Patilineţ aştepta ca Nicu să isprăvească lectura scrisorii primite de la Zilber; vede cum bărbia şi buza inferioară ale acestuia alunecă înainte, semn al dispreţului, şi se nelinişteşte în privinţa evreului; în cele douăsprezece ore în care l-a ascultat, petentul erudit îi acaparase respectul centimetru cu centimetru; ştia că tovarășul Ceauşescu nu agreează firile slabe, la oricâte torturi ar fi supuse. Mai mult chiar, cerea cu atât mai multă bărbăţie din partea activiştilor cu cât sacrificiile asumate sunt mai de neîndurat. Nicu trecu peste ultima filă pe diagonală şi, revenit la începutul scrisorii, zise: Îţi citesc câteva fraze…
Suntem urmaşii lui Giordano Bruno ori ai ucigaşilor săi?
Şi Geo Bogza zisese: „Tovarăşe Ceauşescu, noi, scriitorii români de stânga, am avut un coleg pe care predecesorul dumneavoastră, Gheorghiu-Dej, l-a asasinat mişeleşte”.
Îl auzea slab; vorbele scriitorului porneau cu greutate şi până s-ajungă la urechile lui îşi pierdeau cu totul limpezimea. Ca să le descifreze, Nicu îşi încorda auzul şi se înţepoşa ca un arici. Le-ntinzi un deget şi scriitorii îţi iau toată mâna. Sunt lucruri despre care nu se vorbeşte, tocmai fiindcă, dându-le glas, ele devin altceva decât sunt în realitate; pe drumul spre auz împrumută înţelesurile tuturor faptelor de acelaşi fel, dar fiecare fapt acoperă realităţi proprii.
-Ştiţi la cine mă refer, spunea Bogza. Numelui lui este Lucreţiu Pătrăşcanu, comunistul care a spus că înainte de a fi comunist este român şi care, de unul singur, a luat-o înaintea Armatei Roşii, contrar intereselor acesteia, şi s-a aliat cu regele împotriva armatei germane…
Nicu dădea din cap, semn că aude şi înţelege ce i se spune şi o făcea în aşa fel încât scriitorul să priceapă că el îi aprobă punctul de vedere şi că, de fapt, n-ar mai fi nimic de adăugat; îl ascultă doar fiindcă subiectul este delicat şi trebuie tratat cu grijă. Pătrăşcanu, toată lumea era de acord, a murit ucis mişeleşte.
-Dar iată, continuă scriitorul, şi sala îl aproba într-un freamăt unanim, un alt coleg de-al nostru, Belu Zilber, poate cea mai strălucită minte a intelectualităţii române revoluţionare, măcar că este evreu, a fost condamnat nevinovat la închisoare pe viaţă în acelaşi proces Lucreţiu Pătrăşcanu. V-a scris oferindu-vă adevărul deaspre acest asasinat şi nu i-aţi răspuns. Ce se petrece acolo sus, în preajma dumneavoastră?
Şi l-a chemat Nicu pe Vasile Patilineţ, omul său în Securitate, şi i-a spus: „Vasile, uite aşa şi aşa, ce-i cu Zilber ăsta?” Și Patilineţ a zis. „Tovarăşe Ceauşescu ştiu şi eu ce ştie toată lumea. Am căutat în arhive, s-a păstrat doar varianta lui Dej, cum că Pătrăşcanu a fost trădător de patrie. Știţi şi dumneavoastră lucrătura lui Drăghici şi a lui Chişinevschi, că a vrut să fugă în Occident, că era spion anglo-american… Cât despre Zilber, ce să vă spun? El a fost ăla care a recunoscut toate învinuirile astea, ce-i drept, după ce-a fost torturat cum se tortura în anii ăia. A stat închis în regim de „Zarca” 17 ani. A recunoscut. Acum cine-i de vină? Dacă n-ar fi făcut-o, dosarul Pătrăşcanu ar fi avut altă soartă. Sunt nevinovaţi, dar dosarul e dosar”.
Patilineţ l-a invitat pe Zilber la el şi Zilber a fost surprins să constate că şi Vasile Patilineţ, un bărbat tânăr, din noua generaţie de conducători, destupat la cap şi lucrând în interiorul instituţiei care a înscenat odiosul proces, cunoaşte superficial subteranele acesteia.
