În ciuda hărţuirii psihologice la care-l supunea din obişnuinţă, Maurer îl privea cu simpatie; ştia să aprecieze ceea ce numise „cutezanţă”; reacţia lui Nicu la insolenţa lui Mao, dincolo de uimire şi de invidia firească în faţa unei prezenţe de spirit care pe el îl părăsise, îl bucura ca atunci când ochiu-i de cunoscător nimerea din întâmplare peste o femeie frumoasă. Isprava de a-l pune la punct pe colosul la care veniseră tocmai pentru a cerşi sprijin împotriva altui colos, Uniunea Sovietică, îi reţinuse atenţia lui Maurer până la a-i trezi simţăminte de admiraţie. Dar tocmai expresia de surpriză plăcută pe care i-o returna zeflemistul dindărătul vorbelor în doi peri îl nelinştea pe Nicu. Desigur, cutezanţa sa, cum o numise Maurer, nu trecuse neobservată nici la Bucureşti. Dar cu ce fel de sentimente? se întreba.
Dezmoştenit de Gheorghiu-Dej
În România, acasă la Dej, se organizase un fel de celulă de urgenţă. Erau prezenţi gazda – Gheorghiu-Dej, Alexandru Drăghici şi Corneliu Mănescu. Era multă nervozitate, o atmosferă febrilă. Dej voia să ştie cum merg lucrurile, cum reacţionează chinezii la prima vizită de stat. Delegaţia era condusă de şeful guvernului, Ion Gheorghe Maurer. Din delegaţie mai făceau parte Chivu Stoica, Emil Bodnăraş şi Nicolae Ceauşescu. Informaţiile veneau prin cifru, iar cifrul era descifrat de funcţionarii lui Drăghici. Acesta smulgea telegrama din mâna celui care era de serviciu şi o punea în faţa lui Dej. Ceilalţi îi urmăreau reacţiile pe chip, frecându-şi mâinile; uneori zâmbeau, alteori dimpotrivă, după cele ce vedeau pe faţa magistrului.
Mao i-a primit foarte prost, neîncrezător şi cu o întrebare lipsită de echivoc: Voi, românii, de partea cui sunteţi?
Mai rău de-atât ar fi fost doar să le pună-n mână câţiva gologani, nişte nuci şi oarece colaci şi să-i trimită acasă. Mao nu catadicsise să urmeze tradiţia ospitalităţii chineze, aceea de bunăvoinţă ritualică. Descumpăniţi, colindătorii români au înghiţit găluşca după firea fiecăruia. Bodnăraş a rămas imperturbabil, aşteptând indiferent reacţia şefului delegaţiei. Chivu schimba feţe-feţe, ca un elev prins cu mânţa-n sac, iar Nicu rumega ceva cum ar fi nişte vorbe. Maurer fusese de la bun început împotriva acestei vizite; oarecum se aştepta la o atare primire – Cine suntem noi, îi spusese lui Dej, să fim băgaţi în seamă de stăpânul unei treimi din populaţia lumii civilizate? Şi Dej, răspunzându-i, a zis: Jeane, chinezul, printre multe alte virtuţi, o are şi pe aceea că, primindu-şi vizitatorul cu plecăciune, îl măsoară viclean din perspectiva folosului viitor; curaj, deci! Şi-acum, hodoronc-tronc, că voi de partea cui sunteţi? În loc să se dezumfle încă mai mult decât venise, lui Maurer, bădărănia mult prea puţin vicleanului împărat i-a suflat vânt eliberator în vele şi-a zis: Suntem de partea marxismului, tovarăşe Mao. De partea marxismului, fără a împrumuta tonului, implicit, nuanţa de nonşalanţă, obişnuită lui; a răspuns ca unui pionier pe care, deşi nu-l ia în serios, se preface a-l trata ca pe un om mare.
