„Eu am încredere doar în mine, răspunse Nicu, căutând după vorbele lui Vladimir Tarnovschi. În mine este lumina… Lumina e-n mine şi lumea-n întuneric. Întunericul e realitatea. De-aia lumea e condusă de capete cu minţi de găină şi conştiinţe de eunuci. Lumina e-n noi, dar n-o vedem sau o vedem când nu mai e, înăbuşită de prejudecăţi, legi, ritualuri, norme morale … Catehismul revoluţionarului de profesie spune că pentru revoluţionarul de profesie nu există nimic în afara ca-ca-cauzei revoluţiei… Nu cred în nicio prezumţie, fie ea de vinovăţie sau nevinovăţie, nu e treaba mea, la dracu cu su-su-suspiciunile, calea mea este una şi nu vreau doar să par ceea ce sunt… Eu chiar sunt! Şi când n-oi mai putea fi ce sunt, iau calea lui Troţki…

Poate ai dreptate, conveni profesorul Petre Constantinescu-Iaşi. Nu uita, totuşi, ce-ţi spun acum: cine vrea să fie înger, sfârşeşte prin a fi demon”.

Cine vrea sa fie înger, sfârşeşte prin a fi demon

Jandarmii nu veniseră cu mâna goală, ci cu o pereche de cătuşe. Cam rablagite, observă Nicu. Semn al lipsei de respect pentru turnătorul lor, observă Vladimir. Abia de puseseră ei piciorul în pragul casei conspirative că şi fuseseră înhăţaţi. Îi turnase chiar tovarăşul lor de încredere din comuna Ulm.

Cu Vladimir Tarnovschi se cunoscuse cu o seară în urmă, mai întâi în gară, când sosise, şi apoi la cofetăria din centrul Târgoviştei.

Au fost arestaţi şi închişi în grajdul unde jandarmii îşi ţineau caii peste noapte – o coşmelie din paiantă, cu pod înalt, descoperit pe părţi şi sprijinit în bârne şi scânduri bătute în cruce; acoperişul era spart pe alocuri; luna ianuarie – înăuntru, câteva grade cu minus. Două ferestruici înguste şi strâmbe deasupra ieslelor şi copcile din tavan prin care se vedeau stelele încă palide pe cerul ca oglinda. Şi doi cai frumoşi; unul roşcat, cu gleznele albe; coama neagră începea de la căpăstru, se alungea de-a lungul gâtului şi se revărsa de o parte şi alta a pieptului; celălalt  – alb, picioare scurte, trup îndesat. Şi amândoi, cu urechi drepte şi ascuţite cum au lupii. Şi-n liniştea începutului de seară, afară, chiar sub fereastră, cineva urina; şuvoiul de urină cădea pe maldărul de vreascuri c-un sunet ascuţit; se oprea ca să reînceapă înfundat, semn că insul schimba poziţia privind după năluci şi urina cădea pe pământul gol. Uşa scârţâi, se crăpă cât să pătrundă un om; aerul rece de-afară îi învălui pe cei doi şi-i făcu să se strângă şi mai mult în ei. Un bărbat îmbrăcat cu o şubă peticită, murdară, intră şi, fără nicio vorbă, scoase din buzunare două bucăţi de pâine şi le aruncă pe paiele pe care zăceau. Ieşi după cum intrase şi liniştea se reaşternu parcă şi mai adâncă. Timpul se scurgea o dată cu întunericul care se instala lătrat de câinii satului. Zbuciumul zilei topise în cei doi orice vlagă – dormitau, ghemuiţi cu genunchii la gură.

– Dormi? deschise vorba Nicu.

– Nu, răspunse Vladimir Tarnovschi.

– Mereu eşti aşa tăcut?

– Îhî. Nu pot face două lucruri în acelaşi timp, răspunse Vladimir, să gândesc şi să şi vorbesc totodată.

Şi Nicu a zis:

– Mai bine, ba-balivernele şi pe mine mă obosesc.

– Dormi! îl îndemnă Vladimir.

Fusese împins înăuntru c-un picior în spate. Căzuse pe umăr, împiedicat de cătuşele de la mâini şi picioare; gemea la fiecare mişcare, nu putea dormi; retrăia zilele şi nopţile când jandarmii îl duceau şi predau din post în post, din grajd în grajd, mai omenos sau dimpotrivă, după cheful şi firea fiecăruia.

-Pentru mine, se trezi vorbind, grajdurile sunt… în grajd mă simt ca-n biserică.

– Nu sunt credincios, zise Vladimir.

– Nici eu…  Bi-bi-bi…

– Te bâlbâi sau te prefaci? îl luă la rost prietenul de-o noapte.

– Ai ob-observat bine! recunoscu el. Nu pot dormi din ca-ca-cauza umărului… La ce te gândeai?

– La ce mă gândeam?… La ce să mă gândesc?…  Într-un grajd ca ăsta mi-am petrecut adolescenţa…

– Credeam că eşti po-polonez, zise Nicu.

– Şi?… Crezi că în Polonia nu sunt grajduri?…

Era polonez, dar se născuse în România. La 12 ani, fugise în Polonia să-şi cunoască neamurile şi să scape de sărăcia pe care, spunea ta-su’, o aveau moştenire din străbuni şi ţinea la ea ca la ochii din cap; tare, bătrânu’, nu s-a dezlipit o clipă de ea; o purta ca pe o podoabă rară… Și când a ajuns, în sfârşit, pe tărâmul neamurilor lui, a fost luat în primire de semeni care vorbeau limba strămoşească.

-Nu-ţi închipui, bâlbâitule, ce fericire era s-aud, oriunde mă-nvârteam, limba poporului căruia îi aparţineam! Pe limba asta am fost dus şi închis într-un grajd ca ăsta; eram trezit cu noaptea-n cap şi trimis la muncă în mină, o grotă nenorocită, fără niciun sistem de siguranţă. Fusesem  avertizat că dacă încerc să iau legătura cu ceilalţi lucrători nu mai apuc ziua de chenzină care, oricum, n-a venit niciodată, cel puţin în cei cinci ani petrecuţi ca sclav în ţara de origine, de uitasem cu totul cum arată lumina zilei; eram trezit când încă mai era întuneric, mergeam la culcare mult după lăsarea întunericului. O singură dată am reuşit să evadez. La primul post de poliţie am povestit toate daravelele din mină, nemerniciile la care erau supuşi ocnaşii… Mă ascultau ca pe Mesia. Ca pe Mesia m-ascultau, pe cuvântul meu, dar n-auzeau nimic, şi urechile lor atente, şi ochii lor compătimitori storceau în mine speranţe îmbrăcate în lacrimi de copil încă. Mi-au dat să mănânc, m-au hrănit adică, m-au urcat într-o căruţă cu bidiviu şi pe-aici ţi-e calea, care cale, nu-mi venea să cred, a avut capătul tot la mină. Mai am şi-acum pe spate urmele bucuriei revederii.