Săptămâni de-a rândul după aceea, Zilber a pus pe hârtie detaliile înscenării, a căutat oamenii care ar fi putut reconstitui dosarele dispărute, a arătat activiştilor de partid care au preluat cazul unde s-ar putea găsi documente; aceştia au citit 50.000 de pagini de dosar şi au anchetat sute de martori. Au găsit nu numai oamenii indicaţi de el, dar şi documente grăitoare, cum erau procesele-verbale de interogatorii din vremea înscenării, cu adnotări şi indicaţii personale ale lui Gheorghiu-Dej, s-a descoperit rolul jucat de Chişinevschi şi Drăghici. Cu excepţia lui Drăghici, toţi participanţii la înscenare au mărturist partea lor de crimă.
„Eram fericit, scrie Zilber în memoriile sale, nu trăisem degeaba”. Şi se-ntreba cum s-ar putea dezvălui asasinatul şi sancţiona vinovaţii, fără ca partidul să accepte, implicit, propria eutanasiere. 20 de ani, Gheorghiu-Dej, cel mult regretat, fusese ctitorul României socialiste, trupul său era aşezat în mijlocul templului ridicat în memoria martirilor neamului, deasupra ardea flacăra veşnică, iar numele lui era purtat de oraşe, străzi, şcoli… Ar fi însemnat să se şteargă douăzeci de ani de istorie, să se dărâme frumosul mausoleu din Parcul Libertăţii.
Era greu de imaginat şi totuşi începuse să crească în el ideea că regimul este amendabil.
Iluziile n-au durat decât o lună. La 20 octombrie a fost convocat în faţa comisiei de anchetă (Gheorghe Stoica, Nicolae Guină, Popescu-Puţuri şi Vasile Patilineţ) şi i s-a cerut să exprime regrete că a recunoscut în faţa instanţei învinurile care i se aduceau şi în urma cărora prietenul său Pătrăşcanu a fost condamnat la moarte. Regrete faţă de prietenul său condamnat pe nedrept şi la a cărui condamnare participase, torturat bestial, ce-i drept.
Privea feţele celor ce-i cereau asta şi toate exprimau acelaşi lucru: iată, trăim un moment istoric, de reconciliere şi concordie comunistă, de măreţie şi mântuire. Şi s-au mirat tare solii partidului citind pe chipul celui reprimit în conclav, pe obrajii fără perciuni şi-n ochii cu lacrimi uscate, semnele furiei; după câteva zile de zbucium insomniac, Zilber i-a trimis lui Vasile Patilineţ o lungă scrisoare explicativă:
„Am suportat 17 ani de grea temniţă numai fiindcă am fost prieten cu Pătrăşcanu. Fără această prietenie, nimeni nu s-ar fi gândit să mă arunce în căruţa morţii. Pentru a se acoperi mâinile pline de sânge ale asasinilor lui Pătrăşcanu s-au ales numai prietenii lui cunoscuţi şi în primul rând pe mine. Fără voia lui şi a mea şi fără ca prin aceasta să se reducă măcar cu o iotă vina lui Gheorghiu-Dej, a lui Drăghici, a lui Şoltuţ şi a celorlalţi nemernici. Nu Pătrăşcanu a fost victima mea, ci eu am fost victima lui.
În cursul activităţii mele de comunist a trebuit să mă familiarizez cu ideea că aş putea termina şi la glonţ. Am acceptat acest deznodământ din convingere şi am dovedit că sunt gata să-l înfrunt.
În împrejurările din 1952 – 1954, adversarul meu nu mai era însă aparatul de represiune capitalist, ci propriul nostru aparat de represiune pe care l-am teoretizat şi dorit. Doi ani am optat pentru cuvântul dat prietenului meu, Pătrăşcanu. Şi pentru că n-am vrut să-l trădez, tovarăşul Coliu mi-a spus la sfârşitul anului 1949: «Cum se poate ca un comunist vechi să prefere un prieten în locul partidului? De ce ai fost cinstit cu Pătrăşcanu şi nu cu partidul?»
Iar la 5 mai 1953, Alexandru Drăghici mi-a spus în cabinetul său: «Ce să-ţi fac? Dacă în 1948 erai cinstit cu noi şi nu cu Pătrăşcanu, nu erai aici!» (Acum, în 1967, mi se reproşează că n-am mers la glonţ pentru prietenie).
După cum ştiţi, din 1948 până 1952, ancheta urmărea adevărul, şi l-am spus din convingerea că sunt consecvent cu ideologia noastră. Totul se reducea la greşeli de partid, nu la acte de trădare sau crime. De la începutul înscenării procesului Pătrăşcanu, mi-am dat seama, după doi ani că, din ordinul Secretariatului Comitetului Central, se pregătea o crimă odioasă: asasinarea lui Pătrăşcanu. Am ales atunci o altă cale decît aceea a sincerităţii şi am optat pentru o atitudine care credeam că va face imposibil procesul. Asasinii s-au dovedit însă mai diabolici decât raţiunea mea şi am căzut în trapa pe care mi-au deschis-o. Mi-am închipuit multe în viaţă, dar că şefii unui partid comunist vor face un proces fără scop politic, care nu folosea nimănui, asta nu mi-am putut închipui. Ştiam că nebunii fac acte fără scop, dar nu ştiam că nebuni criminali pot ajunge în fruntea unui partid comunist.
