Sigur, tinere coleg, pentru noi a fost bine, mai bine nici că se putea, am fost singurii câştigători – ţărăniştii şi liberalii au pierdut pe credinţa neroadă că vin americanii, regele, pe laşitatea sa. Mareşalul şi noi suntem singurii câştigători. Mareşalul, fiindcă, murind ca un martir, istoria îl va consemna odată şi-odată ca atare; ascultă-mă pe mine, sunt militar de carieră şi ştiu ce vorbesc. A pierdut, într-un fel, şi poporul român, care, prin întoarecerea armelor împotriva aliatului legat prin tratat, a pierdut şansa de a fi privit vreodată cu respectul pe care-l nutreşte omul de aiurea când aude de poporul polonez sau sârb. Când vorbesc de omul liber, nu mă refer la ce e bine şi ce e rău, la ce este folositor şi ce nu e folositor, mă refer exclusiv la cum alegi să trăieşti şi să mori. La libertate. La ce-nsemnă să mergi până la capătul gândurilor tale, lucru aproape imposibil.
Om liber este cel care ajunge la capătul gândurilor sale
În martie,1950, prin Decret al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, Nicolae Ceauşescu este încadrat în activul Armatei cu gradul de general-maior şi numit în funcţiile de adjunct al ministrului Apărării Naţionale (Emil Bodnăraş) şi şef al Direcţiei Superioare Politice a Armatei (comisar politic).
Şi iată-l invitat la o întâlnire informală de către noul său şef. Era o după-amiază însorită de duminică; oraşul dormita, străzile pustii. Bodnăraş îi spusese să intre pe poarta de serviciu, singura intrare folosită duminica. Geamul barat cu diagonala de nichel îl arăta ca pe un general rus în miniatură. La capătul scărilor de la primul etaj Bodnăraş îl aştepta în faţa vitrinei cu trofee. Cizmele superiorului luceau în fâşia de lumină eliberată de uşa întredeschisă a sălii de consiliu; dacă s-ar fi aplecat, îşi putea vedea chipul în lustrul lor; penumbra-i sublinia sprâncele masive, lobii urechilor mari şi buzele care ziceau: Ia aminte la trofeele din vitrină; eu nu trec niciodată fără a le privi câteva clipe, e ca şi cum m-aş încărca la o priză înainte de a mă porni la muncă. Şi i-a făcut loc să intre primul în sala mare. Aici e mai multă lumină, şi-a explicat el intenţia de a nu discuta în biroul său. După ce l-a poftit să ia loc, a scos din seif o sticlă îmbrăcată în rafie şi două pahare. Ştiu că nu eşti băutor, i-a spus, eu sunt. Sunt beţiv, lipsit de tact şi frecventez persoane lipsite de patriotism. Am citat din caracterizarea făcută mie de colonelul Ion Rizescu, comandantul Regimentului 12 de artilerie, la absolvirea ca şef de promoţie alȘcolii speciale de ofiţeri de artilerie. I-a pus în faţă un pahar cu picior şi desene florale în relief: Torn? Nicu i-a făcut semn că da şi au ciocnit. -Noroc! -Noroc! L-a întrebat de copii şi-n timp ce vorbea, ministrul îşi umplea paharul fără s-aştepte să facă şi invitatul acelaşi lucru. I-a zis să-l ierte că se grăbeşte, dar astăzi n-a pus alcool în gură, vine de la un exerciţiu de tragere.
Ţinuta impecabilă, lustrul cizmelor dovedeau că n-a călcat pe-acolo. Și Nicu și-a zis: omu’ ăsta minte. Dar, a mers el mai departe, încercând o concesie, are tot dreptul să nu ţină seama de nepotriviri la vedere. Îi permite trecutul, pe cât de aventuros, pe atât de glorios. Prin ’32, fugise la ruşi; biografia de culise îl surprinde simplu contabil, apoi cursant la şcoala de spioni; returnat în România a fost recunoscut de un fost coleg de şcoală, turnat, închis la Caransebeş cu Dej, primit în partid; eliberat la începutul războiului, deschide o firmă de comerţ la Brăila. Toată istoria ulterioară a partidului trece prin ograda sa. Îl arestează pe Ştefan Foriş, secretarul general al partidului comunist; îl însoţeşte pe Lucreţiu Pătrăşcanu în arestarea şi răpirea mareşalului Antonescu; asigură supravegherea acestuia într-o casă conspirativă din cartierul Vatra Luminoasă; pregăteşte insurecţia armată fără aprobarea partidului şi împotriva intereselor ruseşt;, conduce trupele patriotice pentru eliberarea Bucureştilor… Şi ministrul Armatei, şi Manole, frate-su’, îl anunţă că l-a adus şi este în antecameră colegul de liceu care-l recunoscuse, îl turnase şi-l trimisese-n puşcărie. Și el zis: lasă-l în voia soartei. A făcut ce-aş fi făcut şi eu în locul lui.