– Să-mi povesteşti odată cum arată un grajd po-po-polonez, zise Nicu. Sunt mai nobile, zic eu, aşa-i?

-Mai poloneze… Dar îmi plac mai mult ale voastre, cel puţin în cătuşe… Dar poate nu mă crezi, întoarse el vorba, nu simţeam în mine pic de revoltă, vegetam.

-Ca caii ăştia?…

-Când s-a-nchis mina, povesti mai departe Vladimir, am fost scoşi toţi într-o noapte din grajdurile alea, duşi şi lăsaţi undeva în câmp. Era o seară ca aia când Dumnezeu a făcut lumea şi grajdurile ei, cu burniţă şi frig, dar cu cerul prietenos… bănuieşti, cred, că după experienţa consumată la poliţia poloneză, n-aveam curajul să fac un pas; nici într-o direcţie nici în alta; ceilalţi, încrezători, o luaseră la goană, de teamă să nu se răzgândească patronul. Am rămas singur, neîndrăznind nimic. Niciun drum, nicio casă, niciun indicator. Am rămas acolo până dimineaţă; am văzut de unde răsare soarele, am calculat estul, vestul, nordul şi sudul şi înapoi spre România, la părinţii îngrijoraţi că am uitat de legământul sărăciei noastre… Am fost judecat la Iaşi şi repus în drepturile de născut aici, a fost întâia şi ultima dată când l-am văzut pe tata cu lacrimi, cu excepţia zilelor când, mândru de sărăcia sa, se-mbăta  şi îşi plângea bucuria de a nu avea după ce plânge…

-Glu-glumeşti?

-Doar oleacă… În ăia cinci ani crescusem, iar eu credeam că eram tot ăla care plecasem. Părinţii îmbătrâniseră, eu nu. Cert e că nu ne mai potriveam. Viaţa lor de-acasă  se deosebea de viaţa mea de la mină doar în orarul meselor şi al somnului. N-aveam nicio dorinţă să-mi duc viaţa la fel ca până atunci. Curând, printr-un prieten, Dadu, am cunoscut un domn Bodnăraş, în gară; se grăbea spre puşcărie, se temea că-ntârzie şi-nchid ăia porţile şi rămâne fără desert. L-am vizitat mai târziu şi chestii de-astea…

– Am auzit de Bodnăraş, a zis Nicu.

– E un tip!… Prin Dadu l-am cunoscut. Și ăsta-i un tip! Îl cunoşti?

– De unde?… Şi nu mă mai în-în-treba de nume, sau, dacă mă-ntrebi, nu te aştepta să-ţi ră-răspund, zise Nicu. Cunoşti legile con-conspirativităţii.

– Da… Apoi, după o pauză: dar nu le respect, nu respect nicio lege, zise şi scuipă firul de iarbă pe care-l mestecase tot timpul cât vorbise. După ce ispăşesc pedeapsa de-acum, precis va fi una, plec în Uniunea Sovietică… Gata, tac!

Dar n-a tăcut. A mai zis că nu ştie când va fi asta. C-a depus cerere la Legaţia rusă, a plătit şi taxa de 170 de lei şi aşteaptă, pleacă să vadă, poate lumea aia e mai bună.

– E mai bună, îl asigură Nicu.

– Poate nu-i mai bună, îl contrazise Vladimir, şi păţesc la fel ca-n Polonia, dar vreau să văd cu ochii mei. Ca ocnaş, purtam lumina pe mine, într-o lămpiţă. Duceam viaţa în întuneric şi lumina era pe mine. Acum le-am inversat. Lumina e-n mine şi lumea-n întuneric. Întunericul e realitatea. De-aia lumea e condusă de capete cu minţi de găină şi conştiinţe de eunuci. Lumina e-n noi, dar n-o vedem sau o vedem când nu mai e, înăbuşită de prejudecăţi, legi, ritualuri, norme morale… Nu vreau să mă-ntorc la lămpiţă şi apăr lumina din mine cu preţul pe care-l vezi. Dacă şi-acolo va fi la fel, o iau pe urmele lui Troţki…

– Troţki?… Cine-i Troţki?, se interesă Nicu.

– Altădată, bătrâne, altădată…  E-un subiect care doare.

 

Nicu îl privea pe sub sprâncene: băiatul jalnic, ca şi el până atunci, era  şi nu mai era cel dinainte; îl vedea în semiîntuneric: pantalonii erau legaţi sub buric, surtucul abia îi ajungea până-n talie, spân-spân, de sub căciula roasă pe margini răzbăteau pe lângă urechi şuviţe lungi, blonde. Genul de băiat indiferent la cum arată, cum se poartă şi cum vorbeşte, liber. Și dacă după întâlnirea cu Dadu începuse să clipească enervant de des, contactul cu Vladimir îl elibera de grija de a se purta cum se aşteptau ceilalţi  să se poarte; parcă nu-i mai păsa cum arată şi cum vorbeşte.

Şi-a doua zi dimineaţa, din nou, pe jos. Cu cătuşe doar la mâini, spre următorul post de jandarmi, la Nucet. Şi declaraţii, alte declaraţii. Între timp, ceilalţi 17 arestaţi apucaseră să vorbească, fiecare cât ştia. Nu mai era nimic neştiut. Bătuţi, cu familiile hărţuite, cedaseară. Dumitrescu şi Toma A. Toma recunoscuseră că Nicolae Ceauşescu şi Vladimir Tarnovschi minţiseră: erau în zonă de pe 12 ianuarie, şi nu de ieri, cum declaraseră la început.

Şi-au zis, da, aşa e, căutam de lucru, am dormit în gară, în gară ne-am şi întâlnit, apoi la cofetăria lui Dumitrache…

Şi mai departe, următorul post: Târgovişte.

Şi mereu în grajduri, câte grajduri are ţara asta ospitalieră, zicea Tarnovschi, şi auzindu-l vorbind pe mutu’ ăla, jandarmii se amuzau, vorbeşte, ziceau, bă, ia înjură-l de mamă, poate ştie şi alte vorbe decât să-şi bată joc de ţara care-l hrăneşte, hai, înjură-l, şi cine ştia că, dacă-l înjură, pentru Vladimir tot aia era, înjura, şi Vladimir nici nu se prefăcea când, privind înapoi sau înainte, numai el ştia, n-auzea nimic din jurul său.

