A doua zi dimineaţă, senatorul Jackson – nimeni altul decât coautorul Amendamentului Jackson – Vanik prin care se condiţiona acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate doar ţărilor care recunoşteau dreptul de emigrare al cetăţenilor lor -, era aşteptat la Blaire House de preşedintele României, Nicolae Ceauşescu. Şi, ca de obicei în astfel de ocazii, se gândea, fără să vrea, şi la obligaţiile atât de plictisitoare, cerute de protocol, de a face faţă unei corvezi de la care nu aştepta nimic care-i să-i stimuleze interesul. Faţa lui, cu pieptănătură tradiţională şi întreaga lui siluetă de om bine hrănit, avea, ca întotdeauna, un aer de eleganţă care marca fiecare treaptă a devenirii de la strămoşii cu cazier penal la aristocratul scorţos de astăzi. Şi această solemnitate, contrastând cu caracterul său frivol, îi dădea o notă de originalitate căreia unii îi spuneau charismă. Lăsă doamnele să treacă înainte în lift şi se adause lent şi important în urma lor. Îl muncea gândul că, în ciuda eforturilor depuse încă din duş, nu izbutea să deosebească Ruanda de România. Care dintre aceste două ţări era în Africa şi care în Europa, căci – şi nu era întâia oară -, observase o birocraţie crasă în felul cum fuseseră botezate multe din ţările fără clauză de emigrare liberă. Colac peste pupăză, în reprize scurte, îl chinuiau nişte arsuri cărora nu le găsea pricina: băuse acelaşi whisky negru, Imperial, înfulecase aceleaşi feluri de mâncare, băuse un singur fel de vin, rosé, slab şi totuşi… Ce-i drept, se molipsise la un moment dat de şarmul unui rus din Polonia sau Ungaria, nu mai ţinea bine minte de unde era rusul, care-l angajase la o partidă de icre negre…
Şpagă, 170 de miliarde de dolari
Istoricul militar Ioan Talpeş afirmă că, în 1978, Jimmy Carter, preşedinte la acea dată în Statele Unite, i-a propus lui Nicolae Ceauşescu translatarea economiei româneşti la economia de piaţă capitalistă şi un ajutor de 170 de miliarde de dolari.
-Ştiu cât de greu este, i-a spus Jimmy. România nu are nici experienţa şi nici finanţarea unui astfel de proiect fabulos. De aceea, urmează ca ţara mea şi un grup de bănci americane să facă evaluările ce se impun şi să le garanteze pentru a putea fi cotate la bursă. Planul mi se pare şi mie extravagant, a recunoscut el. Am totuşi încredere în reuşita lui. Pentru că, dacă nu l-aş cunoaşte pe autor, aş fi spus din start că este o utopie. Doar că autorul acestui fantastic proiect, domnule Ceauşescu, este nimeni altul decât celebrul Zbigniew Brzeziński [i].
-Adică, a tradus Nicu pe limba lui oferta americană, îmi propuneţi să începeţi cu mine disoluţia CAER[ii].
Şi Jimmy a zis:
-Domnule preşedinte, îmi îngădui să vorbesc sincer cu dumneavoastră. Aşa cum am afirmat şi dimineaţă, România ne-a fost de mare folos, atât mie cât şi predecesorilor mei de la Casa Albă. Aţi făcut cunoscute mesajele noastre direct unor lideri importanţi ai lumii, lideri cu care noi nu comunicăm din cauza inexistenţei relaţiilor diplomatice. Aveţi o abilitate unică să relaţionaţi cu conducătorii naţiunilor, indiferent de convingerile lor politice, de orientări sau convingeri asupra statutului viitor sau prezent al propriilor ţări. Voi vorbi, deci, deschis şi direct: sunt informat că sunteţi un mare vânător; vreau să vă urmez exemplul şi să vânez Marele URS.
-Adică pe Leonid Brejnev, a punctat Nicu.
Şi Jimmy a zis:
-Cu voia dumneavoastră, da.
Nicu sosise la Washington cu o zi înainte, pe 11 aprilie, când aeronava prezidenţială aterizase la Baza Andrews în cursul serii. Ceremonia primirii sale la Casa Albă a avut loc doar a doua zi dimineaţă, pe Peluza Sud, cu protocolul cel mai înalt. De altfel, afirmă acelaşi Ioan Talpeş, singurul rezervat unui preşedinte al României.
