Cât erau zilele de lungi, în faţa ochilor mei, tovarăşe Bodnăraş, vedeam doar imagini cu ea ridicându-şi poalele să i se vadă mai bine botinele, dându-şi ochii peste cap, maimuţărind domnişoarele din înalta societate, ea, goală, şoptindu-mi „nu te ruşina, nu e nimic de ruşine”, imagini care parcă voiau să trăiască în veci în mine. […]

Mantoul Tanţei îl obseda şi nu se mai putea gândi la nimic altceva. Pe Leana n-a iubit-o cum iubeşte bărbatul femeia. Ea i s-a încredinţat lui cu misiunea revoluţionarului de profesie, i-a fost tovarăş, colegă, prietenă, mamă, tată, soră, asistentă medicală, iar când a apărut senzualitatea – femeie; l-a învăţat să ia cunoştinţă de corpul […]

În ciuda hărţuirii psihologice la care-l supunea din obişnuinţă, Maurer îl privea cu simpatie; ştia să aprecieze ceea ce numise „cutezanţă”; reacţia lui Nicu la insolenţa lui Mao, dincolo de uimire şi de invidia firească în faţa unei prezenţe de spirit care pe el îl părăsise, îl bucura ca atunci când ochiu-i de cunoscător nimerea […]

… După moartea lui Stalin, Ana a fost eliberată. Noaptea am dat târcoale să văd ce face: plângea. Am revenit după câteva ore – plângea. Am intrat şi i-am spus: „Ana, draga mea, omul ăsta (Stalin) te-a adus în suferinţa asta. Iartă-l, dar nu-l plânge!” Şi ea a zis: „Ralu, eu sunt evreică, tu – […]

Sigur, tinere coleg, pentru noi a fost bine, mai bine nici că se putea, am fost singurii câştigători – ţărăniştii şi liberalii au pierdut pe credinţa neroadă că vin americanii, regele, pe laşitatea sa. Mareşalul şi noi suntem singurii câştigători. Mareşalul, fiindcă, murind ca un martir, istoria îl va consemna odată şi-odată ca atare; ascultă-mă […]