Răspunsul n-a provocat vreo cută anume pe chipul de mătase al lui Mao. Mai mult, gazda, de parcă n-ar fi auzit vorbele românului, a continuat să-şi privească interlocutorii cu o superioritate lipsită de echivoc, recunoscându-le doar, ca şi cum figurile acelea albe ar fi fost începătoare în ale politicii, aparteneţa la frumoasa şi trecătoarea vârstă a tinereţii. Maurer îl privea lung. Până şi înclinaţia sa spre zeflemea nu-i mai era de folos. Discuţia risca sa ia calea plicticoasă a schimbului de replici la care te obligă amabilitatea fără cauză. Singurul care a avut, în faţa acestei atitudini a lui Mao o zvâcnire de orgoliu a fost Nicu, mezinul delegaţiei, care, sfârşind de rumegat, i-a spus lui Mao ceva de genul:
-Nu-i chiar aşa cu tinereţea noastră, tovarăşe Mao. Suntem oameni responsabili, reprezentăm un partid puternic, poziţia noastră este principială şi se încadrează în raporturile fireşti ce ar trebui să existe între partidele comuniste din lumea întreagă.
Ca un actor care aude semnalul ridicării cortinei, Mao şi-a frecat târlicii de atlaz din picioare, unul de altul, şi luând seama că spectacolul a început, intră în rol şi adresându-i-se direct lui Nicu a zis:
-Basarabia voastră mai e la ruşi?
Bodnăraş, temându-se să dezvolte o discuţie primejdioasă, ocoli răspunsul şi-a spus:
– Tovarăşe preşedinte, trupele ruseşti au fost retrase de pe teritoriul României. Suntem singura ţară din blocul ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia care a obţinut acest privilegiu.
Mândria ostăşească a generalului îi plăcu într-un fel chinezesc marelui strateg al Marşului de 10 mii de kilometri.
-Bravo, bravo! a zis. Privilegiile se acordă întodeauna celor dragi şi de încredere, aşadar sunteţi de partea marxismului lui Hruşciov.
Ceea ce trebuia să fie un K.O.
-Tovarăşe Mao, a intervenit Nicu din nou, ne-aţi întrebat dacă Basarabia românească mai este la ruşi… Am înţeles bine?
-Chiar asta am întrebat, a răspuns Mao. De trupe ştiam.
Chivu ciocănea cu tocul pantofului în covoraşul din faţa canapelei largi pe care gazda îi rânduise pe toţi. Nu-şi putea controla neastâmpărul. La întoarcerea în ţară, delegaţia urma să facă o escală la Piţunda (Crimeea), să-l informeze pe Hruşciov despre conţinutul covorbirilor cu Mao şi, desigur, printre întrebările liderului sovietic va figura şi problema Basarabiei. Chinezii strângeau dovezi care să incrimineze în faţa comuniştilor lumii politica imperialistă a Uniunii Sovietice şi Basarabia era o dovadă la îndemână. Discret, Maurer a stopat cu mâna tremurul piciorului lui Chivu şi-a zis:
-Raptul Basarabiei, prin Tratatul Ribbentrop – Molotov, este una dintre preocupările conducerii partidului nostru… Tocmai pregătim un document-declaraţie în care expunem în câteva puncte clare politica de independenţă a României, printre care şi dreptul fiecărui popor de a-şi hotărî destinul după cum îi dictează istoria sa milenară… istorie ce cuprinde şi teritoriul aflat astăzi la prietenii sovietici…
Acasă la Dej, Corneliu Mănescu şi Alexandru Drăghici parcă-şi înghiţiseră limbile. Faţa lui Dej era cum e culoarea oului de raţă. Acolo, la Beijing, cineva greşise, dar cine? În orice caz nu Maurer; din perspectiva lui Dej, Jenică nu greşea niciodată. Chivu nu scosese o vorbă. Rămâneau sub lupă Ceauşescu şi Bodnăraş. Nicu era favoritul lui Dej; după toate aparenţele îl pregătea să-i lase partidul moştenire. Dar, rămasul în bănuială, Emil Bodnăraş, nu spusese nimic care l-ar fi putut supăra pe marele împărat. Dimpotrivă, Mao îl confirmase. Iar Dej tăcea; din culoarea oului de raţă faţa sa devenise stacojie.