De emoţie, fanfara a intonat vechiul imn al României, eroarea fiind corectată abia la dineu. Când, după cafeaua servită în Salonul Albastru, Jimmy şi Nicu s-au retras la un tête-à-tête.
-Aşa, a reluat Jimmy discuţia despre oferta pe care i-o făcuse anterior. Aveţi un răspuns la propunerea mea?
Şi Nicu a zis:
-M-am pregătit, domnule preşedinte şi-mi îngădui la rândul meu să fiu sincer cu dumneavoastră; e adevărat, nutrim sentimente comune faţă de CAER; am vorbit şi cu domnul Brzezinski; mi-a spus că ajutorul SUA ar putea atinge suma de 170 de miliarde de dolari; o sumă frumuşică; pe măsura breşei pe care vreţi s-o provocaţi CAER-ului şi a modelului care ar urma să fie România pentru ţările din Est…
-Dar? a forţat Jimmy răspunsul.
-Dar, domnule preşedinte, a continuat Nicu, trebuie să mă convingeţi că ordinea capitalistă este mai bună decât a noastră.
Vorbind, Nicu îl fixa pe Jimmy cu privirea, urmărindu-i reacţiile. Îl interesa chipul de efigie al acestuia. Bălai, pieptănat cu cărare, gât subţire de adolescent princiar în ciuda activităţii din tinereţe, aceea de vânzător de arahide. Jimmy a râs şi-a zis:
-Am presupus că sunteţi deja convins de asta. Îmi cer scuze…
Şi Nicu, răspunzând, l-a-ntrebat:
-De ce aş fi fost deja convins? Domnule preşedinte, a continuat el, barza îşi învaţă puiul să zboare, gazela – să se apere de prădători, omul – să muncească, să-şi fie folositor atât sieşi cât şi societăţii în care trăieşte. Se poate fără şcoală? Nu, zic eu. În România, peste 80 la sută dintre copiii de ţărani erau analfabeţi; astăzi, analfabetismul a dispărut. Este asta o revoluţie? Capitalismul în câţi ani a scăpat ţările de analfabetism? Capitalismul din Africa sau America Latină n-a izbutit să atingă performaneţele noastre nici într-o sută de ani. Îmi veţi spune că diferă calitatea învăţământului. Vă amintesc că toţi cei o mie de specialişti români pe care astăzi îi doriţi în America au învăţat în şcolile socialiste. Iar dacă am face un procent al rebuturilor pe care-l dau şcolile noastre, nu sunt sigur că am pierde pariul…
Jimmy îşi reprimă stoic începutul replicii şi Nicu a zis:
-Vă reţineţi pornirea de a mă întrerupe. Iată, recunosc, din acest punct de vedere, educaţia din şcolile de aici este probabil superioară. Noi, în România, suntem niţel mai aprinşi în discuţie…
-V-aşteptaţi probabil să vă contrazic, a zis Jimmy. Dimpotrivă, sunt de acord că socialismul a făcut multe lucruri bune în ţări ca România, cum ar fi procentul de ştiutori de carte. Urmează acum să faceţi saltul de la cultura de masă la cultura înaltă. Pentru asta aveţi nevoie de alţi specialişti, de alte dotări… Pe scurt, de investiţii mult mai costisitoare. Asta vă oferim noi.
Nicu a aşteptat politicos încheierea şi când aceasta a venit, a zis:
-Venind încoace, am citit Constituţia dumneavoastră, domnule Carter. Nu ştiu să existe o alta care să stipuleze expres dreptul la fericire, inclusiv egalitatea la naştere în această privinţă. Nu credeţi că pentru a asigura această egalitate, şcolile toate ar trebui să fie egale, cu aceleaşi dotări, cu specialişti la fel de bine plătiţi şi pregătiţi? Nu se întâmplă aşa, dimpotrivă. Şcoala dumneavoastră este o sursă continuă de inegalitate. Bogaţii învaţă într-un fel, ceilalţi, în alt fel. Şi ce-i mai grav, în opinia noastră, este că discriminarea asta este privită aici ca fiind firească – în special copiii sunt educaţi în acest spirit, că unii se nasc mai egali decât ceilalţi… Şcoala, inegală, le confirmă acest adevăr.
-Ei nu! a protestat Jimmy.
