui Bodnăraş:
-Simţim la fel în multe privinţe, tovarăşe Bodnăraş. Eu cred că dumneata nu mai crezi în mine, tocmai dumneata, cel care m-a descoperit – altfel nu se explică. Boala şi bătrâneţea nu sunt obstacole pentru niciun militar de carieră, pentru niciun luptător adevărat.
Şi l-a-ntrebat dacă a auzit de legitimitate. Căci, odată, când el l-a auzit pe Dej vorbind despre legitimitate şi l-a-ntrebat ce-i aia, Dej i-a spus: „Dacă tac-tu’ sau mă-ta n-au în familie un Hohenzollern, ai nevoie de legitimitate ca să conduci ţara. Ce femeie te ia între cracii ei fiindcă-i şopteşti: ştii, eu sunt tiran? Femeia trebuie minţită… Ca să creadă în tine, îi repeţi în fiecare zi cât de generos şi drept eşti.”
-Aşa e, tovarăşe Bodnăraş, ce vreau eu, doar eu pot să fac. Dar cum aş putea face asta fără legitimitate? Suntem coada Europei, nu putem aştepta 200 de ani pentru a o ajunge din urmă, fiindcă nici ea nu stă cu mâinile în sân… Suntem obligaţi s-o luăm pe scurtătură, îi ieşim în faţă, ca Moise, cu un popor primenit în esenţa lui…
Şi Bodnăraş a zis:
-Copilu’, ridici ştacheta peste puterile poporului…
El i-a răspuns:
-Dacă poporul ia cunoştinţă de sacrificiul pe care-l cer de la el, şi în ce scop o fac, şi are încredere în mine, sunt legitimul lui şi mă va urma, tovarăşe Bodnăraş… Nu vreau nimic pentru mine! După alegerile din ’46, tovarăşe Bodnăraş, Lenuţa mi-a zis: iată-te deputat. Și după ce mi-a zis iată-te deputat, n-a mai spus şi altceva. Ca şi cum eu asta aşteptam s-aud de la ea. Ca şi cum ea n-ar fi ştiut ce era în sufletul meu, deşi ştia. Știa şi se comporta ca şi cum n-ar şti. Deretica, era harnică şi pricepută – casa lună. Dar între noi firul se rupsese când cu povestea pe care frati-miu, Ion, o lansase în familie, cu bârfele lui, despre infidelitatea Lenuţei şi eram cât pe ce să mă-mpiedic de ele. Cu trupul într-o parte şi capul în alta dă-i şi umblă în campania electorală de parcă-mi pregăteam înmormântarea. Seara, tovarăşe Bodnăraş, m-aruncam în patul gazdei, patul acela de alamă cu cerculeţe, cădeam ca un bolovan, şi până la masă zăceam cu ochii deschişi. Îmi era frică de trecut. Cum să-l şterg? ziceam. Odată, vorbeam cu nişte aromâni, eram sub nişte copaci şi-o păsărică s-a murdărit pe şapca mea. Am scos-o de pe cap şi-am rămas cu ea în mână, uitasem de ce-o scosesem. Am traversat localitatea cu şapca-n mână, oamenii mă vedeau cu şapca-n mână, îşi descopereau şi ei capul şi se-nclinau în semn de salut, ca-ntr-un ritual. Acasă, tovarăşe Bodnăraş, am ajuns cu şapca-n mână. „Ţi-e cald, m-a-ntâmpinat ea, ce ţii şapca aia-n mână? Omule, nu putem trăi aşa, zicea, te nenoroceşti şi pe tine, iar eu nu mai rezist. Dacă tu-ţi crezi neamurile, nu pe mine, şi nu poţi să uiţi nişte vorbe, şi te chinui aşa, taci ca mutu’, parcă eu nu ştiu ce-s tăcerile alea. Nimic nu-i adevărat, tot repeta, ştiu eu ce-o fi văzut frate-tu’ şi dacă nu era beat şi nu ştia ce i se năzare? Mie de ce nu mi-a spus niciodată? Un pizmaş mincinos. Vorbeşte, omule! Iar eu, cu şapca-n mână, mi-am descheiat şireturile la ghete cu cealaltă mână, şi acolo, pe scăunelul pe care mă descălţam, i-am povestit Leanei cum, odată, la Jilava, Pavel Câmpeanu îi învăţa pe ceilalţi deţinuţi să joace şah pe o măsuţă încropită şi cum eu, în sinea mea, am zis, e-un joc cu nişte reguli, înveţi regulile, învinge cine-i mai concentrat şi l-am provocat să facă o partidă cu mine. Lumea-n jur dispăruse, ăia de priveau se distrau pe socoteala mea. Eu nu-i vedeam, nu-i auzeam. Și când Câmpeanu a spus „mat”, în faţa mea s-a deschis hăul şi dincolo, necunoscutul… N-am mai fost sigur pe nimic – un amărât, asta eram, un nimeni. Zile-ntregi n-am mai