Puteam lua altă atitudine decât cea dictată de raţiune? Până la ora actuală nu cunosc nici un caz în care un comunist să fi binemeritat de la clasa muncitoare înfruntând în public şi până la glonţ aparatul de represiune şi justiţia făurite de revoluţie. Zadarnică a fost izbucnirea lui Krestinski, în 1937, zadarnice au fost gemetele lui Traicio Kostov, în 1949, zadarnic şi-a urlat Pătrăşcanu revolta şi indignarea, în 1954, zadarnic au încercat Koffler şi Kalmanovici să spună adevărul. Nimeni nu i-a auzit, după cum nimeni nu auzise urletele inginerilor Cernătescu, Rozei şi Vasilescu, la procesul Canalului. Furia lor s-a spart de zidurile de oţel ale disciplinei aparatului Justiţiei noastre şi urletele lor s-au înfundat în urechi surde şi în suflete moarte. Comuniştii care au încercat să retracteze, în faţa Justiţiei create de revoluţie, declaraţiile date cu picioare transformate în carne tocată şi trupul în burduf, în carcerele înguste, istoria ne învaţă că nu au dus niciodată la achitări şi nici n-au grăbit cu un ceas oprirea crimelor instituţionalizate, codificate de sus în jos şi ridicate la rangul de dogmă. Acelaşi tip de crime s-a perpetuat din 1934 până în 1954. A trebuit să moară Stalin şi Beria să fie împuşcat, a trebuit să moară Gheorghiu-Dej şi Alexandru Drăghici să fie îndepărtat de la Ministerul de Interne, ca adevărul să poată fi scos din beciuri tenebroase, cei care au supravieţuit să vorbească fără spaime şi infamiile codificate să fie spulberate.
Nu cei care au înfruntat bătăile, torturile şi gloanţele au schimbat în bine profilul moral al socialismului, ci miezul generos al ideologiei noastre, în sfârşit pusă în lumină de evoluţia spre democraţia socialistă în fapte, nu în cuvinte standardizate, trase la rotativă.
Am fost întrebat, în numele partidului, dacă nu regret că nu am retractat totul la proces, pentru ca apoi să merg la glonţ din prietenie pentru Pătrăşcanu.
Am fost învăţat o viaţă-ntreagă că, în faţa partidului şi a Justiţiei, nu există nici familie, nici prietenie, nici milă, nici recunoştinţă. Acum mi se cere să fi murit pentru prietenie, împotriva Justiţiei noastre, după cum, în 1949, mi s-a cerut să fiu sincer cu partidul împotriva cuvântului dat prietenului meu Pătrăşcanu.
Da, regret, am remuşcări, mă doare că nu m-am jertfit pentru adevăr şi dreptate, pentru prietenie, pentru acele abstracţii pe care le-am batjocorit o viaţă întreagă, pe baza ideologiei noastre. Deşi uneori cred că mi-am spălat păcatul cu cei 17 ani de chin în infern, remuşcările m-au făcut să nu am odihnă până ce voi face ca asemenea procese să nu mai aibă niciodată loc. În temniţă şi după eliberare, chiar şi atunci când domneau Gheorghiu-Dej şi Alexandru Drăghici, cu riscul glonţului rătăcit, am spus oricui a avut urechi să audă, prieten sau duşman, că procesul Pătrăşcanu a fost o mizerabilă înscenare şi i-am rugat să repete aceasta din om în om şi din tată în fiu. Cine a mai făcut asta? În 1962, când, în fine, mi s-a dat voie să scriu, m-am adresat Comitetului Central, spunând tot adevărul despre procesul Pătrăşcanu.