-Cresc cu mentalitatea asta, domnule preşedinte, cu mentalitatea că unii sunt, din start, cetăţeni de rangul doi şi cu dorinţa de a nu mai fi şi, ca să nu mai fie, adoptă orice cale pentru a scăpa de ea. Inclusiv jaful, crima, înşelăciunea de toate gradele. Sunteţi un campion al drepturilor omului şi nu numai aici, în ţara dumneavoastră. Vă felicit pentru asta! Este un punct care ne apropie. În acelaşi scop însă noi am ales calea socialistă. Despre ce drepturi vorbim?
-De exemplu, dreptul de a emigra, a zis amuzat Carter, gândidu-se la amendamentul Jackson -Vanik, conform căruia SUA pot acorda clauza naţiunii celei mai favorizate doar ţărilor care permit emigrarea cetăţenilor lor în America.
-Dreptul de a emigra, susţineţi dumneavoastră. Adică de a emigra din România, Ungaria, Polonia şi din oricare altă ţară în Statele Unite. Sigur, acceptaţi şi viceversa. Doar că, deocamdată, viceversa nu există. Fiindcă trăiţi mai bine aici… Dreptul la a călători, invocă activiştii sistemului. Dar de călătorit, domnule Carter, călătoreşte cel care are dolari. Vedem, dar, că drepturile omului sunt drepturile Statelor Unite de a primi ce are lumea mai bun şi de a conferi monedei sale valoare mondială.
Şi Jimmy a zis:
-Asta-i ordinea lumii, domnule preşedinte. Noi vă chemăm să profitaţi de ea şi nu să vă opuneţi ei, fiindcă nu veţi izbuti. Vă veţi prăbuşi şi, odată cu dumneavoastră, şi ideile pentru care luptaţi. Vă oferim nu doar banii necesari, ci şi specialişti crescuţi în şcolile noastre…
Nicu s-a ridicat atunci de pe scaunul său şi s-a îndreptat spre fereastră. Vizavi, pe bulevardul Pennsilvanya, zeci de indivizi scandau „Ceauşescu, go home!”, „Ceauşescu, asasin!”, „Ceauşescu – cizmarul dictator!”
-Specialiştii pe care vreţi să ni-i trimiteţi, arată Nicu spre parcul cu demonstranţi, sunt cei care acum strigă că sunt asasin. Ce credeţi că vor face în România, beneficiind de banii puşi la dispoziţie de guvernul american? Vor cuceri puterea economică, apoi pe cea politică şi vor începe vânătoarea de comunişti. Iar de pătimit vor pătimi comuniştii cinstiţi, fiindcă pe laşi, oportunişti şi lichele îi vor lua de partea lor, îi vor folosi în războiul civil subteran. Iată libertatea cuvântului! Libertatea cuvântului celor care dispun de ziare, televiziuni, teatre, studiouri de filme, edituri, bani. Sigur, ceilalţi au dreptul la demonstraţii – ies în stradă strigă „Jos guvernul” şi se duc, şi, ce-i drept, nu păţesc nimic, căci nu-i aude nimeni. Domnule preşedinte, România n-are specialişti în bănci, în marketing, în manageriat – are în schimb şarlatani, escroci, şmecheri; aceştia vor fi beneficiarii, aceştia vor juca rolul aristocraţiei naţionale. Când am liberalizat instituţia mandatarilor, secretarii de partid ajunseseră slugile cârciumarilor şi cârnăţarilor – unii cu puterea politică, ceilalţi cu averile, cu banii, cu subteranele economiei. Şi grădină, şi găină, nu se poate; iese cocină… Vor fi alegeri libere, spuneţi dumneavoastră – un drept democratic. Port cu mine o filă din jurnalul intim al unui ministru de Externe din vremea glorioasei democraţii burgheze între cele două războaie mondiale; numele ar putea să vă fie cunoscut, Grigore Gafencu[iii]. Citez:
„Mai grozavă decât năvălirea tătarilor sau invazia lăcustelor, a venit ziua de alegeri. De alegeri cum sunt înţelese şi practicate de români, de administraţia română, de armata română, de magistraţii români. A fost o urgie absurdă şi barbară, dezlănţuită de sus în jos peste o populaţie paşnică şi liniştită… S-au arestat delegaţii şi candidaţii, s-au furat urnele şi cărţile de alegător, s-au bătut, mai ales, s-au schingiuit şi snopit sub lovituri de ciomege sute şi mii de alegători. Îngrozită, populaţia se ascundea în pădure – sare câteva cuvinte, aşa, aşa… Sub ochii mei se petreceau scene de barbarie teribilă, de vulgaritate, de laşitate abjectă. Părea o revoluţie a uniformelor militare şi administrative, o revoluţie a statului, prin organele sale conştiente şi inconştiente, împotriva cetăţeanului civil. Nici o conştiinţă nu s-a revoltat, nici un om de onoare nu s-a-mpotrivit. Simţeam în faţa acestei laşităţi generale sentimentul de ruşine care m-a cotropit când, după asfaltul şoselelor europene, ajunsesem în gropile şi şanţurile şoselelor noastre naţionale. Dar cu cât mai adânc, cu atât mai dureros. Câte gropi, câte şanţuri prăfuite şi înglodate mai are şi biata noastră conştiinţă naţională. Câte moravuri din alte vremi, ce educaţie neisprăvită, ce lipsă desăvârşită de simţ al dreptăţii şi demnităţii individuale”…
-Sigur, domnule preşedinte, a reluat liber, astăzi mijloacele de care dispun cei cu bani şi putere sunt altele, finalitatea este aceeaşi…
-Impresionant, a fost de părere şi Jimmy. Şi fiindcă aţi adus în discuţia noastră citate, vă ofer şi eu câteva. Tot timpul cât vorbise Nicu, Jimmy se jucase cu creionul pe pagina albă a unei coli A4; folosea mâna stângă, ca şi cum mâzgălea ceva, nu şi-o ridica o clipă, nu înainta, nu revenea, se-nvârtea în acelaşi loc. Cu permisiunea dumneavoastră, am să mă folosesc de propriile dumneavoastră cuvinte. Aţi spus, citez: Când am liberalizat instituţia mandatarilor, secretarii de partid ajunseseră slugile cârciumarilor şi cârnăţarilor – înţeleg că la prima tentaţie mai serioasă, secretarii de partid lăsaseră deoparte ideologie şi idealuri şi se dedulciseră la bogăţie. Veţi spune c-au fost câteva cazuri izolate; da, izolate, dar în creştere, ameninţătoare, altminteri n-aţi fi stopat iniţiativa. Omul reacţionează la stimulii din jur; se orientează şi munceşte după cum e răsplătit. Aţi devenit dependenţi de importurile de energie, în special din ţările arabe – peste 10 milioane de tone de ţiţei anual, an de an mai scump. Cresc costurile de producţie, scade productivitatea muncii. Salvarea vine de la munca gratuită, tot mai multe ore de muncă fără plată. Proporţional scade interesul pentru munca depusă, produsele sunt tot mai puţin competitive, exporturile se prăbuşesc, cantitatea de valută se reduce, bani pentru ţiţei nu mai sunt. Nici pentru ţiţei, nici pentru materii prime. Aprovizionarea tehnico-materială e la pământ, producţia stă pe loc… Ce vă rămâne de făcut altceva decât să înăspriţi controlul asupra vieţii cetăţeanului? Cointeresarea materială trâmbiţată de Lenin este înlocuită cu munca forţată – pe primul trimestru al acestui an, dacă greşesc, vă rog să mă corectaţi, planul nu a fost îndeplinit în niciun domeniu, reformele anunţate în Conferinţa Naţională a partidului din decembrie anul trecut n-au izbutit să oprească declinul, dimpotrivă, populaţia este obligată să-şi diminueze drastic consumul, domnule preşedinte, acesta este doar începutul, resursele sistemului centralizat s-au epuizat, a produs tot ce putea produce – lichidarea analfabetismului. Centralismul şi-a trăit traiul, nu poate mai mult. De aceea e nevoie de un regulator pe cât de dur, pe atât de eficace – piaţa. Ea dictează, ne place ori nu ne place. Veţi purcede la elaborarea, împreună cu FMI, a unui program pe etape, chiar de la prima tranşă a împrumutului. Se trece astfel la liberalizarea preţurilor, privatizarea marilor grupuri