Mantoul Tanţei îl obseda şi nu se mai putea gândi la nimic altceva.
Pe Leana n-a iubit-o cum iubeşte bărbatul femeia. Ea i s-a încredinţat lui cu misiunea revoluţionarului de profesie, i-a fost tovarăş, colegă, prietenă, mamă, tată, soră, asistentă medicală, iar când a apărut senzualitatea – femeie; l-a învăţat să ia cunoştinţă de corpul său, de poftele şi instinctele acestuia, l-a cooptat în intimitatea miracolului care este cuplarea trupurilor şi-ar fi vrut să fie ea măcar o dată, să se simtă pătruns cum îl simte ea pe el, nevoie-minune care revine periodic şi doar pe ea o doreşte, căci este imun la atracţii abstracte, când nevoia-minune revine, revine pentru anume mângâieri, pentru anume plăceri, nevoie care, ciudat, se trezeşte, iată, privind un mantou din care răzbat ascunse desfătări pe care le mai trăise, dacă nu aievea, măcar în vis…
La poalele piscului
Când se întâlneau, Dej se prefăcea că-i atât de ocupat, încât nu mai vede pe nimeni în jurul său. Lui Nicu nu i-a fost greu să-nţeleagă că magistrul său îl abandona şi explicaţia nu putea fi decât ceea ce Maurer îi spusese în glumă: „Ca orice cutezanţă, nici cutezanţa ta nu va rămâne nepedepsită”.
Dar, iată, Dej e atins de boala care n-a iertat-o nici pe Ana.
Acasă, lui Nicu nimeni nu-i intră-n voie. Nici chiar câinele copiilor, un câine lup care nu se dezlipea de ei. Bine, că pe vremea aceea nici nu se prea dădea în vânt după câini. Erau în sufrageria mică, la ora prânzului. Ăl mic se zbenguia cu animalul, când afară, când în casă. Suzana, factotumul casei, gătea în bucătărie, slujnica şi bucătăreasa aveau liber, prânzul era aproape gata: ciorbă de peşte, peşte prăjit, pui la grătar, sarmale – Dă afară câinele ăla! s-a enervat Ceauşescu. Și prâslea, Nicu, l-a scos afară pândind clipele de neatenţie ale mesenilor pentru a-l aduce din nou în casă; îi dădea să mănânce sub masă, pe ascuns. Și când Suzana a apărut, pe faţă cu crisparea omului care tocmai s-a aşezat pe un reşou încins, îmbrăcată în alb din cap până-n picioare, halat, bonetă, pantofi decupaţi la spate, mănuşi – toate albe-, aducea într-o mână platoul cu peştele prăjit şi-n cealaltă, mujdeiul, Ceauşescu a simţit mişcarea câinelui sub masă, s-a ridicat, i-a luat peştele din mână şi l-a trântit pe jos. Că să-i fie ruşine, el a zis să dea afară câinele şi ea dinadins l-a scăpat în casă. Și Leana s-a supărat şi ea. Vino şi strânge mâncarea! a ţipat la Suzana. Plecăm – erau în vila 10 de la Snagov-, rămâi tu la moşie! Dar nu-i moşia mea, tovarăşa Ceauşescu, ce, e moşia mea!? a replicat femeia. Eu nu strâng nicio mâncare, strângeţi-o! Familia a luat copiii, au luat mâncarea cu tot cu vase şi au dus-o la maşină. Şi-a doua zi au venit iar, doar el şi ea, dar nu i-au vorbit, au mâncat şi au plecat să se plimbe prin grădină. Veniseră s-o dea afară. Și-nainte de a pleca la plimbare, Leana i-a spus: Să-mi deschizi şi mie magazia asta, să văd ce-i în ea. Aveau acolo suc de roşii, compoturi, dulceţuri, murături, conserve, vişinată, ţuică, un butoi cu varză, tot ce trebuie pentru iarnă; Suzana le pregătise. În grădină cultivau ceapă, salată, usturoi, pătrunjel, mărar, roşii, varză, fasole, hrean. Trimiţi totul la Gospodăria de partid, i-a spus. Dar pe bază de bon. Şi găinile la fel…
Au luat-o spre lac, pentru a evita o întâlnire cu Suzana Andreiaş în febra pregătirilor de plecare, dar şi pentru că lacul, pe timp de iarnă, valurile lui întunecate te pătrund cu sentimentul straniu al veşniciei, acum mai ales când lor le fugea pământul de sub picioare – ce va fi după moartea lui Dej?