-Ce-a zis, Nicu? Dă-mi puţin hârtia aia cu ce-a spus ăsta, i-a cerut lui Drăghici.
După ce-a parcurs-o a treia oară, a zis:
– Ăsta se pregăteşte de domnie! Să vină direct acasă!
– Toată delegaţia este aşteptată de Hruşciov în Crimeea, tovarăşe prim-secretar, îi aminti ministrul de Externe.
– Bine, bine, a zis Dej, ne vedem mâine!
Şi-n avionul de întoarcere, după escala în Crimeea, Bodnăraş trecând peste picioarele întinse – Nicu somnola cu picioarele întinse pe canapeaua din salonul oficial – i-a zis:
– Copilu’, sunt mândru de tine! Nu uita că eu te-am ales, zise cu tonul cuprins între batjocură şi afecţiune, ton pe care-l folosesc cei care voind să-şi motiveze desele incursiuni la bar şi nevoţi să traverseze un spaţiu cu nebăutori, abat atenţia de la viciul lor vorbind în doi peri.
Nicu n-a răspuns. De ani buni evita confruntările directe cu Bodnăraş. Mai întâi se simţise vulnerabil în faţa acestuia pe timpul când folosise neispirat, ba chiar infantil, un citat din Lenin pentru a-l contrazice. Singură Ana reţinuse întâmplarea, dar lui nu-i trecea. Orgoliul astfel terfelit se cerea răzbunat şi o făcuse în şedinţa Biroului Politic în care urma să se hotărască cine să fie numit şef al Guvernului. Printre posibili figura şi numele lui Emil Bodnăraş, fără ca acesta să fi dat semne că ar dori funcţia. Atunci, Nicu l-a atacat virulent pe Bodnăraş, că ar crea o agentură în armată: Te crezi îndreptăţit la orice, i-a strigat, tutuindu-l întâia oară, eşti mai mult decât primul între egali, judeci partidul superficial, după o concepţie mic-burgheză, nu putem fi de acord cu poziţia asta! Maurer a fost numit în postul scos la mezat, în vreme ce Bodnăraş părea că nici n-a observat judecata la care-l supunea copilul său de trupă.
– Important, a adăugat Bodnăraş, e să ai la tine centura de siguranţă când te vei întâlni cu prietenul tău Dej.
În acest timp, în Ministerul de Externe de la Bucureşti era vânzoleală ca după cutremur; se comuta legătura de la Beijing la Moscova; de la Moscova în marile capitale. Ziarele ruseşti încingeau hora anti-Mao. Imediat după plecarea delegaţiei române, Mao a atacat problema raptului Basarabiei – iată, zicea uriaşul chinez, raptul Basarabiei este încă o dovadă a politicii imperialiste a Uniunii Sovietice. Iar tonul înţepat al declaraţiilor din ziarele ruseşti marca intensitatea iritării din anturajul moscovit. La Piţunda, în Crimeea, Maurer şi ai săi îl informaseră pe Hruşciov despre cele discutate cu Mao, evitând punctele delicate. Când acesta i-a întrebat: În discuţiile voastre cu Mao s-a atins şi problema Basarabiei? Maurer a zis că da şi a tăcut. Şi tu, a fost curios Hruşciov, ce-ai răspuns? Ce era să spun? s-a eschivat Maurer.
A răspuns tot Ceauşescu, care a zis: „Adevărul!”