Cuvintele mele s-au spulberat şi răspunsul a fost: nu se admite! În 1963, când, în fine, mi s-a dat voie să mă adresez Comisiei Centrale de Control, am scris întreg adevărul despre procesul Pătrăşcanu, dar cuvintele mele s-au înfundat în urechi surde şi răspunsul a fost: nu se aprobă! Nu numai atât, dar, pentru această cutezanţă, în iunie 1963, am fost pus în lanţuri, adus la Bucureşti şi Sfânta Mare Neruşinare a intrat în funcţiune. Timp de 30 de zile, ofiţeri în subordinea lui Alexandru Drăghici mi-au cerut confirmarea declaraţiilor de la proces, în schimbul graţierii imediate, graţiere pe care trebuia s-o semneze Gheorghiu-Dej, la cererea ministrului de Interne, Alexandru Drăghici. Iar pentru refuzul meu categoric de a acoperi pentru istorie mâinile însângerate ale asasinilor, am fost din nou pus în lanţuri şi ţinut un an de zile la regim de exterminare «în Zarca de la Aiud». În preziua eliberării, Alexandru Drăghici a trimis special la Aiud pe lt.-col. Enoiu să mă întrebe ce atitudine voi avea în libertate faţă de proces şi dacă nu vreau să plec în străinătate. Am refuzat să-mi iau vreun angajament şi am refuzat paşaportul care mi se sugera, după cum refuzasem să fug după excluderea mea, în 1947. Mi-ar fi plesnit obrazul de ruşine să spun străinilor că în România Socialistă nu există adevăr şi dreptate. Pentru adevăr şi dreptate în România Socialistă nu trebuie şi nu se poate lupta în străinătate: cine face astfel este tădător.
Mai departe, în 1965, la un an după eliberare, m-am adresat în scris tovarăşilor Ion Gheorghe Maurer şi Ştefan Voitec, înfăţişându-le detaliat întregul adevăr despre procesul Pătrăşcanu. Ca şi tovarăşii din Comitetul Central, în 1962, ca şi tovarăşii din Comisia Centrală de Control, în 1963, în frunte cu tovarăşul Coliu, care a condus ancheta din 1948 -1951 şi cunoştea întreg adevărul, nici aceşti tovarăşi nu au contribuit în nici un fel la dezvăluirea, cu un ceas mai devreme, a crimelor.
Mă întreb dacă toţi aceşti tovarăşi încearcă regrete pentru tăcerea lor prelungită. Cine are autoritatea morală să-mi ceară mie, care am făcut 17 ani de cumplită temniţă, fiind total nevinovat, mie care mi-am făcut datoria să urlu adevărul de dincolo de gratiile temniţei, mie care mi-am făcut datoria de a supravieţui pentru a arăta cu degetul pe asasini, cu riscul regimului de exterminare sau glonţului rătăcit, mie mi se cere să regret că n-am acceptat glonţul, în 1954, din prietenie?
Nu mi-a mulţumit partidul pentru ajutorul pe care i l-am dat ca să descopere adevărul în cazul Pătrăşcanu? Există vreun singur tovarăş de răspundere care să fi cerut măcar lămuriri în legătură cu asasinarea lui Pătrăşcanu şi Koffler, deşi alţii dezvăluiseră masacrele de comunişti din celelate state? Care este acela care a încercat o întrebare înainte de moartea lui Gheorghiu-Dej? Şi dacă tovarăşi cu înalte funcţii de răspundere în partid şi stat nu au îndrăznit să înfrunte, din posturile de răspundere pe care le deţineau şi le deţin, pe organizatorii şi executanţii sinistrelor crime comise în numele celui mai nobil ideal al omenirii, socialismul, ce-mi rămânea de făcut mie, în 1954, în boxă, cu glonţul în spate?
Cum poate cineva îndrăzni să-mi ceară să-mpart astăzi, prin regrete, răspunderea crimei cu Alexandru Drăghici, să las să se construiască pe cadavrul lui Pătrăşcanu, pe chinurile şi durerile mele, fundalul inocenţei lui Gheorghiu-Dej şi Alexandru Drăghici? Cum poate cineva îndrăzni să-mi ceară mie, cel scuipat, călcat în picioare, bătut la tălpi, îngropat de viu în haznaua infernală a temniţei, să mă aşez prin regrete în fundul iadului, ca pe spinarea mea să se înalţe la lumină Alexandru Drăghici, viu şi statuia lui Gheorghiu-Dej, mort?
Nu semăna propunerea de a regreta faţă de martori, cu stenograful alături şi giulgiul cu pata galbenă a agentului de Siguranţă lăsat să planeze deasupra mea, cu cererea făcută în 1963 de ofiţerii lui Drăghici în schimbul graţierii sau al regimului de exterminare? Prin persuasiune s-a încercat, în 1963, tot prin persuasiune se încearcă astăzi să fiu convins să mă arunc în haznaua infamiei. Sper, îmi închipui că nu se va merge până la capăt pe linia iniţiată de Drăghici. Deşi viaţa m-a învăţat că totul este posibil în domeniul moral, nu voi accepta niciodată să fiu degradat. De ce tocmai eu să fiu sacrificat cu orice preţ şi nu Victoria Sârbu sau Berman, pe baza declaraţiilor cărora a fost, aparent, condamnat şi executat Koffler? De ce nu se cer remuşcări şi regrete acelui Radu Buzeşti, care a imaginat complotul pe baza căruia, aparent, am fost condamnat? De ce nu s-au cerut regrete lui Stârcea şi Torosian înainte de a pleca în străinătate? De ce nu se cer regrete martorilor falşi? De ce numai mie, cel nevinovat, şi care a suferit cel mai mult?