-Nicu, a căutat Leana să-l liniştească, tu eşti urmaşul de drept, n-are cine altcineva. Drăghici şi-ar pune toată ţara-n cap, Bodnăraş e spion, cum să pui un spion să conducă partidul? Chivu nu vrea, Moghioroş e ungur, Borilă – bulgar. Au mai rămas Apostol şi Maurer, iar pe Maurer l-am auzit chiar eu când zicea: „Mă duc să trag o băşină”. Și e şi gras…
Dispreţul Leanei, cu logica femeii care are în grijă un bărbat al ei şi trei copii, nu s-a lipit imediat de Nicu; altele erau punctele slabe ale lui Maurer: tatăl – neamţ, mama – franţuzoaică, dezertor din armata română… Dar neamţ a fost şi tatăl lui Carol I, iar dezertarea poate păli în faţa meritelor: a condus bine un guvern de începători, a activat în ilegalitate, nu se face vinovat de teroarea dirijată de Drăghici, intelectual cu relaţii în elita lumii, devotat independenţei României în cadrul lagărului socialist… Leana s-a strâns în el: adică, iată ce n-are Maurer. Și el a zis: Maurer mai are ceva ce n-au ceilalţi. E deştept şi comod. Nu-i place să lupte, dar comod fiind va căuta să-şi aleagă pe cel care să lupte în locul său, să-i fie pavăză, la fel ca Dej. Și i-a povestit Leanei cum, odată, în Biroul Politic, imediat după ce Hruşciov vorbise la Craiova şi făcuse preş din conducerea de partid în văzul şi auzul mulţimii adunate la miting, Maurer s-a revoltat şi a spus că aşa ceva este inadmisibil, să faci de râs în faţa poporului pe conducătorii săi aleşi şi bine ar fi ca a doua oară aşa ceva să nu se mai întâmple. Și la următoarea vizită Hruşciov s-a repezit la gâtul lui Maurer, c-a auzit el că Maurer l-a criticat şi când toţi au rămas stană de mămăligă, da, nu stană de piatră, stană de mămăligă au rămas şi se holbau aşteptând îngroziţi să vadă ce urmează, el, Nicu, a ieşit în faţă, punându-se pavăză, şi-a zis:
– Dar nu-i adevărat! E o minciună!
Şi Maurer, preluând mingea ridicată de el, i-a zis lui Hruşciov că vorbele ce le-a zis la adresa tovarăşului sovietic nu pot fi luate drept critică, adică bine ar fi fost ca reproşurile, multe îndreptăţite, să fi fost făcute într-un cadru restrâns, de lucru, asta nu e critică, e o părere…
Întâmplarea se adăuga altor momente când Maurer a avut ocazia să se convingă de faptul că singurul om din conducerea partidului pe care se putea bizui în clipele de derută este el, Nicu, cum a fost şi la Beijing sau în Crimeea, la întoarcerea de la Beijing.
Dar mai presus de toate câte le-a enumerat stă altceva: partidul nu este opera lui Dej. Îi este recunoscător, pentru că, fără Dej, viaţa lui ar fi fost cu totul alta, dar partidul nu este opera lui Dej…
Se răzbuna în sfârşit pentru toată obida îndurată în exilul forţat.
– Şi nu-i adevărat nici că fără el viaţa ta ar fi fost cu totul alta, protestă Leana. Uiţi că tocmai acum, când ţi se decide soarta, nemernicul te-a abandonat?
Şi el a zis că nu uită şi că pune abandonul lui Dej tocmai pe seama recunoaşterii forţei pe care el, Nicu, o reprezintă în partid, singurul care-i poate pune în pericol gloria posterităţii. Și că Maurer ştie asta chiar mai bine. Problema e ce va alege Maurer: o viaţă tihnită, la adăpostul unui om care ştie să-l apere sau laşitatea de a face pe plac protectorului său?
Dar că, aşa cum a zis, mai presus de toate e adevărul că partidul nu este opera lui Dej, cum se crede îndeobşte, ci a Anei Pauker, trimisul forţei de ocupaţie în România; fără Armata Roşie, reprezentată de Ana, partidul ar fi rămas cu cei o mie de membri. Ana a adus partidul la conducerea ţării, „Trăiască Partidul Comunist Român în frunte cu tovarăşa Ana Pauker!” Ea a fraudat alegerile, cum toate alegerile de până atunci au fost fraudate; ea a menţinut în funcţiune guverne incapabile să conducă o ţară, iar el, Nicu, este deţinătorul cheii de la încăperea unde se păstrează secretul Anei. Pe el l-a ales Ana, el moşteneşte partidul. Dej a fost obiala care ascunde piciorul nespălat.