Şi-n şedinţa Consiliului de Război al Corpului 5 Armată din incinta garnizoanei Braşov, Comisarul regal, un individ subţire, ştiutor de carte multă, acuză doct:

Constat că trupurile firave şi sufletele slabe ale unora sunt infectate de o otravă care ameninţă cu contaminarea. Sunt medicul chemat la căpătâiul unui bolnav spre a-i pune diagnosticul. După cum, pentru a se evita infecţia şi cangrena, se pot sacrifica, uneori, părţi importante din organism, tot astfel cangrena de faţă trebuie operată cu dibăcie până la rădăcină, pentru distrugerea completă a răului. La început am crezut că este vorba de o rătăcire trecătoare a unor tineri. Majoritatea sunt băieţi cu carte, cu oarecare cultură autodidactă, ceea ce dovedeşte că ei mai au timp să se ocupe, în afară de meseria lor, şi de cele sufleteşti.Unii dintre ei, fiind şomeri, au fost forţaţi să se alăture mişcărilor care le ofereau alte mijloace de trai decât munca lor. Se ştie că diversele sindicate muncitoreşti acordă ajutoare muncitorilor şomeri. Azi m-am convins că avem de-a face cu o periculoasă organizaţie comunistă”.

Terminându-şi discursul apoteotic, Comisarul regal îşi strângea hârtiile şi-n vreme ce se afera maiestuos, Vladimir strigă de jos spre comisar: „Cangrena e-n minţile voastre de găină şi-n conştiinţele voastre de eunuci!” Ciocanul preşedintelui Consiliului de Război bubui, săltă hârtiile de pe masă, printre care şi cererea tatălui Andruţă de a se fixa domiciliul fiului său, Nicolae, la Scorniceşti, şi îi comandă lui Vladimir să se ridice în picioare.

-Nu-ţi permit să sfidezi instanţa, domnule inculpat! urlă preşedintele de instanţă.  Și fiindcă Vladimir, tot de jos, a strigat că nu recunoaşte o instanţă care legitimează o putere neligitimă, obţinută prin minciună şi jaf, judecătorul îi acordă pe loc 15 zile de arest şi ordonă să fie evacuat din şedinţă.

Atunci, Nicu se ridică şi, adresându-se celorlalţi acuzaţi, îi provocă să se solidarizeze cu Tarnovschi, tovarăşul lor, pe ei, striga el, arătând spre masa comisarilor regali, îi adună la-la-laolată interese de câ-cârdăşie, pe noi, solidaritatea noastră socialistă!

Şi primi, la rându-i, 60 de zile de arest sever.

Presa primi cadoul de scandal şi Nicu apăru pe pagina întâi a multor ziare. Cronicarul de la „Cuvântul liber”, tânărul poet Eugen Jebeleanu, însoţit de un avocat, obţinu încuviinţarea de a avea o întrevedere cu cei doi rebeli. Întâlnirea a avut loc în curtea garnizoanei şi relatarea ei apăru în numărul din 6 iunie:

Dumnică, la Braşov.
O scăpărătoare zi de început de vară hohoteşte în toţi copacii Tâmpei şi pe toate străzile, încă pustii la orele şase şi jumătate dimineaţa.
Este a patra zi din procesul intentat celor douăzeci şi cinci antifascişti din Dâmboviţa şi Prahova.
Natura şi-a revărsat, generoasă, peste tot oraşul, coşurile de verdeaţă şi rachetele de lumină. Poate de aceea închisoarea centrală a Braşovului se strânge mai mult între zidurile ei înalte şi devine mai rigidă şi mai cenuşie. Acolo, sus, în dosul zăbrelelor, deţinuţii – ne gândim – trebuie să doarmă încă.
Pătrundem în curtea temniţei.
Ne-am înşelat.
N-au apărut încă bine zorile, şi somnul, pasăre chinuită, a zburat.
Iată, au început să se arate, la ferestrele împărţite în pătrate, capete.
Avocatul care mă însoţeşte roagă pe directorul închisorii să-i îngăduie o convorbire cu doi dintre deţinuţii antifascişti: Tarnovski şi Ceauşescu. Aceştia doi au fost condamnaţi, pe loc, cu o zi mai înainte, pentru că ar fi ultragiat, în şedinţă, consiliul.
Primul a primit o pedeapsă de cincisprezece zile închisoare şi al doilea (pentru faptul de a se fi solidarizat cu cel dintâi), şaizeci de zile.
Un gardian ni-i aduce pe amândoi.
Vin spre noi, surâzând. Feţe senine.
Copii încă.
Ceauşescu are 19 ani (neîmpliniţi) şi este cizmar. Ne explică pentru ce au fost condamnaţi, el şi Tarnovski, şi în ce constă ultragiul.
Tarnovski ştie lucrul acesta şi ne face să înţelegem fără să deschidă gura, cu un surâs resemnat şi cu puţină dureroasă ironie înapoia ochelarilor umezi. Vorbeşte puţin, ducându-şi din când în când o mână la gâtul gol: nu are guler la cămaşă şi afară este răcoare.
Ceauşescu e un copil. Dar un copil cu o inteligenţă de o maturitate surprinzătoare. E scund, slab, cu ochii mici şi vioi, două boabe de piper. Vorbeşte limpede, puţin prea repede, parcă voind să spună deodată tot ce ştie. Are 19 ani, dar a văzut şi a păţit ca pentru 90.
Bătaie? Ho – ho, şi încă cum!
Jandarmii nu se joacă.
O spune, totuşi, simplu, ca pe un lucru devenit firesc, schiţând din când în când un gest: trei degete unite, descriind cercuri, ca pentru rotunjirea frazelor.
A fost şi el condamnat în aceeaşi şedinţă de sâmbătă la şaizeci de zile închisoare. Tot pentru ultraj.
Şi anume pentru că – la auzul pedepsei date lui Tarnovski – s-a adresat consiliului, spunând că se solidarizează cu camaradul său. Inimă tânără şi generoasă, să ne mirăm că i s-au dat şase luni de închisoare?
Va trece vara, va veni toamna şi îl va prinde şi lapoviţa. Ceauşescu, cu cei 19 ani ai săi, nu le va putea simţi şi nu le va vedea ca altă dată, la el la ţară.
Când, apoi, convorbirea se isprăveşte, cei doi sunt duşi înapoi în celule, în acelaşi timp în care convoiul cu restul acuzaţilor este luat între baionete şi scos pe poarta închisorii, pentru a fi dus la judecată (se-nţelege că recalcitranţii nu mai asistă la proces).
Duminică – şi zi de judecată…

Tarnovschi şi Ceauşescu n-au mai avut dreptul să participe la dezbaterile instanţei până la pronunţarea sentinţei: Tarnovschi, doi ani închisoare şi Ceauşescu, doi ani şi şase luni – cea mai grea pedeapsă a grupului; ceilalţi au primit pedepse de la trei luni la un an, plus amenzi. Şase dintre ei au fost achitaţi.