industriale şi bancare, companii de transport şi mari exploatări agricole etc. Concomitent, statul va asigura diminuarea şi eficientizarea cheltuielilor publice – administraţie, învăţământ, cultură, apărare -, reducerea tuturor subvenţiilor şi închiderea întrerprinderilor nerentabile… Vă puteţi imagina cu inteligenţa pe care o exersaţi cu noi clipă de clipă ce boom ar aduce această infuzie de capital economiei româneşti şi ce evoluţie ar putea urma pentru întreaga Românie, în care şi democraţia îşi poate face loc aşa cum o doriţi?! României i se oferă şi şansa de a pretinde o serie de compensaţii, cum ar fi proiecte de dezvoltare în comun cu noi sau Israelul…
-Domnule preşedinte, l-a întrerupt Nicu, poporul român şi eu personal dăm o înaltă apreciere experienţei ţării dumneavoastră în edificarea unei societăţi prospere şi urăm poporului american noi izbânzi pe calea făuririi unei economii moderne şi a unei comunităţi fericite. Dar, domnule preşedinte, performanţele obţinute nu au fost obţinute în zece ani, nici în cincizeci de ani. Pentru ca ţara dumneavoastră, şi nu doar ţara dumneavoastră, ci întreg sistemul căruia îi aparţine, să atingă aceste culmi de civilizaţie şi bunăstare, popoarele au făcut sacrificii imense, au dus lupte grele. Şi nu un an sau doi, ci zeci de ani, chiar sute de ani. Şi oricine doreşte să vă ajungă din urmă trebuie să treacă mai întâi prin sacrificii, chiar dacă nu de acelaşi fel. O pomană, fie ea şi de 170 de miliarde de dolari, n-ar face decât să mărească numărul paraziţilor, al cerşetorilor, escrocilor, şarlatanilor, jefuitorilor. La pomană, ştiţi şi dumneavoastră, nu se înghesuie oamenii oneşti, demni; dau năvală prădătorii. Statul va fi sfâşiat şi hăcuit cu sălbăticia animalelor de pradă. O vară de-a mea a trecut prin şcoli muncind cu ambiţie, şi-a dus viaţa învăţând cum să-i înveţe pe alţii ce e bine şi ce e rău în lume din perspectiva doctrinei comuniste. Ce va face ea acum, la vârsta înaintată pe care o are? Şi ca vară-mea sunt sute de mii, milioane de români care au crezut şi cred în altceva decât ne propune darul pe care cu atâta generozitate ni-l aşterneţi la picioare. Acestora ce le spunem? Până vor apărea, sub bagheta specialiştilor de felul celor care scandează în stradă Ceauşescu-asasin! neoeducatorii economiei de piaţă, ce vor învăţa copiii în şcolile de mâine? Și de la cine? Unde vom ascunde milioanele de cetăţeni care au învăţat la şcoala veche? Îi vom reeduca în două săptămâni? Îi vom izola de societate şi, reducându-le veniturile, îi vom lăsa să moară de foame, de oftică, de dezamăgire şi disperare? Şi cui se vor închina ei? Cârciumarilor, cârnăţarilor, oportuniştilor, impostorilor, veleitarilor, snobilor, cosmopoliţilor de trei parale, fandosiţilor, lustruiţilor în grabă la şcolile americane, trădătorilor, laşilor, escrocilor, jefuitorilor? Cehii au dorit să înlăture comunismul dogmatic şi să inventeze comunismul cu faţă umană. Și au eşuat. Strămoşii dumneavoastră, stăpâni de sclavi, s-au căznit să abolească sclavagismul, care nu mai eficientiza. L-au abolit şi au inventat sclavagismul cu faţă umană. N-a fost uşor. Și-au fost războaie, şi epidemii, şi lupte de care pe care. Aţi izbutit. Pe cetăţeanul modern îl doare undeva de interioarele sale de conştiinţă, dacă are cârnatul, berea, filmul porno, frigiderul şi limuzina la care au râvnit strămoşii lui, sclavii. Acesta este sclavagismul cu faţă umană…
-Dur! observă Jimmy. Dar vă mulţumesc pentru sinceritate. Sunteţi tare necăjit; o conştiinţă trează… Putem discuta, aveţi şi nu aveţi dreptate.