Bodnăraş şi-a cotinuat drumul la bufet; printre gene, Nicu urmărea discuţia acestuia cu Ilinca, stewardesa. Se asigură că Bodnăraş nu întoarce capul să-i vadă reacţia şi îşi reluă somnolenţa, când auzi lângă el vocea lui Maurer:
– Ai dat răspunsul cuvenit unui obraznic, tovaraşe Nicu, bravo!
Vorbise suficient de tare ca să fie auzit de Bodnăraş. A fost o tăcere grăitoare prin ea însăşi.
-Pot să m-aşez?
Nicu s-a retras într-o parte a canapalei şi-a zis:
-Poftiţi, de ce-mi cereţi voie?
Maurer îşi schimbase ţinuta de salon cu aceea de vânătoare, dragă lui, adică pantaloni bufanţi, legaţi sub genunchi, ciorapi lungi, în pantofi cu talpă groasă, jachetă din lână miţoasă, descheiată la nasturi, peste nelipsita vestă de catifea. Nicu aştepta oarecum sâcâit perspectiva continuării unui dialog cu un zeflemist. În discuţia cu Mao, Maurer amintise de un document care ar fi în lucru şi de care el avea doar vagi cunoştinţe. Îl auzise şi pe Dej făcând trimitere la idee, dar semne că ar fi început întocmirea lui nu erau. Numirea sa printre membrii delegaţiei care urma să aşeze România pe un drum salvator în intenţia ei de se apăra de ameninţarea rusească era dovada că nu va fi ocolit şi capul îi lucra la formule pe care să le aibă pregătite a fi incluse în ceea ce Maurer numise document-declaraţie de independenţă.
– Monşer, îl auzi vorbind pe Maurer exact pe tonul de care se temuse, dacă ar fi să mă asemeni cu un personaj, cam unde m-ai plasa, cu cine m-ai compara?
Nicu îşi umflă boticul până la a semăna cu o gură plină cu prune şi, şovăind, a zis: cu burghezul gentilom, singurul personaj de care-şi aducea aminte. Lui Maurer i-a plăcut, a icnit scurt şi, râzând, a zis:
-Gândeşti cutezător, coane, dar, nu uita că nicio cuteazanţă nu rămâne nepedepsită.
Făcea aluzie la fireştile pizme între colegi, dar, atenţie! şi la o eventuală primejdie: aceea când cutezanţa subalternului incită invidia, dar şi suspiciunea superiorului.
– Îi ajut cât pot, se prefăcu Nicu a fi reţinut doar prim parte a aluziei. Pe dumneavoastră ce vă nelinişteşte?
– Aşa, aşa! îl asmuţi Maurer într-o direcţie unde el trebuia să vadă sfârşitul.
Pentru că după „aşa, aşa!” românul zice „o să vezi tu pe dracu’!”
Hărăzit cu viclenia pisicii, Maurer simţea de la distanţă victima sigură, o ademenea, îi da târcoale; zbaterea ei îl excita, o prindea, îi dădea drumul, pân-o zăpăcea; apoi se prefăcea că a renunţat, că nu-i mai pasă, şi la cel mai mic semn de împotrivire jocul reîncepea. Nicu se îmbăţoşă şi zise:
-Aşa, aşa, ce?
Lui Maurer îi plăcu rezistenţa mezinului.
– Aşa, aşa… adică mergi mai departe, a zis, nu te da bătut. Chiar şi cotonogit rău, ridică-te şi mergi mai departe!
În ciuda hărţuirii psihologice la care-l supunea din obişnuinţă, Maurer îl privea cu simpatie; ştia să aprecieze ceea ce numise „cutezanţă”. Reacţia lui Nicu la insolenţa lui Mao, dincolo de uimire şi de invidia firească în faţa unei prezenţe de spirit care pe el îl părăsise, îl bucura ca atunci când ochiu-i de cunoscător nimerea din întâmplare peste o femeie frumoasă. Isprava de a-l pune la punct pe colosul la care veniseră tocmai pentru a cerşi sprijin împotriva altui colos, Uniunea Sovietică, îi reţinuse atenţia lui Maurer până la a-i trezi simţăminte de admiraţie. Dar tocmai expresia de surpriză plăcută pe care i-o returna zeflemistul dindăratul vorbelor spuse în doi peri îl nelinştea pe Nicu. Desigur, cutezanţa sa, cum o numise Maurer, nu trecuse neobservată nici la Bucureşti. Dar cu ce fel de sentimente? se întreba.