Şi iată-l în faţa porţii monumentale, în genul arcurilor de triumf, a închisorii Doftana. Măreaţa poartă era continuată în stânga şi în dreapta de ziduri groase de piatră, străjuite de 11 turnuri de pază. Ridicat pe un platou solid, în apropierea râului cu acelaşi nume, fără nicio vecinătate umană, stabilimentul sprijinea singuratic bolta cerească, conserva aerul unei vechi cetăţi medievale. Configurat în formă de stea, cariată de 365 de celule înlănţuite în gratii de fier, copleşea ochiul. Regele Carol I l-a vrut o Bastilie românească şi aşa i-a rămas numele. Cu niciun evadat.

Inventarul cu care a fost trimis aici de penitenciarul Braşov menţionează: „Zeghe, Nădragi, Ismene, Opinci, Bonetă, Fiare de picioare – una pereche”. Gardianul îl examină cu interes, zise: tu eşti ăla nărăvaş şi-al dracu’? Măi să fie, te credeam o fiară!… Râse şi continuă: ne faci de râs bunătatea de faimă! Hai, umblă! Şi nu l-a uitat, şi ori de câte ori drumurile îi aduceau faţă-n faţă zicea râzând, ce face fiara nărăvaşă? Nu-i răspunde, l-a sfătuit profesorul Petre Constantinescu – Iaşi, de la care învăţa istoria şi geografia, temperează-ţi avântul… Ai 20 de ani. Şi el a zis, voi avea 20, voi avea şi 21 şi 50, nu vârsta… Foarte posibil, foarte posibil, l-a întrerupt profesorul, dar, în momentul ăsta, nu cu gardienii ai tu treabă, dificil în clipa asta este să te faci credibil în ochii noştri, ai norocul să suporţi acelaşi regim ca toţi corifeii partidului. De ce corifei? o să mă-ntrebi. Fiindcă suma anilor de puşcărie pe care urmează să-i execute, întrece veacul, chiar veacurile, iar regulile conspirativităţii impun ca orice individ, ca tine aşa, să fie considerat nesigur până la proba contrarie. Dacă în jurisprudenţă prezumţia de nevinovăţie este uzuală, în activitatea partidului, dimpotrivă, orice individ trebuie considerat nesigur. Pentru noi, acum, eşti un posibil Olteanu, ăl de te-a trădat, de ce te-am crede? Încrederea cucerită trebuie meritată. Simpla lipsă a unor date compromiţătoare nu trebuie considerată ca o dovadă că se poate avea încredere în tine. Or, avântul tău, insuficient cântărit, poate părea inversul a ceea ce este, respectiv, o provocare.

-Eu am încredere doar în mine, răspunse Nicu, căutând după vorbele lui Vladimir Tarnovschi. În mine este lumina… Lumina e-n mine şi lumea-n întuneric. Întunericul e realitatea. De-aia lumea e condusă de capete cu minţi de găină şi conştiinţe de eunuci. Lumina e-n noi, dar n-o vedem sau o vedem când nu mai e, înăbuşită de prejudecăţi, legi, ritualuri, norme morale… Catehismul revoluţionarului de profesie spune că pentru revoluţionarul de profesie nu există nimic în afara ca-ca-cauzei revoluţiei… Nu cred în nicio prezumţie, fie ea de vinovăţie sau nevinovăţie, nu e treaba mea, la dracu cu su-su-suspiciunile, calea mea este una şi nu vreau doar să par ceea ce sunt… Eu chiar sunt! Şi când n-oi mai putea fi ce sunt, iau calea lui Troţki…

– Poate ai dreptate, conveni profesorul Petre Constantinescu-Iaşi, nu uita, totuşi, ce-ţi spun acum: cine vrea să fie înger, sfârşeşte prin a fi demon. Iar în ceea ce-l priveşte pe Troţki, ce ştii tu despre Troţki? Şi Nicu a zis, altădată, tovarăşe Constantinescu, poate o să vorbim mai încolo…

Şi-o vreme, din respect pentru profesorul său benevol, s-a abţinut. Şi-odată, când Dumitrache a fost adus târâş, fiindcă nu mai putea călca pe tălpile la care fusese bătut, a-nceput să bată cu scândura de la pat în zăbrele şi să-i facă în fel şi chip pe gardienii care-l târau: călăilor, nu ştiţi ce faceţi! Raportul gardienilor suna astfel:

Subsemnaţii gardieni Mihai Gheorghe, Pordea Vasile şi Militaru Ilie, cu serviciul de zi la secţiile D, E şi F, G, respectuoşi raportăm următoarele: în ziua de 20 februarie, pe la orele 8, deţinutul Ceauşescu Nicolae a început să strige cuvinte insultătoare la adresa Dumneavoastră şi făcându-ne pe noi călăi şi bătăuşi, spunând că nu ştim ce facem”.

Pedeapsa pe care a riscat-o nu e greu de ghicit. Scriitorul francez Henri Barbusse descrie astfel carcera închisorii: „La Doftana, există şi o secţie „H” pentru deţinuţii nedisciplinaţi. Această secţie este formată din celule de trei metri pe un metru cincizeci, lipsite de aer, fără pat, fără scaun, fără masă, fără instalaţii sanitare. Nu există apă pentru spălat. Hrana este imposibilă şi în orice caz insuficientă. Încarceraţii au lanţuri la mâini şi la picioare. Bătaia se practică în mod curent. Cei bătuţi la tălpi nu mai pot merge când sunt trimişi înapoi în celulă. Dacă vreun deţinut se îmbolnăveşte, este lăsat să moară”.

Raportul gardienilor din februarie 1937 îl consemnează pe Ceauşescu drept unul dintre durii militanţi pentru drepturile deţinuţilor. Era perioada în care Teodor Rudenko a lansat poezia „Privesc din Doftana”:

Privesc din Doftana prin gratii de fier
Departe, în zare, un petic de cer,
E cerul sub care închisă şi ea
Se mistuie-n chinuri tovarăşa mea… ,

care-i plăcu şi o purta în el cu speranţa că poate cândva se va ivi şi pentru el „cerul sub care închisă şi ea/ Se mistuie-n chinuri tovarăşa mea…”

Deasupra Europei se adunau norii negri ai războiului. Cehia a fost  anexată Germaniei, Slovacia deveni stat independent, Ungaria ocupă Ucraina subcarpatică. Dictatura regală se lăfăia sub semnul atotputernicei Elena Lupescu. „Ziua Duduii, notează grijuliu şi bolnav de dragoste regele în jurnalul său intim, la 21 mai 1938, pare mulţumită şi se plânge mai puţin de dureri. Doamne, Dumnezeule, păzeşte-o, dă-i sănătate, alină starea ei de nervi, ca să pot fi şi eu liniştit. Iubirea pentru dânsa tot atât de vie şi de adâncă este, nici nu pot să-mi închipui viaţa fără ea. Am avut proba zilele trecute, când n-a venit acasă din cauza seratei lui Max. Cu toate că am dormit, totuşi, chiar în somnul meu, simţeam că-mi lipseşte ceva. Doamne, Doamne, dă-i putere să reziste la vremurile grele ce se arată!”