-Da’ ulcerat eşti, omule! a zis Leana, strângându-i braţul cu afecţiune. Lasă-l dracului să moară şi nu-ţi mai face atâta sânge rău!
Dej a ales: Gheorghe Apostol. Lucrurile s-au petrecut în felul următor: Maurer a intrat în biroul lui Bodnăraş. Era grav, nedormit şi neras. Nu l-a mai aşteptat pe Manole, frizerul. Venea direct de la spital. Și i-a spus: „Coane, am o veste nu prea rea şi una rea. Pe care o vrei întâi?” Și Bodnăraş a zis: „Ai luat o piatră-n gură? E prima oară când îmi calci pragul. Și spui că ai şi-o veste bună. Spune-o!” „Mă rog, nu s-a grăbit Maurer să i-o dea, mâncarea bună se lasă la urmă, dar, dacă aşa vrei, iat-o: lui Dej fiindu-i tot mai rău, s-a hotărât să ia de pe umerii noştri povara alegerii succesorului său cât timp mai trăieşte şi a făcut mai multe propuneri… ”
Bodnăraş l-a-ntrerupt şi-a zis: „Nu mă interesează, fiindcă acum, pesemne, urmează vestea rea. Am să-ţi spun o poveste pe care am auzit-o în Rusia, undeva prin nord. Cică o muiere de pe-acolo s-a măritat cu un bărbat care-i aducea tot ce-avea nevoie: vâna, îi aducea carne, lemne de foc, apă, avea grijă de gospodărie, bătătura lor era totdeauna curată şi înzestrată cu tot ce are nevoie o casă; un singur cusur avea bărbatul ăsta cum nu erau şi nu sunt mulţi pe lume: era invizibil. Făcea amor ca toţi bărbaţii, dar nu putea fi văzut. Nevastă-sa, curioasă: Mă, cum o fi omu’ ăsta al meu? Și-ntr-o noapte, când ăsta dormea, ea, ştiindu-i locul, a luat un ac şi l-a-nţepat şi unde nu se trezeşte muierea cu-o ditamai frumuseţea de bărbat, doar că acum invizibilul avea un alt defect: era mort.”
„Ha-ha! a râs Maurer. Bună! Înseamnă că ştii cine-i alesul. Ce-i drept, s-a prefăcut el a fi înţeles greşit morala basmului, după tine, Apostol, pentru că despre Apostol e vorba, este harnic, vânează, aduce carne, lemne de foc, apă, are grijă de gospodărie, fidel, agreat de ruşi, n-avem de înfruntat intervenţia Moscovei, dar fără niciun folos pentru ţară, pentru că, înţepat pe tronul cu spini, în realitate, vom avea în frunte un mort. Și aşa e. De-aia am şi zis că am o veste bună şi una proastă, asta era vestea proastă…”
Şi Bodnăraş a zis: „De ce mi se pare mie că tu ai înţeles de-a-ndoaselea vorbele mele? Eu n-am spuse că Apostol n-ar merita cea mai înaltă funcţie în partid, nici nu ştiam că Dej l-a indicat pe Apostol şi nici nu cred că Dej a făcut-o, şi nici de ce te-a delegat pe tine nu-nţeleg, am zis doar că oricine ar fi harnicul şi virilul soţ n-avem cum şti ce se va-ntâmpla cu el după ce va fi fost ales şi se va-nţepa în jilţul cu spini. Neamţule, nu te juca cu mine, îmi iei basmul şi-l traduci în folosul tău. Nu-l agreezi pe Apostol fiindcă nu e pe gustul tău. E obtuz, dogmatic… N-ai putea comunica nimic cu el. Și vrei să mă atragi de partea ta împotriva unui eventual consens în jurul lui Apostol. Ei bine, de-al dracului voi vota în favoarea lui Apostol”.