-Sunt dur, dar înţelegător, domnule Carter. Eu nu mă opun dumneavoastră şi nu vreau să vă distrug obligându-vă să gustaţi şi să vă otrăviţi din cultura noastră. Cred doar că eu am o misie şi trebuie s-o duc la capăt. Nu ştim cum va evolua planeta. Rezervele ei sunt pe terminate. Cine va găsi soluţii la sleirea resurselor naturale, împotriva cutremurelor devastatoare, a cataclismelor geologice, a noilor boli ucigaşe? Cum fortificăm generaţiile de după noi, pe copiii copiilor noştri? Noi, comuniştii români, credem că izbânda va fi de partea solidarităţii sociale. Asta vrem să clădim în România. Nu va fi uşor. Iată, producţia scade, cum bine aţi remarcat; reformele nu-şi arată foloasele; populaţia îşi restrânge consumul; instituţiile nou create sunt abia la început, treptat îşi dobândesc rostul pentru care au fost create, depinde de noi, de fiecare în parte, să le facem să funcţioneze, ne clădim pe noi în interioarele noastre odată cu ele, şi vom afla că salvarea noastră stă în solidaritatea noastră. Dumneavoastră puneţi în mişcare un progres bazat pe concurenţă, pe invidie, ură şi dezbinare, treziţi pofte şi poftele accelerează lumea fără a se întreba încotro aleargă. O lume dezbinată va fi pradă uşoară vicisitudinilor naturale şi, de ce nu? ale istoriei. Hruşciov a crezut în coexistenţa paşnică între sisteme. El a pus prima piatră la temelia înfrângerii sale. Intenţiile lui, bune în principiu, se dovedesc a fi dăunătoare. Coexistenţa în care unii sunt oiţe ascultătoare şi ceilalţi lupi este sinucigaşă. Oamenii se pândesc unii pe alţii gata să se distrugă. Cadoul dumneavoastră de 170 de miliarde arată cât de mare este dorinţa de a ne vedea prăbuşindu-ne, deşi intenţiile dumneavoastră, ca şi ale lui Hruşciov, sunt la fel de inocente. Și nu doar între sisteme se duce, în realitate, o luptă pe viaţă şi pe moarte, dar chiar şi în interiorul fiecăruia dintre ele lucrurile nu stau diferit. Sunteţi la curent, cred, cu acele cazuri când democraţia a adus la putere socialişti şi democraţia americană, prin CIA, i-a pus la zid pe învingători. Democraţia e bună când e cu noi, nu împotriva noastră. Pe cine minţim dacă nu pe noi înşine? Nu democraţia o apărăm, ci atotputernicia noastră. Nu drepturile omului le apărăm, ci privilegiile celor care le au deja şi ţin de ele cu dinţii, cu presa, cu televiziunile şi toate instituţiile de care dispun.
Vorbea cursiv, fără să se bâlbâie. Jimmy îl urmărea concentrat, oarecum surprins, plăcut surprins, i se citea în ochi, dar conştiinţa faptului că are de rezolvat o problemă urgentă, de care se va ocupă de îndată ce va sfârşi convorbirea, nu-l părăsea. Când, în sfârşit, consideră că, în mare, a prezentat cam tot ce avea de spus, îşi aminti că problema urgentă pe care o avea de rezolvat era gândul că mai degrabă comunica sincer cu un individ de care nu-l lega nimic şi de care se deosebea precum cerul de pământ decât cu unul dintre membrii delegaţiei. Era a nu ştiu câta oară când, trecând prin momente delicate, îi reveneau în gând cuvintele lui Bodnăraş: „Copilu’, ceea ce vrei tu, doar tu poţi să faci”. Şi se simţea părăsit. Îşi imaginea momentul când le-ar fi spus celorlalţi despre pleaşca celor 170 de miliarde de dolari. În clipa următoare s-ar fi răzleţit fiecare în cuibul său, ca să se readune apoi împotriva lui, aflând că a refuzat oferta. Îl vedea pe Dumitru Popescu poreclit „Dumnezeu”, privatizat, imaginându-se patron peste un concern de presă şi edituri şi cum, ascultând comanda pieţei, ar fi înlocuit, în librării, cărţile serioase pentru a vinde pornografie. Lui Maurer i-ar fi sticlit ochii la atâta pădure de vânătoare şi castele, şi cabane, şi hanuri. Chivu ar fi adormit cu ochii deschişi pe plaja cu fete goale din Miami… Şi toţi, fără deosebire de vârstă sau crez, îşi schimbau culoarea sufletului cum se schimbă culoarea apei din paharul în care laşi o picătură de cerneală. Dar Leana, se întreba, Lenuţa cum ar reacţiona? Şi-i vedea mustăcioara de deasupra buzei superioare, tot mai vizibilă în ultima vreme, acoperindu-se cu o peliculă de transpiraţie:„ Puţin, Nicule, dă-o dracului de treabă!”, ar fi zis. Dar nici măcar ea n-ar fi refuzat-o. Fără niciun gând ascuns însă. Căci, în orice împrejurare, Lenuţa lui se vedea stăpână. De ce să se mintă? Oare nu era limpede că în afară de el, „copilu’, ce vrei tu să faci, doar tu poţi face”, ceilalţi unduiau la suprafaţa vieţii, fără rădăcini, după cum bătea vântul? Îi ţinea strânşi unul în altul conştiinţa că doar în felul acesta nu se schimbă nimic. Prima momeală i-ar fi risipit în cele patru vânturi, ca să se reîntâlnească, cei descurcăreţi şi hulpavi, pe culmile bogăţiei. Se simţi cuprins de frig. Respiraţia i se opri. Îşi auzea bătăile inimii şi începu să se bâlbâie:
-Vă do-do-doresc, domnule preşedinte, dum-dum-dumneavoastră şi po-porului american, multe şi mari suc-succese în activitate!