Tot o Elena bântuia şi nopţile altui predestinat. Abia liberat de la Doftana, Nicu este notat în ziarul „Lumea Nouă” ca recitator în cercul cultural al breslei textiliştilor (cu poezia „Seara”, de George Coşbuc). Breasla textiliştilor îl atrăgea pe proaspăt eliberatul din închisoare ca un magnet şi nu orice fel de magnet, ci unul cu voaletă, rujat şi coafat, cu un nume istoric: Elena (Leana). Numele care te face să uiţi de îndatoririle înscrise în fişa postului de rege şi deopotrivă în aceea a revoluţionarului de profesie, unde scrie roşu pe alb: „Revoluţionarul este un om predestinat. El nu are interese personale, treburi private, sentimente, legături particulare, proprietate; el nu are nici măcar nume. Totul la el e absorbit de un singur interes, mai presus de toate celelalte, de un singur gând, de o singură pasiune: revoluţia ”.

De 1 mai, revoluţionarul de profesie participă, în rândurile aceleiaşi bresle, la demonstraţia organizată de Mihai Ralea, ministrul Muncii. Câteva seri mai târziu îl găsim la chermeza din Parcul „Veseliei”, unde Lenuţa este încoronată ca Regină a Muncii. Organizatorii balului, pentru a-şi recupera o parte din bani, distribuiau cărţi poştale fără o semnificaţie anume, contra cost. Băieţii dădeau aceste cărţi poştale fetelor, iar fata care primea cele mai multe era declarată regina balului. Rudele deţinuţilor politici foloseau prilejul, cumpărau cărţi poştale pe care îşi notau revendicările: eliberarea deţinuţilor politici cutare şi cutare, îmbunătăţirea regimului penitenciarelor…

Lenuţa s-a adresat participanţilor cu vorbele: „Mulţumesc proletariatului conştient de eforturile făcute pentru apărarea libertăţii şi martirilor clasei muncitoare, cerem pâine şi dreptate, eliberarea lui… şi urma lista cu numele celor din închisori”.

Şi minunatele seri de august, când natura răvăşită de căldura de peste zi se îmblânzea, între absolutul bolţii cereşti şi făgăduinţele pământului. Tinerii se cuprindeau la dans într-o mare de trupuri îmbrăţişate, băieţii cu ţestele albe, tunşi chilug, recruţii noului contingent (se decretase mobilizarea parţială a armatei române şi concentrarea unor efective importante în Transilvania. Europa se pregătea de război, suna alinierea la start – ultimele bucate ale păcii); norii purtau  în pântece culorile asfinţitului, trimiteau  pe pământ răgazul iluziilor, fetele îşi încolăceau braţele bronzate pe după gâtul celui chemat în tranşee. Planeta alerga la decont, cu victimele în cârcă, învârtindu-le.

Lenuţa, cu Nicu de mână, urcă pe scăriţa din spatele scenei, strâmtă, cu trepte înalte; ieşiră pe o terasă plină ochi de cupluri care se sărutau. Băieţii, raşi în cap, cu gâturile negre de soare. Lenuţa purta voaletă şi, dedesubt, frăgezimea purpurie a reginei abia încoronate. Nicu gâfâia. Se opri să-şi tragă sufletul. Se aşeză pe maldărul de afişe uzate. Cu privirea ridicată spre ea, încercă să zâmbească: iertare, obosesc repede. Ea se aplecă, puse mâinile pe genunchii lui şi-l privi întrebătoare, ce-i? Îi căuta ochii care nu se lăsau prinşi. Îi ridică fruntea – în sfârşit ochi în ochi. Ce-i? Îl ajută să se ridice, un sân – în palma lui, pe care şi-o retrage ca ars.

– Ai un prieten? o întreabă.

– Ştiu eu?se eschivă Lenuţa. Poate. Primi fulgerarea de nemulţumire din privirea lui şi adăugă: am avut…

– Mai ai sau nu mai ai?

Întrebarea suna ca o poruncă şi ea se fâstâci:

-De ce mă-ntrebi?

– Eşti evreică? Doar evreii răspund la întrebare cu altă întrebare.

Cu capul adus în faţă, Nicu avea aerul că tocmai vrea să împungă cu el un pericol iminent.

-Ţi-am spus că nu, răspunse ea mecanic… Ne-am despărţit… Era cosmopolit…

– Adică?

– Adică, spunea că Uniunea Sovietică este imperialistă…

– Cosmopolit înseamnă altceva, o făcu el atentă.

– Ştiu, dragă… M-ai speriat, te uitai nu ştiu cum, gata să mă împungi… Pot să-ţi spun Ţuţu?…

– Aşa-l chema pe celălalt? se nelinişti el.

– Nu se poate vorbi cu tine, răspunse ea.

Se întoarse şi porni în direcţia scărilor. Nicu o ajunse din urmă. Palma în care, preţ de fracţiuni de secundă, se culcuşise sânul ei, îl ardea.

– Poţi să-mi spui Ţuţu, dacă vrei, conchise el.

– Tu cum o să-mi spui?

– Nu ştiu…

– Îmi spui Lu, bine?

– Nu!

– Da’ cum? insistă ea.

– Nu ştiu. Poate Zamfira. Cel mai bun prieten al meu, Dadu, a avut o prietenă Zamfira; a murit la 17 ani şi el a jurat că nu va mai iubi ni-ni-niciodată o alta; şi eu vreau la fel.

– Nu-mi place Zamfira, protestă ea. Nu vreau să port numele unei moarte… Vrei să mă iubeşti doar pe mine?

– Vreau să iubesc o singură femeie, ca Dadu, asta era ideea…

Şi printre buzele desfăcute i se vedeau dinţii toţi, albi, rânduiţi frumos.