Şi s-au întrunit cei şase mari din conducerea partidului să discute cu uşile închise rugămintea lui Dej de a-şi cunoaşte succesorul. Și avea această rugăminte două feţe: să se folosească de timpul cât i-a mai rămas de trăit pentru a-şi impune favoritul, pentru a scuti partidul de inevitabile lupte pentru succesiunea tronului şi să se asigure că simpatiile sale de pe vremea ilegalităţii şi a primilor ani de putere nu vor avea întâietate asupra dorinţei sale de ultimă oră, Gheorghe Apostol. Ceauşescu a figurat până mult încoace ca fiind pregătit de Dej pentru a prelua şefia partidului şi, deşi observaseră schimbarea de macaz făcută de tovarăşul prim în vremea din urmă, nu se-ndoiau totuşi că succesorul era prâslea Nicu; mai puţin Alexandru Drăghici.
Şi căutau ei care mai de care să arate, în faţa privirii scrutătoare a lui Maurer, care-i convocase cu autoritatea celui mai influent om în stat, un chip cât mai grav, potrivit cu gravitatea momentului. Sosise ora astrală a României şi se cuvenea o ţinută adecvată. Singur, Chivu Stoica privea bleg în jur, cu gândurile aiurea. Era scos dintre posibilii candidaţi la domnie; cancerul de care suferea Dej mulţi îl puneau pe seama ignoranţei sale; îi adusese cadou lui Dej o mostră din prima şarjă de uraniu a ţării, sfătuindu-l s-o aşeze în bibliotecă, alături de macheta primului camion românesc; au murit pe rând de cancer, radiaţi, şeful de cabinet, frizerul, gospodarul partidului, şeful escortei, şi, iată, îi venise rândul şefului însuşi. Bodnăraş se juca, parcă fără să ştie,cu nasturele de la mâneca uniformei; slăbit, îşi privea unghiile, comparându-le pe cele de la mâna stângă cu cele de la dreapta. Drăghici privea în podea, îndurerat, dar încrezător în şansa sa, care le întrecea pe ale celorlalţi – era pe placul Moscovei, dorit de Moscova, la nevoie spijinit de Kremlin. Ceauşescu – cu prune-n gură şi încruntat. Întrebat de Maurer dacă a văzut Pădurea spânzuraţilor, Nicu se dezmeticise anevoie.
– Ca-care pădure?
– A spânzuraţilor…
– Nu-nu-i momentu’ să glumim, a zis. Ce urmăriţi?
Şi când, privind peste capetele tuturor, Maurer a rostit numele mult aşeptat: Gheorghe Apostol, Bodnăraş a zis, eu cred că-i bun. Și s-a făcut o linişte grea cât veacul care începea. Şi care-l trimitea pe Apostol în toate neliniştile lui, căci tăcerea celorlalţi, la unison, nu prevestea nimic bun. Ar fi vrut ca dorinţa lui Dej, aceea de a-l urma la şefia partidului, să fie comunicată Comitetului Central, cum o cereau datinile de partid. Acolo, după rostirea numelui său, ar fi izbucnit spontan aplauze de aprobare, urmate de pupături, felicitări, ce-i drept fără ovaţii, pentru că nici momentul nu era unul potrivit. Pe când aşa… îl ura pe Maurer cu deznădejdea celui care vede în spatele liniei de sosire, fundul prăpastiei.
Liniştea se cuibărise în palmele lui Maurer care cerea păreri. Hai, vorbiţi, spuneau palmele goale întinse spre ei, sunteţi de acord? Ceea ce presupunea că însuşi Dej nu era întrutotul convins şi aştepta o dezbatere pe tema lansată de el.
Drăghici şi-a ridicat privirea din podea şi-a zis că are o părere în legătură cu discuţia în sine. Nu e nimerit să discuţi la căpătâiul unui muribund ca şi cum ar fi deja mort. O astfel de discuţie i-ar putea grăbi sfârşitul. „Avem timp pentru asta. Să folosim timpul cât mai suntem împreună să-i arătăm preţuirea, devoţiunea noastră”. Și Bodnăraş a zis: „Corect!” Iar Maurer s-a uitat spre Nicu întrebător: „Adică tu n-ai nimic de spus?” Și Nicu a scos un singur cuvânt: „NU!” Adică nu e de acord. Nu e de acord cu propunerea, chiar dacă vine din partea unui muribund.