Privea înapoi la drumul parcurs până la această blestemată cutezanţă. Dacă ar fi să se-ntoarcă la punctul de pornire, perspectiva asta îl prăbuşea într-un hău asurzitor, într-o beznă fără sfârşit. Ar pierde-o pe Leana, ar pierde lumea în care abia se rostuise. Pentru el nu exista întoarcere. Lui Maurer nu-i păsa. Prim-ministrul era fericit. Era avocat; avea relaţii, tradiţii, studii, educaţie… Familie, trecut… Zicea:
– Îl ascultam pe golem şi nu mai aşteptam traducerea… Nu mai aşteptam traducerea, fiindcă vedeam galben. Pesemne acesta a fost şi motivul pentru care m-am dumirit mai greu în legătura cu… cum să-i zic?…faraonismul ăsta meschin de a te privi din vârful celor aproape un miliard de chinezoi… Încă o dată, bravo!
Neliniştile din Nicu se mai potoliră; nevoia lui Maurer de a-şi justifica lipsa de reacţie îl micşora oarecum, îl aducea mai aproape de el şi frica de prăbuşire nu i se mai înfăţişa ca fiind cauza condiţiei sale mediocre. Iată, şi Maurer era mediocru. Mediocru şi vulnerabil. Și chiar naiv. Copilăros. Aluneca în derizoriu. Pentru a-şi salva autoritatea, perora despre Stalin şi Mao şi norocul României de a nu avea o Elena Lupescu.
– Norocul nostru, zicea, hodornc-tronc, e că n-avem o Elena Lupescu. Deşi, aşa, câte o Elenă năbădăioasă mai cunoaştem… Eu, pe-astea, he-he, le-aş omorî de mici!
– Ana zice că ne-nşală vorbele, se prefăcu Nicu a nu-nţelege răutatea. Stalin, poate şi Mao, adaugă de la el, a văzut că nu se poate altfel. Stalin nu e un criminal, ci un blestemat.
– A spus Ana asta? a zis Maurer. Dacă te spun lu’ tac’tu c-ai stat de vorbă cu o eretică…
– Ştie…
– Măi, să fie! Lucrezi tare!…
Folosea zeflemeaua de dragul zeflemelii şi din plictiseală. Marx, după judecata lui, a greşit în multe privinţe. Și dacă şi Marx, idolul său, a greşit, atunci nu putea pune preţ pe nicio valoare morală. Dădea întâietate vânătorii şi femeilor. Comunismul rămânea undeva în amintire, un capriciu al tinereţii. Acum gusturile sale se rafinaseră.
– Îţi place ciorba? Și tot el a răspuns: sigur îţi place, că eşti ţăran. Îţi place, cum să nu, dar dacă te-aş întreba de ce-ţi place, n-ai şti să răspunzi imediat… Îţi spun eu de ce îţi place: ciorba are autoritatea timpului – capitalismul n-a fost preparat în laboratorul unei minţi, s-a autoperfecţionat ca și ciorba, he-he…
Îl privea senin. Doar în colţurile gurii, aproape imperceptibil, dospea un zâmbet, aşteptând reacţia de împotrivire. Și aceasta a venit prompt.