A doua zi dimineaţă, senatorul Jackson – nimeni altul decât coautorul Amendamentului Jackson – Vanik prin care se condiţiona acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate doar ţărilor care recunoşteau dreptul de emigrare al cetăţenilor lor -, era aşteptat la Blaire House de preşedintele României, Nicolae Ceauşescu. Şi, ca de obicei în astfel de ocazii, se gândea, fără să vrea, şi la obligaţiile atât de plictisitoare, cerute de protocol, de a face faţă unei corvezi de la care nu aştepta nimic care-i să-i stimuleze interesul. Faţa lui, cu pieptănătură tradiţională şi întreaga lui siluetă de om bine hrănit, avea, ca întotdeauna, un aer de eleganţă care marca fiecare treaptă a devenirii de la strămoşii cu cazier penal la aristocratul scorţos de astăzi. Şi această solemnitate, contrastând cu carcaterul său frivol, îi dădea o notă de originalitate căreia unii îi spuneau charismă. Lăsă doamnele să treacă înainte în lift şi se adause lent şi important în urma lor. Îl muncea gândul că, în ciuda eforturilor depuse încă din duş, nu izbutea să deosebească Ruanda de România. Care dintre aceste două ţări era în Africa şi care în Europa? Căci – şi nu era întâia oară -, observase o birocraţie crasă în felul cum fuseseră botezate multe dintre ţările fără clauză de emigrare liberă. Colac peste pupăză, în reprize scurte, îl chinuiau nişte arsuri cărora nu le găsea pricina: băuse acelaşi whisky negru, Imperial, înfulecase aceleaşi feluri de mâncare, băuse un singur fel de vin, rosé, slab şi totuşi… Ce-i drept, se molipsise la un moment dat de şarmul unui rus din Polonia sau Ungaria, nu mai ţinea bine minte de unde era rusul, care-l angajase la o partidă de icre negre cu votcă.
Ceauşescu îl primi, la rândul lui plictist şi fără chef de vorbă, în ciuda faptului că se afla în faţa unui personaj de care auzise până şi celebrul Idi Amin, preşedintele Ugandei. Departamentul de Stat alcătuise o listă cuprinzând circa o mie de cetăţeni români care aşteptau dreptul de emigrare. Românul, încă nu era clar dacă venea din Africa sau din Europa, s-a enervat. Îşi reţinea cu greu sâcâirea, pe care-o camufla sub o causticitate primitivă. Şi, răspunzându-i, Jackson i-a zis:
-Domnule preşedinte – cât de greu îi venea să folosească acest mod de adresare! -, domnule preşdinte, amendamentul Jackson – Vanik nu lasă deschisă nicio portiţă pentru excepţii. Suntem o naţiune fermă, consecventă în apărarea drepturilor fundamentale ale omului de a emigra în Statele Unite. Libertatea de expresie, dreptul fiecărui om de a alege liber calea spre Statele Unite sunt drepturi inalienabile şi nu comportă abateri, negocieri sau compromisuri. Fără liberalizarea emigrărilor nu există nicio şansă de a obţine clauza naţiunii celei mai favorizate.
Şi Nicu a zis:
-Domnule Vanik…
-Jackson, domnule preşedinte, l-a corectat senatorul.