Şi a venit Bodnăraş în urma lui şi i-a spus: „Nici nu ştii ce-ai făcut, copilu’! Să fii sănătos! Un cuvânt în plus dacă scoteai după NU, erai kaput! Acum, toţi au aflat că doar tu ştii ce ştii şi nu discuţi cu nimeni. Mai ales că puţini ştiu ce-a fost la Beijing şi în Crimeea. Iar eu mor de invidie, pentru că neamţu’ ne-a dat o lecţie de mare dirijor, a condus orchestra fără baghetă până a obţinut sunetele pe care le-a voit. Gândeşte-te doar că putea folosi tăcerea ca să încheie şedinţa scurt şi în spiritul tuturor şedinţelor noastre… Prelungind-o, te-a scos în faţă… Te las să savurezi momentul! Fă rost de bani şi ne vedem la o partidă de ping-pong!”
Moartea clinică este constatată în ziua de vineri, 19 martie 1965, la ora 17 şi 43 de minute. Într-o oră şi 17 minute se adună în şedinţă comună de doliu Comitetul Central, Consiliul de Miniştri şi Consiliul de Stat. Protocolul nr.4 al şedinţei comune poartă o singură semnătură olografă, Nicolae Ceauşescu, fără a fi precizată şi calitatea în care o face şi tot el rosteşte cuvântul introductiv.
Maurer anunţă tema şedinţei: declararea doliului naţional, constituirea comisiei de partid pentru organizarea funeraliilor naţionale, arborarea drapelelor în bernă, suspendarea manifestărilor distractive, a spectacolelor şi a învăţământului de toate gradele. Nicu e-n toate şi peste tot fără a fi nominalizat. Cu de la sine înţeles. A doua zi, coloane de cetăţeni ai Capitalei umpleau străzile ce duc spre sediul Comitetului Central. O mare nesfârşită de bărbaţi, femei, pionieri, studenţi, elevi, bătrâni, cu capetele plecate, mulţi cu lacrimi în ochi. Cabinetul de lucru al fostului şef de stat păstrează atmosfera aşa cum a fost lăsată de deţinător înaintea începerii crizei – ultima filă din calendar indică 18 februarie 1965; de o parte şi de alta a tabloului îndoliat, steagurile partidului şi ale ţării în bernă. În garda de onoare – Nicolae Ceauşescu, între Gheorghe Apostol şi Emil Bodnăraş. Poziţia de drepţi îi ţintuieşte privirea spre uşa înaltă prin care, cu paşi rari, solemni, se scurge la nesfârşit o mulţime venită ad-hoc în continuarea unui ritual ancenstral, laolaltă victime şi călăi. În mai puţin de-un an, două valuri cu mii de foşti deţinuţi politici au fost graţiaţi de Gheorghiu-Dej şi lăsaţi în libertate; pe unii dintre aceştia, capii ţărănişti şi liberali, i-a primit personal. „Domnule Coposu, i-a spus fruntaşului ţărănist, ştiu că aţi suferit, dar să ştiţi că nu din vina noastră. Au fost sovieticii care ne-au impus acest regim”…
Nicu nu mai are răbdare. Îl trage pe Drăghici în locul său şi iese. Elena îl aşteaptă încadrată de Paul Niculescu-Mizil şi Ilie Verdeţ, vestitorii noului val. Sunt diferiţi şi totuşi calapodul este acelaşi – păr uşor ondulat, feţe pătrăţoase, gâturi puternice, ochi placizi – unde să găsesc alţii?, se-ntreabă în timp ce Elena, întâmpinându-l, parcă s-a micşorat pentru a se ghemui sfioasă şi plină de admiraţie în ochii lui. Și lumea curge, curge pe lângă ei; vine şi se duce şi tot vine şi se duce, parcă aceeaşi, mereu aceleaşi figuri triste, curioase, dezorientate, uimite, supuse, îndatoritoare, umile, speriate. Totuşi, ce-i pune în mişcare? Bodnăraş a ieşit şi el din gardă; vorbeşte cu ambasadorul chinez care