-Tovarăşe Maurer, a zis Nicu, eu consider că e bine când oamenii glu-glumesc; mintea se aeriseşte pentru muncă. Ciorba noastră n-a-nceput să fiarbă azi, nici ieri. Sunt zeci de ani de când pro-proletariatul se află pe baricade. Mulţi oameni au murit, alţii au stat în închisori pentru o viaţă mai bună într-o lume mai dreaptă. Cio-ciorba asta se face cu oameni, nu cu morcov sau praz, ca la mine în sat. Dar chiar şi morcovul sau ceapa se mai strică. Nu tot ce-i morcov sau ceapă e sănătos. Ce nu e bun, arunci. Nici oamenii nu sunt toţi buni… Uneori mai gre-greşim, aruncăm lucrul bun şi-l păstrăm pe cel rău, cum a fost în cazul Anei. Ne oprim? Spunem: iată, nu e bine, s-a gre-greşit, trebuie să ne oprim. Aşteptăm să trecă două sute de ani?
– Copilu’, îi atrage Bodnăraş atenţia, nu te ambala, Jean are chef de joacă – măgăruşul la mijloc…
– Zât! îl apostrofează Maurer.
– Când n-are cucoane de faţă, continuă netulburat Bodnăraş, se ia de inocenţi.
Disputa între cei doi data din urmă cu mai bine de-un deceniu, de pe vremea când Bodnăraş îndeplinea funcţia de ministru al Armatei şi-n calitatea sa şi de responsabil cu serviciile secrete a făcut un raport către generalul Susaikov, şeful Comisiei Aliate de Control din România. Negru pe alb înfăţişa, în opt puncte, situaţia din camera de comandă a partidului. Că Dej e-nconjurat de Ion Gheorghe Maurer şi Gaston Marin, şi sedat de către aceştia doi critică prezenţa Armatei Roşii în România, activitatea sovromurilor, simpatizează cu politica anglo-americană etc. Susaikov a trimis raportul lui M.A. Suslov, înalt funcţionar în CC al PCUS, însoţit de un comentariu în care recomanda, până se va lua o hotărâre, ca Maurer să fie izolat în diplomaţie. Moscova l-a trimis la Bucureşti, pentru a demara o anchetă în legătură cu cele semnalate de Bodnăraş, pe V.I. Leseakov, activist responsabil cu problemele României în CC al PCUS. Ancheta a stârnit groaza în rândurile demnitarilor români. Maurer avea multe bube în cap. Participase, ca ofiţer, la războiul antisovietic; funcţionase în clandestinitate, după ce dezertase din armată, sub supravegherea Siguranţei regimului şi nu a fost arestat; organizase de capul lui, fără a înştiinţa partea rusă şi împotriva intereselor acesteia, insurecţia împotriva nemţilor; se opusese alegerii Anei Pauker, omul trimis de Comintern în România, în funcţia de secretar general al partidului; era intelectual burghez, din părinţi franco-germani; întreţinea relaţii cu foştii industriaşi, în special cu Max Auschnitt şi Malaxa – tocmai bun pentru a urma calea trădătorilor Pătrăşcanu, Foriş, Koffler şi ceilalţi, a lui Rajk, în Ungaria, a lui Slanski, în Cehoslovacia – gloanţe sau lopeţi se mai găseau. Stalin l-a chemat la Moscova şi scurt, fără nicio introducere: că de ce s-a împotrivit alegerii tovarăşei Ana Pauker? A mutat accentul pe un lucru evident, pe care-l cunoşteau toţi. Și Maurer a zis, fără să şovăie, şi deloc intimidat: Pentru că în România, tovarăşe Stalin, ţară mai puţin aliniată la normele civilizaţiei, femeia şade-n spatele bărbatului. Ce-ar zice poporul despre un partid condus de o femeie? Şi Stalin n-a zis nimic, nici bine, nici nimic, nu-i era în obicei.
Şi-a rămas marginalizat mai bine de un deceniu, în funcţii minore, chiar şi după moartea lui Stalin – un deceniu de aşteptare sub semnul condamnării la moarte.