Se face apel la sentimentele mele de comunist ca eu, cel ameninţat cu pata galbenă, să bag capul sub ghilotina morală. Nu, asta niciodată! Nici un ideal, nici o dogmă, fie ea şi cea a legitimităţii, nu mă vor face să pun capul pe butuc şi să-mi arunc sufletul în hazna. Cei care au ucis, care au luat viaţa mea şi a altora, să plătească pentru crimele lor! Nimeni să nu fie iertat, nici în viaţă, nici după moarte! Altfel, o minciună aduce altă minciună şi o crimă altă crimă. Pe pământul sfânt al socialismului udat cu un ocean de sânge buruienile otrăvitoare trebuie smulse din rădăcină!”.
Şi-acum, în fruntea partidului, continuau să decidă aproape toţi aceia care, într-un fel sau altul, au participat la infama înscenare, toţi erau făcuţi de Gheorghiu-Dej părtaşi deschişi sau tăcuţi la toată activitatea sa criminală.
Va avea Nicu tăria morală să dărâme Panteonul care adună laolaltă victime şi criminali, să-i arunce în temniţe pe făptaşii rămaşi nepedepsiţi? Patilineţ aştepta ca Nicu să isprăvească lectura scrisorii primite de la Zilber; vedea cum bărbia şi buza inferioară ale acestuia alunecă înainte, semn al dispreţului, şi se nelinişteşte în privinţa evreului. Căci, în cele douăsprezece ore în care l-a ascultat, petentul erudit îi acaparase respectul centimetru cu centimetru. Știa că tovarășul Ceauşescu nu agreează firile slabe, la oricâte torturi ar fi supuse. Mai mult chiar, cerea cu atât mai multă bărbăţie din partea activiştilor cu cât sacrificiile asumate sunt mai de neîndurat.
Nicu trecu peste ultima filă pe diagonală şi, revenit la începutul scrisorii, zise:
-Îţi citesc câteva fraze, fii atent: „ Nu cei care au înfruntat bătăile, torturile şi gloanţele au schimbat în bine profilul moral al socialismului, ci miezul generos al ideologiei noastre, în sfârşit pusă în lumină de evoluţia spre democraţia socialistă în fapte, nu în cuvinte standardizate, trase la rotativă”. Ce zici?
Ochii lui Nicu jucau veseli.
-Frumos, se bucură Patilineţ că s-a înşelat în temerile sale, aşa e!
-Mie, continuă Nicu, mi se pare că face băşcălie de noi, pe evreieşte…
Și pentru că Patilneţ se schimbă la faţă, îi dădu lovitura de graţie:
-De tine, în special, nu mie îmi este adresată scrisoarea…
Înlătură cu mâna hârtiile de pe birou şi redeveni sever:
-Trecem mai departe, zise. Ce crezi tu că s-a-ntâmplat cu Dej, ce crezi tu că se poate petrece într-un om, să-i vină aşa, deodată, să omoare un alt om, şi încă nevinovat? Nu spun că nu-l ura pe Pătrăşcanu, nu afirm nici că Dej nu era în stare să ucidă pentru putere; a făcut-o cu Foriş. Întreb doar ce i-a venit lui aşa, deodată, să omoare un om nevinovat? Pătrăşcanu nu-i mai ameninţa demult scaunul. Pătrăşcanu era terminat politic; ar fi rămas în învăţământ… Dej nu mai putea fi clătinat de pe soclu.
Patilineţ rămăsese cu gâtul în poziţia în care-l găsise precizarea că Zilber îşi bătuse joc de el în primul rând; toate trăirile din ultima vreme şi convingerile la care ajunsese se-nvolburau în mintea lui precum ciulinii măturaţi de furtună pe câmpul pustiit. Bâigui fără să se audă aproape:
-Dar nici Pătrăşcanu de pe soclul lui.
-Deci, tu zici că despre socluri ar fi vorba?