insistă că ştie el că tovarăşul Dej a fost bolnav mult timp, de când a revenit de la Varşovia. „Suntem prieteni vechi, zicea, vreau să transmit în ţară adevărul, a fost iradiat de ruşi”. Și Bodnăraş, cu ochii pe Mizil şi Verdeţ, spune: „Tocmai că suntem prieteni, nu vă luaţi după zvonuri”. Dar chinezul-chinez, că mai bine recunoaşte că nu-i poate spune… Nicu, cu mâna Leanei într-a lui, simte încolăcindu-se în el un sentiment cu capete opuse, unul de teamă în faţa şuvoiului tăcut şi, nu ştie de ce, ameninţător, şi celălalt clocotind de forţă şi nerăbdare. O aude pe Leana zicând: „Ai văzut? Scânteia n-a publicat niciun necrolog. Dă-i afară pe toţi!” Și-l aude pe Mizil intervenind şi spunând: „Aşa s-a hotărât, n-a fost vreme. Mâine tot ziarul va ilustra ce vedem acum”. Și două bătrâne, retrase din şuvoi, ca să-şi dreagă picioarele obosite. Una zicea: „Eu cred c-a lăsat ceva avere, nu se poate, are două fete”. Și cealaltă: „A murit repede, săracu’, ce să lase?” Verdeţ s-a-ntors spre ele şi-a zis: „A lăsat avere multă ţării.” „Da, da” au răspuns bătrânele în cor. Și s-au îndepărtat că, vorba aia, nu ştii cu cine ai de-a face. Şi-n cabinetul îndoliat, pe margini, eşaloanele 2 şi 3 ale conducerii de partid se învăluiau într-o negură indistinctă. A doua zi va fi plenara cea mare şi cuvântul de ordine este „Nimic despre viitor! Nu e treaba noastră!” Îl pândesc pe Nicu dincolo de firul curioşilor şi nimeni nu îndrăzneşte să plece; atmosfera, în ciuda solemnităţii primitive, le copleşeşte gândurile. Ar fi putut fi oricare dintre ei în locul lui Dej – cu drapele de-a dreapta şi de-a stânga portretului îndoliat. Dar, deocamdată e mai bine aşa, Doamne fereşte! dacă tot nu-i aude nimeni. Și câte un zâmbet schimonisit de căscatul care-i încearcă apare şi dispare în colţul gurii.
-Tovarăşe Ceauşescu, ai o clipă?
E nimeni altul decât Miron Constantinescu, resuscitat de moartea opresorului său; dacă nu i-ar fi auzit vocea, Nicu nu l-ar fi recunoscut. Se subţiase, rotunjimile i se ascuţiseră şi-un început de chelie deasupra ochelarilor grei îi accentuase aerul de catedră; Mizil şi Verdeţ făcură pasul înapoi şi Nicu a zis:
-Da, tovarăşe Miron, apăsat, ca fostul prieten să priceapă că între ei nu s-a schimbat nimic şi el nu aprobă tonul oficial. Te-ascult.
Și Miron a zis:
-Nicu, mă scuzi că mă folosesc de-un moment nepotrivit ca să-ţi spun câteva vorbe: am recitit stenograma discursului tău din 1957. Am tot amânat să te caut ca să-ţi spun că, deşi târziu, ţi-am înţeles punctul de vedere, logica punctului tău de vedere…
Şi Nicu, arătându-se neîncrezător, l-a-ntrebat:
-Care stenogramă, că sunt mai multe?!
-Ultima, cea de la plenară, a răspuns Miron, furişând privirea sprea Leana, care nu se dezlipea de lângă bărbat-su’.
Nicu îl trase mai lângă el şi-a zis:
-Dacă te referi la aceea în care m-am folosit de un citat din Lenin, te informez că m-am răzgândit, citatul acela…
-Lasă, Nicu, ştiu… Altceva voiam să spun. Voiam să spun că lucrez la două cărţi importante. Că sunt bine şi pot ajuta partidul.
Și Nicu a spus:
-Tovarăşe Miron, repetând tonul apăsat pentru a-i vesti că vorbeşte doar pe jumătate serios, tovarăşe Miron, avem un partid puternic, cu mulţi tovarăşi de nădejde, n-are nevoie de ajutor… Ce cărţi?