S-au auzit paşi alergând dedesubt şi o voce care striga: închideţi ferestrele, începe ploaia! Şi-a-nceput să plouă din senin. Nu tu vânt, nu tu nori grei… Ploua de-adevăratelea de undeva de dincolo de înaltul ferestrelor. S-au uitat amândoi la ciudăţenia de-afară şi Bodnăraş a zis: Bună ploaie! Bea, nu te sfii. Coniacul e făcut de mine, din via de la ţară, reţeta e una simplă: se culeg strugurii, se aleg bob cu bob, se pun în butoaie închise ermetic, se lasă la soare vreme de trei-patru săptămâni, până termină să fiarbă. Ce urmează e şi mai simplu: un alambic şi asta e. Bea-l încet, nu ca mine! a zis. Cu buzele umede de băutură, Nicu confirmă: Îhî! E bun! Sticla îmbrăcată în rafie se întoarce în seif; sunt puţin obosit, s-a scuzat, dar trebuie să vorbim. Și-a spus că e un obicei vechi al său, că este o persoană dură, greu de lucrat cu el, de aceea pune bobii pe masă, pentru ca lucrurile să fie clare, fiindc-o dată, când n-a procedat aşa, a dat liber speculaţiilor şi speculaţiile, ca toate speculaţiile, cuprind jumătaţi de adevăr. E adevărat că eşti născut în 1918? Şi fiindcă Nicu a confirmat din cap, a continuat: E bine, eu sunt născut în 1904 şi, indiferent cum vom evolua fiecare în viitor, diferenţa asta dintre noi rămâne constantă. Să nu uiţi asta! Aşa le vorbesc copiilor de trupă şi nu puţini au ajuns, cu timpul, în funcţii mai mari decât mine, ceea ce îţi doresc şi ţie din tot sufletul. Nicu îl privea neîncrezător .
– Ce e? Nu mă crezi?
– Tovarăşe Bodnăraş, a zis Nicu după ce şi-a îndreptat spatele, obligat de ţinuta marţială a ministrului, daţi-mi voie să nu vă cred; de ce-aţi dori s-ajung eu în funcţii mai mari decât dumneavoastră?
-De ce?… a repetat Bodnăraş întrebarea, şi-a râs. Fiindcă, în realitate, n-am avut decât doi copii de trupă, cum le zic eu, şi-amândoi au murit. Încerc cu tine şi sper să-mi reuşească. Aşadar, fiindcă aşa vreau eu…
Ascultându-l de aproape, lui Nicu i se părea c-aude vorbind un actor la teatrul radiofonic; ministrul dispunea de o dicţie perfectă şi, conştient de ea, îi făcea plăcere să se audă:
-Și fiindcă eşti mai al dracului decât mine, a mai zis… Scuză-mă un minut.
Revine cu un pachet înfăşat în hârtie albastră, decolorată de soare şi legat rudimentar cu sfoară groasă. Sfoara prinsă cu fundă se deşiră uşor, dând la iveală o carte în coperţi din pânză.
-Deschide-o! a zis Bodnăraş.
– Sărmanul Dionis?!? exclamă Nicu.
Priveşte obiectul din faţa sa de parcă i s-ar fi întins o capcană. Ministrul culege picătură cu picătură uluiala de pe chipul tânărului comisar;
-Citeşte dedicaţia, îl îndeamnă, satisfăcut de ce vede. E pentru tine!
Se apleacă deasupra cărţii, cu mâinile mereu stinghere. Citeşte: „Domnului Nu-ştiu. Promisiune îndeplinită. Suntem chit. Dadu”
– A fost Dadu aici?…
Dezmeticit, ia cartea în mâini, îi răsfiră paginile – niciun alt semn.
-Pot să-l văd? Vreau să-i mu-mulţumesc…
– Aşadar, conchide Bodnăraş, tu eşti domnul Nu-ştiu! În sfârşit, te-am găsit!
– Nu-nţeleg, a zis Nicu. Dadu v-a dat cartea cu dedicaţie şi nu v-a spus cine-i domnul Nu-ştiu?
– N-a apucat. Printre lucrurile lăsate, am găsit această carte. Nu ştiu. He-he, nici când, nicicum nu a apărut bănuiala că ai fi tu. Am mers pe încercatelea… Îmi pare bine că eşti tu.
Şi Nicu a zis:
-Dacă l-aţi cunoscut, nu v-a vorbit niciodată de mine?