Cu vântul în vele, Patilineţ prinse curaj:
-Tovarăşe Ceauşescu, eu cred că Zilber are dreptate când zice că Dej s-a luat după Togliatti. Întreabat dacă e convins că Beria a fost agent britanic, Togliatti a răspus, nu, dar a făcut fapte ca şi cum ar fi fost. Pătrăşcanu a vrut să fugă în Occident, Zilber însuşi o recunoaşte. Pătrăşcanu, ce-i drept, n-a făcut-o, dar mai departe a vorbit şi a trăit ca şi cum ar fi fugit deja. Asta e trădare de patrie, şi-a trădat credinţa de comunist… La trădare nu este decât o pedeapsă…
-A spus Zilber asta?
-Doar exemplul cu Togliatti, recunoscu Patilineţ. Partea cu trădarea îmi aparţine…
-Mă-ncurci, Vasile. Zilber zice că, dându-şi seama că hotărârea de condamnare la moarte a lui Pătrăşcanu era luată în Secretariatul partidului de Gheorghiu-Dej personal, a rezista mai departe torturilor şi a nu da curs solicitării contravenea chiar disciplinei de partid, aşa-i?
-Aşa-i!
-Oricum, nu mai putea salva ceva. Nici pe Pătrăşcanu, nici onoarea sa. A recunoscut tot ce i se punea în cârcă pentru a respecta hotărârea Secretariatului. Partidul nu greşeşte niciodată. Dar el spune că dreptatea este de partea lui şi-acum. Eu nu sunt de acord cu el când spune că dreptatea este de partea sa şi acum…
-Acum cu atât mai mult, zic eu.
-De ce, măi Vasile? Acum, de ce?… Acum, când puşca e la el, trage tocmai în cei a căror hotărâre a respectat-o la vremea aceea… Cum vine asta? Poţi să-mi explici?
-Îmi permiteţi?
-Te rog!
-Tovarăşe Ceauşescu, nu sunt de acord cu dumneavoastră. Dacă atunci când a minţit, în schingiuiri inimaginabile, a respectat o hotărâre a conducerii partidului, nu contează că era eronată, acum face acelaşi lucru: partidul îi cere să spună adevărul, şi adevărul e că a minţit…
-Aşa e, Vasile, căzu de acord Nicu. Zilber respectă acum o hotărâre a conducerii partidului, atunci nu ştiu dacă la asta s-a gândit… Nu ştiu, mai degrabă nu.
-N-avem cum şti, tovarăşe Ceauşescu. Poate că ideea asta i-a venit doar acum. Nu ştim. E posibil să fi gândit aşa şi atunci…
-Are dreptate, zici tu, şi-acum şi a avut dreptate şi atunci…
-Eu aşa zic…
-Mi mi se pare că de fiecare dată, şi atunci, şi-acum, a făcut şi face ce-i este lui mai bine.
-Putem spune orice, tovarăşe Ceauşescu, nu vă supăraţi!
-Nu mă supăr… Ziarele occidentale spumegă şi ne fac în toate felurile: criminali, fascişti, torţionari… Şi au dreptate!… Au dreptate?
-N-au dreptate, tovarăşe Ceaşescu, nu suntem fascişti…
-Nu suntem fascişti, dar au dreptate, Vasile. Fiindcă noi trebuie să ne descurcăm cu de-alde Drăghici şi Chişinevschi pe care atât îi duce capul. Atâta ştiu, atâta fac. Să ni se dea voie însă să avem şi noi dreptatea noastră.
-Noi, adică şi Drăghici? se-ndoieşte Patilineţ.
-Nu-l ridica în rang pe Drăghici că ajungem la dracu’, îl mustră Nicu. Miliarde de ochi aşteaptă o fisură cât de mică în creierul care conduce această sforţare a noastră; i-o oferim sau nu i-o oferim… Pentru noi, orice fisură este mortală. Un agregat, un agregat colos, cum n-a mai fost vreodată, Vasile – bani, agenţi de propagandă, ziare, televiziuni, filme, principii ipocrite -, se pune în mişcare pentru a lărgi orice fisură şi a provoca moartea organismului nematurizat încă. Fiindcă, ne place sau nu, asta suntem: un făt totuşi necopt…
-Adevărul n-a omorât pe nimeni, tovarăşe Ceauşescu!