– Coane, tocma-i spuneam tovarăşului Nicu cât de mult te iubesc. Lasă-mă să discut lucruri serioase… Ce ziceai, se-ntoarce către Nicu, c-a spus Ana?
Bodnăraş se-ntoarse din drumul spre bar:
– Vă rog să vorbiţi în şoaptă, îl treziţi pe tovarăşul Chivu.
– Din când în când, coborî Maurer tonul, domnul general, după ce pare pornit să sfarme munţi, îşi aduce aminte că i se reproşează duritatea şi bagă câte o pauză ostăşească. Nu-i un om rău. Și mi-e foarte drag…
Râca dintre Maurer şi Bodnăraş era veche de când lumea. Momentul Leseakov era doar un episod. În 1944, lui Dej i s-a oferit ocazia să evadeze, după un plan gândit de Bodnăraş. Dej a acceptat evadarea, nu şi planul, preferâdu-l pe Maurer.
– Eu am primit alte însărcinări, se feri Bodnăraş. Evadarea era un fleac la sfârşitul războiului…
– A, da! După părerea ta, ai fi făcut-o cu 20 de oameni. În zonă erau peste 2.000 de gardieni, şi domnul general ar fi dat buzna cu 20 de oameni…
– Nu vorbesc cu soldaţi semiinstruiţi, zise Bodnăraş… Ai dreptate, 10 oameni ar fi fost de ajuns… Chiar şi mai puţin – şase.
– Şase evrei, poate…
Ca să organizeze evadarea lui Dej din lagărul de la Târgu-Jiu, Maurer a folosit o tactică logică. Pe o lungime apreciabilă, lagărul era mărginit de un cimitir. Din experienţa sa, ştia că ostaşii de pază, de frica morţilor, a nopţii, a sunetelor ciudate ce se auzeau lugubru dinspre cimitir, nu îndrăzneau să acopere zona; patrularea se oprea la capătul acesteia. Lăsau o parte din gardul de sârmă ghimpată nesupravegheat…
Nicu ştia povestea şi nu mai asculta. Tachinarea celor doi, ca-ntre oameni fără griji, îi sporea obida care-i apăsa cugetul. Dacă Dej va percepe curajul său în faţa lui Mao după dicţionarul folosit de Maurer, avea la îndemână o acuzaţie care-l putea scoate din circuitul politic pentru tot restul vieţii. Prin intervenţia sa periclitase un dialog care şi aşa începuse neprielnic scopului pentru care se aflau acolo – se vedea debarcat şi necazul lua proporţii când îl punea în balanţă cu încrederea cu care Dej îl învestise alegându-l în echipa de salvare a patriei şi cu puţinele căi pe care le avea la dispoziţie pentru a mai drege ce nu era de dres.
Atmosfera era destinsă, de vacanţă. Asculta flecăreala celor doi potrivnici cu aerul că se concentra asupra logicii fiecăruia. Aproba din cap şi spre unul şi spre celălalt. Dar gândurile îl blocau la vorba lui Maurer „nicio cutezanţă nu rămâne nepedepsită”.
Dej îl făcuse ceas deşteptător, şi-acum ceasul acela era tocmai bun de aruncat. „Trebuie să am o discuţie cu Leana şi apoi cu Dej, gândea. Îi voi repeta fără niciun ascunziş vorbele pe care le-am spus şi voi insista asupra tonului folosit: unul respectuos, fiindcă aşa chiar eram, umil de respectuos, şi nu l-am contrazis, bătrân cum era poate i se părea normal să ne privească de la înălţimea vârstei, nu a rangului”. Începu să se uite la cei din jur să vadă dacă mintea lui lucrează la suprafaţă. Maurer trecuse la bar, Chivu moţăia, iar Bodnăraş privea obraznic în decolteul bluzei Ilincăi.
Va urma.
Aici: prologul, capitolul I, capitolul II, capitolul III, capitolul IV, capitolul V și capitolul VI.