-Sunt două lucrări importante, Nicu. Un studiu sociologic despre tânăra generaţie şi una despre Transilvania. Nu lucrez singur, ţi le voi trimite…
-Aşa să faci, Miron, aşa să faci… repetă pentru a avea răgazul de a ajunge la gândurile care-l înălţaseră pe Miron în aprecierile lui şi pe care apoi le uitase, căci după căderea din ’57, Miron adunase în familia sa cu câţi… şase-şapte copii? nu mai ştia exact, suportase stoic moarte după moarte. Mureau ca seceraţi copiii, nevasta… Și chiar şi-acum… Altul s-ar fi văicărit, Pârvulescu bunăoară, sau Chivu… Miron nu s-a plâns c-o duce greu, n-a suflat o vorbă despre ce viaţă duce. Dimpotrivă, vrea s-ajute. E carierist, poate – Ana, la început, îl numea „băiatul meu”, pentru ca apoi să-i spună lui Dej că-i un carierist primejdios -, dar, iată, un carierist fără depresii, fără tânguiri, şi la urma urmelor asta contează, rezistenţa la suferinţă. C-un popor de carierişti ca Miron străpungi munţii şi nu cu sfinţi tânguitori şi ilegalişti depresivi. Verdeţ şi Mizil sunt vânjoşi, devotaţi şi harnici, acum, dar ia să treacă şi ei prin ce-a trecut Miron… Apariţia providenţială a lui Miron îl smulge din chingile unui trecut în care toţi ceilalţi mai fojgăie, se hrănesc, paraziţi, din pereţii trecutului şi când pereţii trecutului vor fi fost terminaţi şi nu va mai fi nimic de ros sau trecutul va fi atât de departe încât nici nu se va mai şti ce-a fost şi ce n-a fost… Se vede în imaginea pe care Miron i-a readus-o în faţa ochilor, vorbind la plenară, spunându-şi, ca Drăghici şi Apostol şi ceilalţi, cine mai e ca mine, simte cum se înalţă peste ce-a fost şi, privind fojgăiala de jos, are revelaţia forţei care l-a adus aici: neştiut, bâjbâind, n-a rămas nicăieri. A depăşit, pe rând, şi-a lăsat în urma sa părinţi, vecini, şcoală, tovarăşi de celulă, treptele unui urcuş în orb, păzit doar de destin, şi, ca un trapezist care, ajuns în leagănul din înalt, renunţă la plasa de siguranţă, află că de-acum este predestinat să învingă singur necunoscutul în care, vrând-nevrând urmează să se arunce. Deapănă picătură cu picătură momentele de glorie ale urcuşului, dar, iată, în oglinda viitorului eroic, ele nu mai au strălucirea pe care au avut-o până ieri. I se par mărunte, închipuite… Şi începe să urască tot ce-i aminteşte de el, cel orb, închipuit şi ignorant, neştiut şi bâjbâind, dar care, recuperând cât se poate, se va înălţa, îşi va smulge inima din piept, ca Danko, şi va lumina cu ea drumul spre societatea în care lumea va fi una singură, cu proletari în tripla lor calitate de proprietari, producători şi beneficiari. Atenţia îi e reţinută de umbra care alunecă pe lângă ei, depăşeşte coloana şi pătrunde, nălucă maiestuoasă, neobişnuit de dreaptă, în camera în doliu.
-Se preface că nu te cunoaşte, se mânie Elena, nebuna dracului!
Citeşte pe buzele lui Mizil: Tanţa, fiica lui Dej. Și-o ia pe urmele ei să afle dacă s-a-ntâmplat ceva, fiindcă cine altcineva e mai în rost decât el s-o ajute?… Tanţa, dacă ea o fi, l-a acostat pe Bodnăraş şi n-are ce face, pune frână eleanului care l-a adus în urma ei. Ochii lui Bodnăraş îl opresc la oarece distanţă. Mă descurc, par a spune aceştia, nu e nimic care să te intereseze.
Aflase că fiica cea mică a lui Dej,Tanţa, s-a desprins de sub tutela tatălui cu ani în urmă, fugind cu Cezar Grigoriu, că au rezistat şi ea, şi cântăreţul, înfruntând ameninţările tatălui şi nu doar ameninţările, ci şi consecinţele dramatice ale acestora, pentru a-şi urma chemarea inimii, dacă despre inimă a fost vorba şi nu despre mândrie şi inconştienţa la care duce gustul pentru boemă şi aventură. Privirea lui Bodnăraş o face să se întoarcă spre Nicu. Îl contemplă fără să-l şi vadă, cu gândurile în altă parte. Și totuşi, negrul aprins al ochilor ei rămâne lipit de sufletul lui; ca floricelele de porumb pe care nu le poţi surprinde, stârneşte în el simţăminte pe care le-a mai trăit cândva. Vin şi dispar. Amintirea e difuză. E şi nu e. Se pierde pentru a fi stârnită iarăşi. Îl doare, îl nelinişteşte, fiindcă sigur a mai trăit-o, dar când, nu ştie. Sau doar a visat-o? N-ar fi ceva neobişnuit. I s-a mai întâmplat. Se trezea din somn exact în clipa în care auzea o bătaie în uşă, în uşa dormitorului lor. Leana dormea alături, în casă era linişte, şi totuşi ciocănitura în uşă fusese aievea, şi asta nu o dată, până s-a obişnuit cu ciudăţenia; altădată a visat că-l strigă Leana, şi a fost tot vis. Aşteptă ca amintirea să revină, s-o prindă şi privindu-i contururile să-şi aducă aminte împrejurările. Venea de foarte departe pesemne, fiindcă ecourile ei întârziau să reapară. Să fi fost la Ploieşti, la cursurile de marxism? A văzut-o o singură dată, în compania colegului de bancă. Și-odată, deşi ştia că aceasta murise, i se păru că o revede şi-a-nlemnit; fracţiuni de secundă s-a gândit s-alerge spre ea, cu durerea aceea în el, care era nelinişte, groază şi bucurie totodată.