-Vorbe, Vasile, vorbe! Una, că nu-i adevărat, vezi martirii din veacurile trecute, şi doi: adevărul meu nu-i şi al duşmanilor mei şi viceversa. Al meu, ai dreptate, nu mă omoară, dacă-l folosesc eu; în mâna lor, adevărul meu e mortal. Pătrăşcanu fugise de mult dintre noi… Ne dispreţuia, lumea lui era lumea saloanelor, a recepţiilor, a spectacolelor, a boemei intelectuale. Era mărul putred care, în scurt timp, şi-ar fi trecut putreziciunea asupra celorlalte. Lumea aceea cu candelabre de-ţi iau ochii are o mare putere de atracţie, cântă cu voci de-alea de sirenă, amăgeşte… Alături de strălucirea ei noi apărem ca un pui golaş. Puţini oameni de dincolo sunt dispuşi să ni se alăture, şi aşa a fost dintotdeauna – fiinţa ciudată, adică noi, e băgată în carantină, izolată, arătată cu degetul, momită să ia chipul comun, să devină ca ea, pentru ca-n felul ăsta să-i împiedice devenirea. Nou-născutul, trebuie să recunoaştem, nu e plăcut vederii, dar cine ştie ce va deveni, ce ameninţă să devină… Adevărul nu ucide, zici tu, ascultă, dar, cum ni se strigă, ucideţi copilu’, ia priviţi ce urât şi plin de sânge este!
-Nu vreau să vă cotrazic, înaintează prudent Patilineț, dar eu zic că e o deosebire între sângele natural al mamei şi sângele provocat de sabia călăului…
-Şi eu zic la fel, Vasile, de-aia spun: Zilber a fost unul dintre cei mai aplicaţi marxişti, ştia că sistemul la care lucrează se înalţă cu cărămizi din lumea veche… Cine-i această lume veche? Lumea veche este o lume clădită pe crime, istoria lumii este istoria crimelor patricide, fratricide, pruncucide şi alţi de ucide. Asta-i regula. Trecem prin ea, cu ea şi cu urmaşii crimei – căci cine suntem noi cu adevărat, Vasile, urmaşii lui Giordano Bruno sau ai Inchiziţiei?- urmaşii crimei ne asistă şi strigă ucigaşilor! Zilber a construit sistemul cu cărămizile alea, şi-acum, când sistemul se-ntoarce împotriva lui şi-i cere sacrificiul pe care el l-a cerut altora, îl dezavuează, strigă la fel cu ceilalţi: vai, ce copil urât şi plin de sânge!
Problema e alta, Vasile. S-a pus la cale un asasinat în loc de a găsi în interiorul partidului forţele capabile să dea adevărului chipul nostru şi să-l ofere lumii cu capul sus; gândirea Secretariatului exprima o necesitate, o necesitate pe care nu ne-am învrednicit să ne-o asumăm; în loc de asta, s-a preferat temniţa, tortura, crima. Atâta ne-a dus capul. Biroul Politic este vinovat în totalitate, Vasile. Ce mai putem face? Ne sinucidem sau mergem mai departe? Nici nu vom apuca noi să arătăm lumii un colţ de adevăr şi vor năvăli peste noi ucigându-ne cu ciomagul adevărului nostru, nu al lor. Și nu-i drept!… E drept?
-Nu-i! recunoaşte Patilineţ. Omorând adevărul nostru, rezultă că a învins adevărul lor, ceea ce nu-i drept.
Nicu se uită la Patilineţ. Îl vede calm şi rezonabil. Prostu’ ăsta sintetizase o idee pe care el abia o întrezărise şi nici măcar nu-şi dădea seama.
-Zilber a fost tentat cu plecarea în străinătate, ocoleşte el momentul ce impunea să-l laude pe omul ăsta care, de cinstit ce era, evita să se înfrupte chiar şi din ceea ce îi aparţinea. Evreul avea paşaportul pregătit şi lângă paşaport, maşina care-l va călca în drum spre aeroport. Zilber este un martir pentru ce-a pătimit, există şi martiri vii; să-şi asume destinul de revoluţionar comunist! Meritul său este că n-a făcut de două ori aceeaşi greşeală. N-a cedat capcanelor întinse, dar e stricat şi, implicit, nociv. Ți-am citit fraza cu miezul generos al socialismului – minte, linguşeşte, şi-a pierdut credinţa, s-a fisurat, ca şi Pătrăşcanu. Va huli şi va da din coate pentru a lărgi fisura prin care să pătrundă agenţii asasinilor noştri. Putem face un singur lucru, Vasile: să ne baricadăm în forurile interne ale partidului pentru ca niciodată să nu se mai repete samavolniciile trecutului. Important este felul cum extragem adevărul nostru care, vezi şi tu, nu se potriveşte cu al lui Zilber şi e bine că nu se potriveşte. Pregăteşte adevărul nostru şi arată-l Comitetului Central; eu voi face la fel.