scos o vorbă, Lenuţo, i-am zis. Era în perioada când mă foloseam de pretextul că merg la dentist şi ne vedeam în ascuns, dacă mai ţii minte.Tu-mi spuneai nişte poveşti care circulau printre utecişti – nu reţinusem numele eroului şi ea a spus Pavka Morozov – da, am zis, Pavka Morozov, cu tine eram din nou în lumea în care mă simţeam acasă, eram din nou la partizani. Acum mă simt la fel, i-a spus, ca după înfrângerea în faţa campionului la şah. Singur, un amărât, un paria. Nu infidelitatea este motivul rătăcirilor mele. Există ceva în tine, femeia mea, unde luptele de partizani nu-mi mai sunt de niciun folos. Şi ea a zis: ce partizani, mă, vrei s-ajungi la mine cu partizanii? Cât erau zilele de lungi, în faţa ochilor mei, tovarăşe Bodnăraş, vedeam doar imagini cu ea ridicându-şi poalele să i se vadă mai bine botinele, dându-şi ochii peste cap, maimuţărind domnişoarele din înalta societate. Ea, goală, şoptindu-mi: nu te ruşina, nu e nimic de ruşine. Imagini care parcă voiau să trăiască în veci în mine. Satele pe care le băteam în cizme de cauciuc nu aduceau în niciun fel cu satul copilăriei. Și când am văzut că nu mi-l pot aminti am simţit că-mi era dor de el, de locul unde nu cunoscusem femeia. Intrasem la partizani – asta era partidul pentru mine, o tabără de partizani. Ca un partizan am gândit şi am acţionat în procesul de la Braşov, la Doftana, cu lipovenii în Deltă, cu hamalii în port, cu ţăranii, când a început colectivizarea. Şi cu ea, la mitingul de 1Mai, privind-o, regina balului. Mă goleam de sânge, fugea sângele din mine, închipuindu-mă până la adânci bătrâneţi slujind-o şi ea iubindu-mă ca pe un Stalin. Aveam încă în nări mirosul de narcise, cum sta gură-cască. Cu mirosul ăsta în nări am trăit zilele, lunile, anii de la Târgu-Jiu. I-am spus scurt:„ Nu fi proastă, vreau să am încredere în tine! Tu eşti lumea mea”. Şi ea a zis: „Încearcă!”…
Bodnăraş n-a spus nimic. Pesemne se gândea la Florica lui, cea care-l înşelase şi la şocul suferit de el atunci. Iată, nu izbutise să se mai redreseze. El îi povestise secvenţele acestea din viaţa lui pentru a-l preveni că, vestindu-l că-l părăseşte pe el vestea asta îl aruncă în urmă cu mulţi ani şi nu atât gestul în sine îl doare, cât faptul că îi trădează convingerea că se poate trăi o viaţă de erou… Şi Bodnăraş a zis:
-Copilu’ tu nu-ţi dai seama. În iureş, câteva spiţe rupte fac să se aleagă praful de întregul car. Adică, grăbindu-te, sunt mici blocaje pe care, chiar dacă le vezi, nu vrei să le iei în seamă şi care cu timpul, înmulţindu-se, blochează sistemul…
Iar eu, Nicolae Cristache, dorind să găsesc totuşi acele spiţe de care Bodnăraş îi vorbise lui Nicu, am găsit în cele din urmă un om de încredere, un fost primar, Gheorghe Iancu; i-am povestit despre spiţele care aveau să distrugă carul şi el mi-a zis: „Aşa era”. Și mi-a povestit că în acea vreme în comuna Cornu, pe care o păstorea, „Primăria avea în jur de 20 de oameni. Legea 7 – era o lege care avea numărul ăsta şi presupunea înfiinţări de prestări servicii în cadrul Consiliului Popular. Plecam dimineaţa şi mai veneam cine ştie când, seara. Şi preocupări de-astea. Că pe lângă astea mai era şi munca de partid de făcut, şi munca Primăriei, şi… Şi alte persoane n-aveai pe cine să pui să facă aprovizionare. Sau măcar să umble de colo-colo. Deci primarul trebuia să facă. N-aveam nici viceprimar în perioada aia. Pe urmă a apărut funcţia de viceprimar plătit. De-aia zic că enunţurile astea care le fac sunt foarte simple. Simpliste, dar ele au incumbat foarte multă muncă. Şi nervi, şi… Chiar şi chestia cu cărămidăria aia şi cu vărăria… N-a fost simplu aşa. Că, la vărăria aia, de