–  Nu fumezi, observă ea, dinţii tăi sunt albi-albi…

Micuţul activist ardea la flacăra cuvintelor puţine pe care le recita cu înfocarea îndrăgostitului – de ea? de cauză? Colegii de la Școala de cadre a partidului urmăreau cu invidie schimbările din aspectul exterior al eternului ponosit şi rămâneau discreţi, supuşi acelui sentiment – întotdeauna ras, tuns, şapcă nouă, ciorapi în pantofi, nasturii de la veston – toţi. Lenuţa îl croia după obiceiurile şi deprinderile vestimentare şi de igienă însuşite în casa patronului unde slujise – un anume Auerbach, la care el, în aminirea prietenului Vladimir, adăuga un detaliu personal – lipsa cravatei. Lenuţa îl luase în stăpânire bucată cu bucată, mai întâi părul – îl dotase cu port-pieptene cu plăsele de os; îi supraveghea gulerele cămăşilor şi dunga nădragilor; îl ferchezuia revoluţionar şi-l purta după treburile ei; seara se opreau în strada Vasile Lascăr, se furişau pe sub ferestrele luminate până-n grădiniţa din spate, uşa scârţâia din balamale, tu eşti Lenuţo? – da, tanti, fiţi liniştită! Urcau treptele de beton pe întuneric, pisicile se prelingeau speriate pe lângă ei, dă-le drumul, Lenuţo, am uitat de ele – bine, tanti! El ajungea primul sus şi o aşteaptă să elibereze pisicile. Mirosul de urină îi pătrundea în nări, rămânea nemişcat, cu degetele la nas. Înăutru era frig. Până se încălzea reşoul şi fierbea ceaiul, rămâneau cu paltoanele pe ei.

– Ţi-e frig?
– Nu, nu!

S-a aşezat pe scaunul de lângă măsuţa lipită de perete; ea robotea prin casă, aducea cănile pentru ceai. Scoase din bufetul ascuns într-un colţ al mansardei, scovergi de casă şi-l pofti să mănânce – începea să se-ncălzească. Îşi dădură jos paltoanele şi le depozitară pe patul de fier. Ceaiul era fierbinte, aburul se ridica precum un halou în jurul cănilor, sorbeau cu zgomot.

– Până la urmă, începu ea, trebuie să te-ntreb: cât timp crezi că vom rezista aşa?…

Începu să cânte:

Privesc din Doftana prin gratii de fier
Departe, în zare, un petic de cer,
E cerul sub care închisă şi ea
Se mistuie-n chinuri tovarăşa mea… ,

– E frumos, dar îmbătrânim, Ţuţu…  Cântecele rămân, oamenii îmbătrânesc. Îşi scoase basca bleumarin prinsă cu o agrafă la spate şi îşi aranjă părul în oglinda rotundă din perete, despletindu-l. Reluaseră pe drum discuţia despre afirmaţiile lui Dadu privind iubirea pentru o singură femeie şi ea îi replicase tăios, nu cred în exaltările lu’ Dadu al tău, un bărbat trebuie să fie în primul rând bărbat şi cu fluturi din ăştia nu se fac copii şi cu atât mai puţin o familie.

– Da’ ce-am spus? se apărase el. Zisese că va iubi o singură femeie, ca prietenul său Dadu şi ca un adevărat revoluţionar de profesie.

– Una-i una, alta-i alta, îi aminti ea.

Basca lăsase pe fruntea Leanei o dâră pe locul unde fusese fixată. Cu batista, Nicu îi şterse fruntea şi îi aduse aminte textul din catehism care-i unise în prima seară:  am rupt orice legătură cu ordinea publică  şi cu lumea civilizată în ansamblul ei, cu toate legile, convenţiile sociale şi regulile morale ale acestei lumi…

 

Luă o scoveargă şi începu să mestece.

 

– Mai vrei scovergi? îl întrebă. Mai am?

Înţelesese că nici de data asta nu va putea obţine de la el răspunsul pe care-l aştepta în legătură cu întemeierea unei familii.

Farfuria se goli cât ai zice peşte. El ceru să se spele pe mâini; apa izbucni în chiuveta ruginită din perete şi-l stropi tot; ea râdea: n-ai învăţat rostul? El reveni la masă:

– M-am umflat, zise.

– Fiindcă n-ai învăţat să mănânci, tu hăpăi… Dar cu legile morale ce-ai?…

-Nu cu legile morale, ţinu el să fie înţeles, ci cu legile morale ale acestei lumi. Revoluţionarul de profesie are propriile sale legi morale.

– Adică, vru să ştie ea.

– Adică, el nu cunoaşte decât o singură ştiinţă, Leni – ştiinţa izbânzii. Pentru aceasta şi numai pentru aceasta, studiază mecanica, fizica şi chimia şi chiar medicina. Scopul nu este decât unul: distrugerea acestui regim ticălos.
– Asta ştiu şi eu, mă, fără catehismul tău.
– Scurt, zise el: pentru re-re-evoluţionar este moral tot ceea ce contribuie la triumful revoluţiei; imoral şi criminal, tot ceea ce o îm-împiedică. El poate – şi adesea trebuie – să trăiască în societate trecând drept ceea ce nu este. Re-revoluţionarul trebuie să pătrundă peste tot, în toate clasele mijlocii şi inferioare, în magazinul negustorului, în biserică, în clasa seniorială, în lumea birocratică şi chiar în poliţia secretă.

– Just! tovarăşe Stalin, exclamă ea. Acultându-te, ştii ce chef îmi vine? Să mă joc de-a plastilina.

Se dezbrăcară amândoi; el era plastilina şi ea modelatorul de plastilină; şi orice făcea modelatorul de plastilină, plastilina făcea şi tăcea, nu zicea nici pâs. Şi-au făcut aşa, s-au jucat de-a plastilina şi-a fost plăcut. Şi ea a zis:

– Crezi că există un singur revoluţionar de profesie care să nu facă asta?

– Nu-nu-nu vreau să vorbim!

Pe el, catehismul îl mai învăţa ceva, negru pe alb: să fie atent la apucăturile oamenilor; oamenii interpretează anapoda chiar şi vorbele cele mai simple. Dacă nu eşti atent, te deformezi şi tu fără să vrei.

Cu Lenuţa era însă altceva. Leana se născuse altceva, adică femeie, un vis al bărbatului, cum zicea Dadu. Pe vis nu-l poţi înţelege, nu-l poţi stăpâni. Te stăpâneşte el, el te conduce, faci doar ce vrea el.

Aspru cu sine însuşi, recită Nicu, revoluţionarul de profesie trebuie să fie neîndurător şi cu alţii. Sentimente cum sunt rudenia, prietenia, dragostea, recunoştinţa, onoarea chiar, trebuie să le înăbuşe sub unica şi recea pasiune pentru cauza revoluţionară. Nu există pentru el decât o singură bucurie, o singură consolare, recompensă şi satisfacţie: victoria revoluţiei. Bărbatul-revoluţionar şi femeia-revoluţionar se pot juca de-a plastilina dacă amândoi sunt parte a aceluiaşi vis, care nu se sfârşeşte niciodată.

Lenuţa îşi pierdu răbdarea, memoria lui Nicu, mai ales când era folosită în chestiuni care nu-i conveneau, o irita şi se răzbună:

– Aş vrea să ştiu şi eu dacă domnul ăsta cum îl cheamă a făcut tot ce-a scris în catehismul lui; nimeni nu poate să ducă tot ce a scris el acolo.

– Eu pot! zise Nicu. Nu mă cunoşti.