Coborâse vocea. Tatona cu teamă spre un răspuns care să nu-i contrazică bucuria pe care o resimţise citind dedicaţia; privea spre aducătorul cărţii, parcă îndemnându-l să zică, ba da cum să nu, mi-a vorbit, chiar foarte mult. Dar acesta a zis:
-Cum aş fi putut face legătura între un băieţandru Nicu, unul cu care copilul meu de trupă a vagabondat într-o noapte, pe ploaie, şi tovarăşul Nicu – taciturnul, botosul – iartă-mă! Mai bei un coniac? Eu mai beau unul.
A luat paharul şi l-a reumplut în faţa seifului, să nu i se vadă mâna tremurând. Turna şi vorbea:
-Oricum, îmi pare bine că eşti tu. Cred că eraţi de-o vârstă. Nu c-ar avea importanţă…
Şi Nicu a zis:
-Era cu un an-doi mai mare ca mine… Și nu mi-a spus c-a fost copil de trupă. Dimpotrivă…
Și Bodnăraş a zis:
-Nici n-a fost copil de trupă. Aşa le spun eu prietenilor mai tineri, copilul meu de trupă. Obiceiul ăsta îl au toţi militarii de carieră. Adică, îmbătrânind, îşi aleg urmaşii dintre cei care le seamănă, nu dintre cei hărăziţi de întâmplarea asta nenorocită care-i dragostea şi, la drept vorbind, adopţia a durat doar în zilele cât ne-am descoperit în spital şi încă vreo două zile, o dată, în concediul meu. Când Dadu mi-a cerut să-i găsesc un loc unde să moară liniştit și l-am trimis în satul meu natal, unde a murit aşa cum şi-a dorit – adică neştiut. A fost un om liber, cel mai liber… a încheiat ministrul.
– Cum adică cel mai liber?…
Şi Bodnăraş a zis:
-Eşti invidios pe un coleg mort?
Nicu a negat din cap grăbit şi-a zis:
-Nu, nu, nici vorbă. A fost singurul meu prieten.
-Dadu, a continuat Bodnăraş, a fost altfel decât toţi oamenii pe care i-am cunoscut. Nu doar că a ales cum să trăiască, dar şi cum să moară. Dacă zici că ţi-a fost cel mai bun prieten, ţi-a vorbit desigur de Leon Blum.
Şi Nicu a zis:
-Nu ştiu, aşa şi aşa…
-Ei bine, tinere coleg, Blum ăsta a fost unu’ dat dracu’. N-am citit nimic de el şi dacă nu mi l-ar fi vârât pe gât Dadu, n-aş fi ştiut nici măcar că există. Da’ după ce am întors pe toate feţele vorbele pe care Dadu i le-a pus în gură, mi-am zis: al dracu’ blestemat, cum a tâlcuit el esenţa…
– Ceva-ceva mi-a zis, îşi aduce aminte Nicu, dar ce anume nu mai ştiu.
– A zis cam aşa, „Omul liber este cel care ajunge la capătul gândurilor sale!” Nu sunt sigur că Dadu a ajuns chiar atât de departe, dar dacă a izbutit, a avut ghinion. La capătul gândurilor sale a găsit moartea. La capătul gândurilor sale, omul află care este mişcarea lumii; e ca şi cum, la naştere ai primi o fişă în care-ţi sunt inventariate isprăvile, nefericirile, gafele şi modul în care o mierleşti. Mai toţi oamenii liberi din istorie, care au mers la capătul gândurilor lor, au murit de mâna celor neliberi, erau altfel… Nici până azi nu se poate afirma cu mâna pe inimă că ştie cineva ce-a văzut Alexandru cel Mare la capătul gândurilor lui… Ca să afirmi asta ar fi nevoie ca tu însuţi, cel ce afirmă asta, să fi ajuns acolo… Ultimul dintre oamenii liberi ai Istoriei este român. Şi dacă te ţii bine în scaun îţi spun şi numele lui: mareşalul Ion Antonescu!
Nicu se pregătea să protesteze, dar n-apucă; Bodnăraş a fost mai rapid decât el.