exemplu, n-aveam resursă de materiale de ardere a varului. Trebuia să luăm asemenea material din Câmpina. E un lac acolo, unde se deversa partea reziduală de la rafinărie, care mai avea şi ceva păcură în ea. Acolo nu era nici o chestie. Puteai să iei că nu era nici o oprelişte acolo. Problema era cine îl încărca acolo şi cine-l căra? Că erau nişte maşini speciale, murdare… Pe omu’ ăla trebuia să-l plăteşti… Ăla, că nu eu, primarul, făcea. Dar ăla nu apărea undeva în plată. Ăstea erau preţuri ascunse, cum s-ar spune. Şi ăla până la urmă a făcut niţică puşcărie. A făcut, că nu s-au pupat nişte alea. Şi a fost ăla rău, care i-a făcut cercetarea, verificarea. A făcut niţică puşcărie… De-aia zic că nu era simplu. Ăla trebuia să-şi aducă materialul. El venea şi se justifica cu vicele, dar nu era întrebat: de unde ai luat focul, cu ce-ai ars? Păi… cu alea… Şi de-acolea ieşea treaba. Şi mai era şi o chestie cu piatra. Că o luai de la Piatra Arsă, din Sinaia. Acolo era simplu. Că o luai şi o taxai. Dar era încărcatul. Şi acolo era o chestie, cu încărcatul maşinii. Şi ăia erau tot nişte bani ascunşi. S-a-ntâmplat ca bascula care era taxată pentru treaba asta să oprească în Breaza, la Temperanţă. Şi n-avea voie. Basculantă de 16 tone, de-aia mare. Vine poliţia: ce-i cu tine, mă, aici? Şi să-i dea amendă. Unde lucrezi? Ia dă şi mie foaia! Pe foaie era Cornu, categoric. Ce cauţi aici? Ce cari? Şi pe urmă a-nceput cercetarea. Că de-acolea s-a făcut o cercetare… Ce a durat vreo două luni de zile. Cercetare pe la Perşinari, că ăştia care făceau erau de la Perşinari… Dichisu’ dracu’. Că-ţi era şi scârbă să te implici… Ăla, săracu’, a făcut puşcărie nu c-a furat, ci fiindcă făcea nişte ilegalităţi. Mie, primul secretar mi-a spus să nu desfiinţez vărăria că aşa cere conducerea partidului. Pe-ăla l-au băgat la puşcărie nu pe legea 7. L-au băgat la puşcărie pe altă lege. Nu despre piatră era vorba, ci despre încărcatul pietrei. La piatră nu era o chestie. Şoferul a luat o amendă că de ce-a stat în faţa Temperanţei şi cu asta, basta. Dar şeful vărarilor, care era colaborator al Primăriei, a făcut puşcărie… Avea contract, dai Primăriei atâţia bani la kilogramul de var. Însă pe Primăria n-o interesa de unde lua el aia, aia, aia. Şi el lua aia, aia, aia. În principal era vorba de păcura de-acolo… aia care era pe gratis, era vorba de încărcat şi de cărat. Aveai voie s-o iei, dar n-aveai cu ce. Şi vorbeai cu unu’ de pe şantier, cu excavatorul. Şi ăla zicea. Îl duc până acolo, dar îţi iau pentru încărcat 1000 de lei, poftim! Sau cât dracu îi zicea el. Că el se deplasa de la locul lui de muncă, fugea de-acolo, aicea era toată treaba. La căratul ăsta. Şi-aicea l-a găsit pe el în defect. I-am explicat prim-secretarului, ăsta era Cazacu, i-am explicat motamo. Tovarăşu’ secretar, totu-i până aici. Aici e vorba despre tractor, nu există tractor acolo, adică excavator, trebuie să te duci să aranjezi cu ăla să-ţi dea, să fugă de la munca lui, să se deplaseze de unde are locul de muncă până acolo… Şi altă dandana, chiar dacă aveai maşină, să zicem, n-aveai voie să circuli. Prim-secretaru’ a-nţeles şi-a zis, treaba voastră ce faceţi, dar bine era dacă treaba mergea”.
Era peste puterile lui; sistemul se autobloca, iar ei împingeau la un cal mort, iar ca să fie reparat era nevoie de timp, să se oprească totul şi o vreme să intre în reparaţii capitale…
Bodnăraş îi spuse doar, copilu’, în iureş câteva spiţe blocate fac praf carul … Şi-a mai rămas un timp, doar în funcţii onorifice. Pentru el, comunismul eşuase.
Nicu a refuzat diagnosticul strecurat de Bodnăraş şi-a zis:
-Va fi bine, o să vezi. Nu mor caii când vor câinii.