Luminile Bucureştilor erau pregătite de camuflaj. Parcă se făceau pregătiri de chermeză; totul era albastru, dar lumea umbla cu capul în jos, ca şi cum  pierduse ceva. Iar când lumina zilei scăpăta la asfinţit, oraşul se întuneca şi oamenii grăbeau paşii precipitându-se spre casă; dacă te loveai de cineva, te prefăceai că nu s-a-ntâmplat nimic, de teamă că-n felul acesta pierzi contacul cu graba de a dispărea, de a fi cât mai puţin vizibil. Şi când s-a anunţat atacul Germaniei împotriva Poloniei, imediat s-a ştiut că izbucnise cel de-al Doilea Război Mondial. Faptul că Marea Britanie şi Franţa declarară război Germaniei nu liniştea pe nimeni; era un război ciudat, greu de priceput ceva: armatele celor două ţări întreprindeau acţiuni militare cu caracter extrem de limitat, ceea ce a permis rapida înfrângere a Poloniei. Un comunicat al guvernului român anunţă că acesta veghează la siguranţa intereselor naţionale şi că a luat măsurile necesare pentru a face faţă apărării fruntariilor, dar nu credea nimeni. Gestul Consiliului de Coroană de a proclamă «observarea strictă a regulilor neutralităţii» avu darul mai mult să neliniştească decât să atenueze starea de alarmă. Iar când prim-ministrul Armand Călinescu fu asasinat , în întreaga ţară au început execuţii sumare, cărora le cădeau victime sute de legionari. Niculina l-a căutat pe Nicu în ascunzătoarea asigurată de Leana să-l anunţe evenimente vechi pe care ea abia le aflase, că regele Carol al II-lea a creat Partidul Naţiunii, partid unic, că ruşii şi-au anunţat intenţia de a cere României să cedeze Basarabia şi Bucovina şi că, în realitate, retragerea Armatei şi a Administraţiei române din Basarabia şi nordul Bucovinei a şi început, ceea ce a provocat sentimente de indignare în opinia publică. Nicu dormea şi Niculina a trecut pe lângă patul lui în vârful picioarelor să nu-l trezească. O mobilă a scârţâit, poate duşumeaua reparată recent. S-a aşezat de partea cealaltă a patului şi s-a pus pe aşteptat. Nicu horcăia când şi când şi-atunci ea se speria, îl privea neliniştită şi aştepta să se întâmple ceva ce-ntârzia să se-ntâmple. Era ceasul şase după-amiază şi se-ntreba dacă somnul acela era continuarea celui de la prânz sau şi-l începuse pe cel de noapte. Nicu a dechis un ochi şi a cerut apă; cu o mâna pe fruntea lui şi cu cealaltă ajutându- l să ducă paharul la gură, Niculina constată că are febră mare. Ieşi să caute o farmacie şi la întoarcere găsi camera goală; Nicu fusese găsit şi arestat, posibil ca Niculina, prin neobosita-i grijă pentru „oiţa rătăcită a familiei” să-i fi deconspirat ascunzişul. După câteva zile a fost trimis la Consiliul de Război şi de acolo la închisoarea Jilava. Abia aici avea să afle, după mult timp, că în Manifestul Partidului Comunist din România, prilejuit de anexarea Basarabiei, a Bucovinei de Nord şi a ţinutului Herţa, se arăta că «Armata Roşie a pus capăt jugului imperialiştilor români şi salută trecerea teritoriilor româneşti sub stăpânirea URSS». Că la Viena, cu 19 voturi pentru, 10 contra şi o abţinere, s-a hotărât acceptarea Diktatului prin care România cedează Ungariei partea de nord a Transilvaniei. Cu cătuşe la mâini şi picioare, Nicu privea prin viziera dubei care transporta deţinuţii de la Jilava spre Consiliul de Război, cum cetăţenii Capitalei ridicaseră capetele şi manifestau împotriva Diktatului. Ţara era pe picior de război. Regele Carol al II-lea cedase generalului Antonescu principalele prerogative ale ţării şi fiului său, Mihai, prerogativele regale. Partea de sud a Dobrogei intră în componenţa Bulgariei. Prin decret regal, România a fost declarată «Stat Naţional Fascist ». Ion Antonescu se autoproclamase conducătorul statului, iar Horia Sima, şeful Mişcării Legionare, preluase funcţia de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri.

Lenuţa bătea drumurile la toate cunoştinţele sale sindicale, doar-doar o găsi pe cineva care s-o ajute să ajungă la Nicu şi când se-ntorcea acasă, noaptea târziu, dacă tanti o-ntreba cum e, ce-a făcut, ea zicea bine, bine… În ciuda alergăturilor, se îngrăşase, dar i se vedea în ochi că nu-i e bine, că voia să-l vadă neapărat pe Nicu. Până când, Niculina a bătut la uşă să-i spună că Rusescu, bărbat-su, a găsit pe cineva care are o soluţie şi că tot ce-i trebuie sunt bani. Şi i-a dat o adresă şi un consemn pe care să-l folosească dacă întâmpină greutăţi.
Şi-a alungat pisicile de pe palier, a spălat scările, tot timpul cu o cârpă la nas, şi-a mers la Niculina s-o anunţe că are banii, dar că ar vrea să-l primească pe individ la ea acasă, să nu-i facă vreun rău, şi prin el lui Nicu, dacă e urmărită. Şi când Rusescu a sosit cu „legătura”, casa arăta ca paharul, bufetul răpciugos a fost scos pe palier, măsuţa, acoperită cu o faţă de masă din dantelă, ferestruicile primiseră perdeluţe din stambă colorată, întinse pe sfoară la mijloc. Fiul individului, care n-a vrut să-şi spună numele, era gardian la Jilava şi printre altele însoţea deţinuţii la policlinică. Banii, jumate-jumate cu şeful. Că el îi spune data şi ora, lui Nicu nerămânâdu-i decât să se ceară, cel mai potrivit ar fi la dentist, la ora şi data pe care i-o comunică din timp. Şi-a luat banii; Rusescu a rămas să-i spună că treaba e serioasă, doar că trebuie multă atenţie, întrucât Nicu ar putea fi acuzat de încercare de evadare. Şi-a zis, care-i necazu’ ? Şi ea a răspuns, nu-i niciun necaz, vreau să-l văd. Şi pentru asta!… s-a mirat Ruseascu, ai tu ceva în cap şi nu vrei să-mi spui, nu mă bag , e treaba voastră!