Tanţa poartă un mantou larg, cu mâneci care atârnă ca-n portretele sfinţilor din biserici şi-n loc de guler, dar din aceeaşi stofă, ceva ca un fular şi întreg chipul ei degajă aerul unei lumi de care ia cunoştinţă întâia oară. Era departe de imaginea sorei colegului de bancă, chiar opusul ei şi parcă nu şi parcă da. Până-n acel moment, Nicu s-a-mbrăcat copiindu-i pe cei din jur. Și când a fost totuna cu ei nu i-a mai văzut şi nu s-a mai văzut nici pe el. Și pe oriunde l-au purtat paşii a fost la fel, un veşnic decor, acelaşi, şi totuşi dacă ar fi fost întrebat ce purta unul sau altul dintre oamenii din anurajul său, ce culoare aveau sau din ce erau făcute tapiseriile scaunelor, n-ar fi putut da un răspuns cât de cât exact. Mantoul Tanţei îl obseda şi nu se mai putea gândi la nimic altceva.
Pe Leana n-a iubit-o de la început cum iubeşte bărbatul femeia. Ea i s-a încredinţat lui cu misiunea revoluţionarului de profesie, i-a fost tovarăş, colegă, prietenă, mamă, tată, soră, asistentă medicală, iar când a apărut senzualitatea – femeie; l-a învăţat să ia cunoştinţă de corpul său, de poftele şi instinctele acestuia, l-a cooptat în intimitatea miracolului care este cuplarea trupurilor şi-ar fi vrut să fie ea măcar o dată, să se simtă pătruns cum îl simte ea pe el, nevoie-minune care revine periodic şi doar pe ea o doreşte, căci este imun la atracţii abstracte; când nevoia-minune revine, revine pentru anume mângâieri, pentru anume plăceri, nevoie care, ciudat, se trezeşte, iată, privind un mantou din care răzbat ascunse desfătări pe care le mai trăise, dacă nu aievea, măcar în vis…
– Ce-i? îl ia Bodnăraş în primire. Cred c-aşa arăta Petrache Lupu de la Maglavit după ce s-a-ntâlnit cu Dumnezeu.
Da, exista lumea care i se aşternea la picioare, dar, afla acum, mai exista o lume, o altă lume, paralelă cu el, şi pe care puterea lui n-o poate stăpâni. Poate a aspirat la ea, iar dacă a fost aşa, a uitat. Nu se mai poate concentra, de parcă i-ar fi trecut glonţul pe lângă ureche.
-Te-am văzut cu Verdeţ şi Mizil, continuă Bodnăraş, rămân pe lista candidaţilor pentru secretariatul CC? Te-ntreb, fiindcă plec…
Şi Nicu a zis:
-Aşa mă gândesc, să rămână…
Ar fi vrut să continue şi să spună, să rămână, mai schimbăm puţin compoziţia, dar n-a avut puterea să rostească numele celor alături de care să rămână, îi repugna să le amintească şi numele… A zis totuşi:
-Vezi de Chivu, vrea să treacă în Consiliul de Stat. Pe Maurer nu l-am văzut, ştii ceva de el?
22 martie 1965. Sala plenarelor Comitetului Central este plină ochi. Şi urechi. Pe povârnişul Puterii nu se aude niciun zvon; orice vorbă în vânt se poate întoarce furtună. Şi-n liniştea de abis – vocea lui Maurer care, spre surprinderea generală, îl propune prim-secretar al Comitetului Central, în locul lui Gheorghe Gheorgiu-Dej, decedat, pe Nicolae Ceauşescu. E tânăr, dârz şi nu bea…
Va urma.
Aici: prologul, capitolul I, capitolul II, capitolul III, capitolul IV, capitolul V , capitolul VI și capitolul VII.