Și Bodnăraş a spus:
-Copilu’, proverbele sunt bune când ţii seama de ele, nu ca să te apere de tine însuţi…
Şi-a văzut-o pe Leana ridicându-se de lângă el şi întorcându-se cu-un pahar de apă şi câteva pliculeţe cu prafuri în mână.
-Ca să poţi dormi, şi-a explicat ea gestul. Și el a zis:
-De unde ştiai că nu dorm?
-Asta-i acum! s-a prefăcut ea supărată. Gândurile tale bubuie în capul meu de m-asurzesc…
Va urma.
Aici: prologul, capitolul I, capitolul II, capitolul III, capitolul IV, capitolul V, capitolul VI, capitolul VII, capitolul VIII, capitolul IX, capitolul X, capitolul XI și capitolul XII.
[i] Reconstiuirea: film regizat de Lucian Pintilie; scenariu, Horia Pătraşcu. Actorii principali: George Mihăiţă şi Vladimir Găitan, în rolul tinerilor infractori şi George Constantin, în rolul procurorului; a fost apogeul atins în materie de libertate a creaţiei; a încheiat o perioadă scurtă, de doar cinci-şase ani, de emulaţie artistică şi literară.
[ii] Petre Constantinescu-Iaşi: istoric şi om politic român. A fost închis la Doftana pentru activitate comunistă în acelaşi timp cu Nicolae Ceauşescu ; i-a fost profesor de istorie în acea perioadă.
[iii] Pensionarea lui Maurer: „I-am spus lui Ceauşescu, povesteşte Ion Gheorghe Maurer, că-mi dau demisia. El nu voia deoarece ştia că mă bucur de o oarecare popularitate în ţările capitaliste unde fusesem în urma discuţiilor purtate cu Dej de ieşire de sub hegemonia sovietică. Ştia că demisia mea va ridica nişte semne de întrebare cu privire la raporturile dintre noi şi că aceste semne de întrebare ar putea dăuna prestigiului său de mare democrat pe care se străduia să şi-l creeze. Ceauşescu voia să rămân în funcţia ce-o aveam, dar de condus să conducă el mai departe după metodele ce le iniţiase”.
[iv] Constantin Daicoviciu – (1898 – 1973). Renumit istoric şi arheolog, profesor, rector al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. A fost membru al Academiei Române. Din punct de vedere politic, Daicoviciu a fost apropiat de conducătorul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej şi a susţinut poziţii istoriografice naţionaliste. În 1961, Daicoviciu a fost ales membru al Consiliului de Stat, sub preşedinţia lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Din anul 1973 satul natal poartă numele istoricului Constantin Daicoviciu.
[v] Europa Liberă: post de radio finanţat de Congresul Statelor Unite care transmitea în ţările Europei de Est şi ale Orientului Mijlociu.
[vi] Fond de acumulare: Congresul al X-lea al PCR, ţinut între 6 – 12 august 1969, a adoptat Directivele planului cincinal pe anii 1971 – 1975 şi liniile directoare ale dezvoltării economiei naţionale în perioada 1976 – 1980, care prevăd o creştere a ratei de acumulare la 34,1 la sută; ceea ce va avea ca rezultat o industrializare forţată şi o acumulare a datoriei externe de circa 11 miliarde de dolari, pe care Nicolae Ceauşescu va decide să le ramburseze integral, provocând populaţiei cele mai mari privaţiuni.
[vii] Trădarea lui Bodnăraş: după absolvirea şcolii de ofiţeri de artilerie, Bodnăraş a fost avansat la gradul de locotenent şi încartiruit în garnizoana din Cernăuţi. Cariera militară ca ofiţer de artilerie a fost întreruptă de un conflict cu un membru al Casei Regale a României. În una dintre variante se afirmă că a avut o aventură amoroasă cu soţia unui comandant al său şi astfels-ar fi compromis. A fost transferat într-o garnizoană din Basarabia, unde a fost contactat de elemente comuniste, devenind spion sovietic. În februarie 1932, Emil Bodnăraş dezertează din armată şi fuge în URSS. În urma cercetărilor s-au stabiilit condiţiile dezertării sale. După ce în ziua de 13 februarie 1932 a solicitat o permisie, în seara zilei de 15 februarie 1932 a plecat din Sadagura la Hotin, unde a ajuns a doua zi. În aceeaşi seară se duce la pichetul de grăniceri de la punctul Cetatea Hotinulu, unde face o recunoaştere a graniţei şi se interesează de la soldaţii de pază unde sunt posturile fixe de grăniceri (româneşi şi sovietice) şi dacă gheaţa este suficient de rezistentă. A doua zi dimineaţa, patrulele de grăniceri care inspectau malul Nistrului au găsit un chipiu de locotenent şi un toc de revolver, iar pe gheaţă se vedeau urme ce duceau spre malul stâng al Nistrului.