Cunosc pe tov. Ceauşescu Lenuţa din anul 1939-40, scria Ilona Papp în 1950, când era în conducerea unui sector (nu amintesc care, mi se pare albastru) din București. Aşa cum amintesc dânsa era o fată tinere dar bune, numai în conspiraţie avut multe abater serioasă, pt care dânsa a făcut critică şi cera pedeapsă de partid (nu mai amintesc ce). Ea era logodită cu tov. Ceauşescu care atunci era în închisoară. Deşi organizaţia interzis ei să mai aibă cu tov. Ceauşescu legătură pt că periclita organizaţia, ia menţinea această legătură. Tov. Ceauşescu a ieşit din închisoare cu gardian şi întâlnea cu dânsa în anumite locuri. Odată când sa întâlnit cu tov. Ceauşescu, cu gardianul cu el, Lenuţa Ceauşescu a dus întro casă ilegală al CC UTC fără ştiri ns, periclitând tovii ilegal din CC UTC. Pt acest lucru, dânsa a fost scoasă din munca de conducere. Privind astăzi atitudinea şi lipsurile ei văd că a fost din cauză că era o fată f. tânără, răsfăţată de tov. Ceauşescu şi Petrescu/ fratele şi că ea nu avea pregătire necesară să înţelegă ce este disciplina de partid şi că în primul rand organizaţia şi pe urmă logodnicul şi fratele, şi în această direcţie ea nu a fost ajutată nici de tov Ceauşescu nici Petrescu. Ele încuraja de fapt pe tova Lenuţa să persiste în greşala ei„. (Ilona Papp*.)

„Fata tinere dar bune” îl culese pe Nicu din faţa Spitalului Militar; proprietarul casei de vizavi, parcă făcut din coadă de rândunică, aşa arătau hainele pe el, de aceeaşi culoare, i-a primit evaziv; ea i-a zis: el este! Proprietarul nu-l cunoştea pe Ceauşescu şi a întrebat-o pe ea dacă are ce-i trebuie, adică aprobarea de a ieşi din temniţă, şi ea a zis, da, cum altfel? Omul s-a aplecat să-l vadă mai bine pe tânăr şi cu ochii mijiţi, clar că vârsta îi slăbise mult vederea, a pus: sper să nu mă băgaţi într-o belea, că asta cu gardianul poate sfârşi rău pentru toţi. O spunea ca să fie spusă şi ea a zis, gardianul revine peste o oră, n-avea nicio grijă! Ceauşescu o asculta cu capul plecat, veştile cădeau pe capul său ca tăişul unei ghilotine; rămânea încremenit, ca şi cum ar fi stat cocoţat pe un butoi şi orice mişcare l-ar fi trimis în prăpastie şi când a vrut să spună ceva, ea i-a făcut semn să tacă. Obiceiul era ca la astfel de întâlniri, pentru ca totul să pară aşa ca o primire între prieteni, masa să fie pregătită cu sandvişuri şi băutură – eu, a spus momâia, după ce a ascultat, la rândul său, veştile pe care le cunoştea şi a dat pe gât un pahar de vişinată, am nişte treburi la bucătărie, vă las singuri, dar nu mai mult de o oră, nu vreau să-mi sune nimeni la uşă. Pe timpul mesei, el a vorbit de una şi de alta, că pâinea-i aşa, că şi la ei se face în casă, dar altfel. Ea a scos din poşetă nişte foarfece de manichiură, s-a aşezat pe genunchii lui, lasă-mă să-ţi aranjez sprâncenele; sfârşind l-a sărutat pe nas, dar n-a coborât din braţele lui. El, mereu pe butoi. Era ca şi cum ar fi citit aceeaşi carte veche, dar cu alţi ochi, cu alte nevoi sufleteşti. Lenuţa era vaporoasă, albă, proaspătă, cu frumuseţi pe care le observa pentru întâia oară, perfecţiunea gleznelor, rotunjimea umerilor, urechile mici – reflexiv, şi-a ascuns mâinile rănite, manşetele murdare, totul era murdar pe el. A schimbat vorba, să găsească împreună cu ea un alt punct de întâlnire: chiar aşa scrie în Manifestul Partidului Comunist, că Armata Roşie a pus capăt jugului imperialiştilor români?

– Am notat, ca să ţin minte, a zis ea şi a redeschis poşeta să caute foaia pe care a notat expresia din Manifest.

Doar că „imperialiştii români” îşi sfârtecaseră ţara; n-au cucerit Cadrilaterul, ci l-au cedat; nu cotropiseră Ungaria, ci i-au oferit jumătate din Transilvania; n-au invadat Rusia, ci i-au pus pe tavă Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa. Statul Legionar Român, era aliatul Germaniei lui Hitler, care era aliatul Uniunii Sovietice, fraţi de cruce, cum s-ar spune, nu ?- toţi trei. Molotov, pentru scrierile căruia fusese arestat la Târgovişte, era un revoluţionar conform cu catehismul lui Lenin – între nevastă şi partid, a ales partidul. Şi se-nhăitase cu Ribbentrop – fascistul, duşmanul neîmpăcat al comunismului. El venera ziua victoriei Marii Revoluţii din Octombrie care a avut loc în noiembrie, iubea Uniunea Sovietică, prima ţară liberă de exploatarea omului de către om, era credincios principiului că piatra de încercare a internaţionalismului proletar este ataşamentul faţă de ţara socialismului victorios, dar fiecare cu ţara lui, iubirea de ţara altuia e una şi integritatea teritorială a ţării tale – alta.

– Ce-i cu tine?, se nelinişti Elena.
– Ce să fie?
– Cum vorbeşti?, zise ea şi se depărtă cât să-i poate privi expresia feţei.
– Cum vorbesc?

Profesorul Petre Constantinescu- Iaşi îi spusese că Hitler avea, în lucrarea sa „Mein Kampf”şi unele observaţii corecte despre viaţă. Sunt oameni, scria el în „Mein Kampf”, care citesc la nesfârşit, carte după carte, slovă cu slovă… Îşi încarcă buzunarele cu citate, date statistice, idei… E adevărat, au un bagaj mare de cunoştinţe, dar mintea lor îngustă culege doar de formă judecăţile folositoare, ei le folosesc alandala, nu deosebesc lucrurile necesare de cele fără de valoare, le lipseşte arta de a le reţine pe primele şi să acţioneaze în direcţia arătată de ele, şi, dacă se poate, de a nici nu le vedea pe celelalte…

– Doamne ce memorie ai, îl lăudă, deşi nu era un lucru chiar nou, dar eu, insistă ea, eu ce să reţin de-aici?

– Asta, Lenuţo, trebuie să hotărăşti tu. Eu am reţinut că şi în cărţile rele există lucruri bune, dar nu oricine le vede.

Auzindu-se repetând cu voce tare ceea ce reţinuse de la profesor, recunoscu în personajul urât de lumea întreagă lumina pe care el însuşi, preluând-o de la Vladimir, o păzea ca pe lumina ochilor.

Va urma.

Prologul și capitolul I, aici și aici.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.