Şi iată-l pe Nicu la tribuna plenarei Comitetului Central din 26 aprilie 1968:
„Vreme îndelungată ne-am obişnuit să gândim şi să declarăm în public, cu multă satisfacţie, că la noi nu avem nimic de reabilitat. Ne-am trezit brusc dintr-un vis frumos. Avem mulţi activişti de partid de reabilitat. Unii, post-mortem, alţii, care mai sunt în viaţă. (aplauze). Acum este în afară de orice îndoială că arestarea şi condamnarea lui Pătrăşcanu nu au nicio justificare, că a avut loc, de fapt, o înscenare odioasă, că Pătrăşcanu este victima unui asasinat mişelesc. Procesele îl acuză şi-l condamnă pe Gheorghiu-Dej, care a iniţiat şi patronat aceste acţiuni. Fără a dori să discutăm acum despre toate aspectele activităţii lui Gheorghiu-Dej, trebuie arătat ca un fapt că el a fost pornit împotriva lui Pătrăşcanu, a îndrumat permanent anchetarea cazului, primea toate declaraţiile celor anchetaţi, le studia şi făcea pe ele adnotări, îndrumând cum să se ducă în continuare ancheta şi ce răspunsuri să se obţină. Există documente, şi aceste documente poartă pe ele asemenea însemnări. Distrugerea acestor documente, ca şi trimiterea în judecată a unora sau înlesnirile de a părăsi ţara acordate altora dintre cei implicaţi în acest proces dovedesc că s-a căutat în mod insistent şi cu perseverenţă ştergerea urmelor rămase după această înscenare, în speranţa că niciodată nu se va mai putea descoperi adevărul…”
Își trecu privirea peste capul celor din primele rânduri, răzbătu îndărătul şi spre marginile sălii înţesate cu fotoreporteri, văzu emisiunile de televiziune din lumea întreagă, cu ţinuta sa triumfala în prim-plan. Măcar de-ar putea acoperi cu ea spărtura din sistem. Patilineţ parcursese paginile din raport grăbit parcă să-i comunice simţămintele pe care le trăia. Febril, i-a zis:
-N-am mai trăit şi nici nu cred că voi mai apuca să trăiesc asemenea clipe, tovarăşe Ceauşescu!
Era emoţionat. Cuvintele puteau minţi, emoţia din ochii săi, nu. Nicu privi spre Leana. Avea treabă cu băiatul care schimba sticlele cu apă. Reveni la rândurile din faţă – smeriţi şi mai degrabă înfricoşaţi.
-Desigur, tovarăşi, Gheorghiu-Dej are merite incontestabile după cum a avut şi serioase lipsuri şi greşeli. Ceea ce se poate spune acum este însă că nici un fel de merite ale lui Gheorghiu-Dej nu pot să-i scuze abuzurile şi răspunderea sa în asasinarea lui Pătrăşcanu. Trebuie să spunem că o mare răspundere poartă şi membrii Biroului Politic de atunci, care s-au mulţumit cu concluziile prezentate, fără a cere dovezi certe, aşa cum impuneau atât răspunderile lor deosebite în partid, cât şi gravitatea cazului care privea un militant de frunte al partidului.
Să punem capăt, o dată pentru totdeauna, vechilor practici şi încercărilor de a înlocui hotărârile de partid şi legile pe linie de stat cu dispoziţiuni sau indicaţii care nu pot în nici un fel să ţină loc de hotărâri de partid sau legi ale statului. (revărsare de aplauze, implicit de descătuşare).
Plenara a hotărât excluderea din partid a lui Alexandru Drăghici; ulterior a fost numit director al unei ferme din Buftea şi, după câteva luni, pensionat. Privită din perspectiva istoriei, plenara a însemnat, în lupta pentru putere, o victorie categorică a lui Nicolae Ceauşescu asupra întregii conduceri superioare a partidului, sau, cum se mai spune, a „baronilor” lui Gheorghiu-Dej. Plenara nu a luat în discuţie procesele şi detenţia a peste 100.000 de deţinuţi politici din anii 1947 – 1964. Aceştia au rămas cu dosarele penale, chiar dacă, între timp, supravieţuitorii fuseseră graţiaţi (1964) şi încadraţi în diferite slujbe mărunte. Singura excepţie a plenarei – Procesul de la Canal (1952); condamnaţii (dintre care, trei executaţi) au fost reabilitaţi. Ulterior s-a constatat că întregul Proces de la Canal fusese supervizat de Gheorghiu-Dej.
Va urma.
Aici: prologul, capitolul I, capitolul II, capitolul III, capitolul IV, capitolul V, capitolul VI, capitolul VII, capitolul VIII și capitolul IX.