-Domnule Vanik-Jackson, poporul român dă o înaltă apreciere fermităţii şi consecvenţei în politică. Permiteţi-mi ca, în numele poporului român, să vă felicit şi să vă urez noi şi strălucite succese în activitatea pe care, neobosit, o duceţi în favoarea drepturilor oamenilor de pretutindeni, a poporului român implicit. Ca dovadă a aprecierii pe care o acordăm consecvenţei şi fermităţii în oricare dintre activităţile omului, iată voi semna… câte cereri de emigrare a strâns Departamentul de Stat?
-O mie, domnule preşedinte!
-O mie… Iată, vă asigur că voi semna zece dintre ele. În felul acesta, atât dumneavoastră, cât şi noi, rămânem fermi şi consescvenţi pe poziţiile noastre…
În ciuda opoziţiei senatorilor Jackson şi Vanik, în luna iunie a aceluiaşi an, Jimmy Carter a înaintat Congresului scrisoarea de recomandare pentru reînnoirea Clauzei pentru România, propunere aprobată. Iar la semnarea Declaraţiei comune americano-române, Nicu nu a uitat să amintească în discursul său că România va continua pe singura cale posibilă pentru ea, calea socialismului. Și îi sugera lui Carter ca în viitor nici Statele Unite să nu excludă calea dezvoltării socialiste.
Va urma.
Aici: prologul, capitolul I, capitolul II, capitolul III, capitolul IV, capitolul V, capitolul VI, capitolul VII, capitolul VIII, capitolul IX, capitolul X, capitolul XI, capitolul XII și capitolul XIII.
[i] Zbigniew Kazimierz Brzezinski – născut la 28 martie 1928,Varşovia, Polonia. Este un om de ştiinţe politice american (SUA), care l-a servit, în calitate de consilier naţional de securitate, pe preşedintele Jimmy Carter din 1977 până în 1981. Este considerat astăzi, alături de Henry Kissinger şi Samuel P. Huntington, o autoritate printre marii strategi globali americani. Azi este profesor de politică externă a SUA la Universitatea Johns-Hopkins din Baltimore, consilier la Centrul pentru studii politice şi strategice (CSIS) din Washington D.C. şi autor de cărţi politice de specialitate. Este şi consilier la mai multe firme mari americane şi internaţionale. Acualmente este consilier de politică externă a preşedintelui Barack Obama.
[ii] Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER) a fost creat la iniţiativa URSS în 1949 ca organizaţie economică a statelor comuniste europene pentru a constitui un echivalent al Comunităţii Economice Europene. CAER-ul a fost răspunsul la Planul Marshall. El avea misiunea de a stimula comerţul dintre ţările din blocul estic. În realitate, URSS nu a putut oferi ţărilor comuniste un ajutor comparabil cu cel acordat de SUA ţărilor occidentale. Membre ale CAER erau: URSS, RDG, Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria şi România. Alte ţări comuniste neeuropene (Mongolia, Cuba, Vietnam) au luat şi ele parte în ultimii ani la unele sesiuni ale Consiliului. La activitatea CAER nu au luat parte Republica Populară Chineză, Coreea de Nord şi Albania. Secretariatul şi multe din Comisiile CAER aveau sediul la Moscova. CAER nu a reuşit să îndeplinească rolul pentru care fusese creat, în principal din cauza sistemului planificat centralizat al economiei statelor membre, schimburile de mărfuri continuând să se desfăşoare prin tratative bilaterale cu păstrarea echilibrului balanţei de plăţi. Îndeosebi, începând din anul 1962, delegaţiile române în CAER au avut o poziţie critică în CAER la adresa propunerilor sovietice de integrare a economiilor acestor ţări. Drept urmare a schimbărilor politice din anul 1989 şi 1990, CAER s-a autodesfiinţat în 1991.
[iii] Grigore Gafencu – (1892, Bucureşti – 30 ianuarie 1957, Paris). A fost un om politic, diplomat şi ziarist român. Grigore Gafencu a fost membru în „Comitetul Naţional Român” încă de la formarea lui, în 1949, în fruntea grupului personalităţilor din afara partidelor politice, şi l-a părăsit la începutul anului 1952, cu ocazia primei crize a Comitetului. A fost unul dintre fondatorii „Ligii Românilor Liberi”.