-Ştiu, ştiu. E criminal de război!… Cum să nu? Dar asta n-are importanţă. Şi chiar n-are nicio importanţă. Poţi fi criminal de război şi în acelaşi timp om liber. Poţi fi creştin şi să fii totodată om liber. Poţi fi comunist şi să fii om liber. Libertatea e curată ca un pahar de votcă, fără adausuri ideologice, filozofice sau religioase. Dar să revin la mareşal: când toată lumea bună se dădea cu capul de pereţi să aleagă ce e mai bine pentru România, să urmeze drumul spre anglo-americani sau spre Hitler, mareşalul le-a cerut lui Maniu şi Brătianu s-aducă garanţii de la anglo-americani că, intrând în război, Aliaţii vor garanta drepturile istorice ale poporului român în faţa pretenţiilor teritoriale ale Uniunii Sovietice; n-au adus nimic şi-atunci mareşalul l-a trimis pe Mihai Antonescu peste mări şi ţări s-aducă de-acolo asigurări pentru viitorul României; s-a-ntors cu mâna goală, fiindcă anglo-americanii se fereau să-i neliniştească pe ruşi în pretenţiile lor de a nu ne retroceda Basarabia şi Bucovina de Nord. Dacă ar fi găsit înţelegere pentru asigurarea vieţii – citez din memorie chiar din mareşal – pentru asigurarea vieţii, a libertăţilor şi continuităţii istorice a acestui nenorocit popor al nostru, Antonescu nu ar fi ezitat să iasă din război, chiar de la începtul conflictului mondial, chiar dacă Germania cucerise tot… Nu te uita aşa la mine, nu uita că eu l-am arestat pe mareşal, eu i-am asigurat detenţia în Vatra Luminoasă… Nu am închipuiri. La capătul gândurilor sale, mareşalul a aflat că problema României nu era dacă să aleagă între izbândă sau înfrâgere, ci între onoare şi dezonoare. Regele, ţărăniştii şi liberalii au ales dezonoarea. La capătul gândurilor lor au dat peste prejudecata că anglo-americanii vor face o reverenţă în faţa lungului nasului lui Maniu şi Brătianu. N-a fost aşa. Churchill nici nu voia s-audă de interesele românilor. Copilu’, România a fost lăsată de izbelişte în faţa lui Hitler chiar de bravii noştri români.
– Nu cred, a zis Nicu. Mareşalul era loial nemţilor, aveau un duşman comun, comunismul sovietic.
Bodnăraş sorbi ultimele picături din pahar; cu batista îl şterse pe dinăuntru, îl mirosi, se încredinţă că e bine, apoi făcu acelaşi lucru cu paharul lui Nicu.
-Să te fereşti de slujitori mai abitir decât de duşmani, a zis. Fac rău din prostie. Dar dacă mai vrei să mai bei, îmi spui. Aşadar, nu mă crezi. Eu te cred. Văd cum nasturele de la buzunarul drept al tunicii tale e-nchis doar pe jumătate şi mă înclin ţie; ştii că te-aş putea retrograda pentru desconsiderarea ţinutei militare? N-o fac, dar te oblig să mă crezi pe cuvânt, n-am obiceiul să bat câmpii.
Nicu încerca să închidă corespunzător nasturele. Fără succes. Se-mpotrivea gaica prea strâmtă.
-Lasă-l acum, îl sfătui, superiorul, îl faci acasă.
Și pentru că Nicu se încăpăţâna să reuşească, se ridică şi trecându-i prin spate, îi rupse nasturele şi i-l înmână:
-Aşa n-o să uiţi, a zis. Și s-a-ntors la locul său.
– Mulţumesc, tovarăşe Bodnăraş, a zis Nicu. A vârât nasturele în buzunarul deschis al tunicii şi a continuat:
-Vreţi să spuneţi că onoarea poporului român era să treacă de partea Germaniei? Pentru mine mareşalul este cel care m-a trimis la Jilava, la Caransebeş, la Târgu-Jiu…
-Corect, a fost de acord Bodnăraş. Mareşalul a urât cu toată fiinţa lui comunismul, cu toată dragostea de care era capabil – scuze!- respectiv dragostea cu care, în acelaşi timp, şi-a iubit ţara. Pentru mareşal şi pentru Stalin, problema era România. Fiecare de o parte şi de alta a ei, dar cu sentimente contrarii: mareşalul ura comunismul şi iubea România, iar Stalin viceversa. Mareşalul mai ştia ceva: cunoştea felul ingrat în care Stalin s-a purtat faţă de Finlanda, Ţările Baltice şi Polonia. Stalin, la rândul său, mai ştia şi el ceva: că Basarabia şi Bucovina, cu grâne şi viţă de vie, ocupate de conivenţă cu Hitler, sunt ale românilor şi aceştia le-ar putea revendica în situaţia de aliaţi. Era firesc să aleagă cobeligeranţa. Prefera să ne ocupe, respectiv să ne elibereze la o adică. Fără garanţia anglo-americană, ne-am fi zbătut ca peştele pe uscat. Hitler a mers până la jumătatea gândurilor sale. S-a oprit la ţiţeiul românesc, şi a nescotit mândria înjosită a românilor, care n-au uitat niciodată Diktatul de la Viena. Copilu’, în chiar ziua când l-am arestat, mareşalul era hotărât să meargă la Hitler să-i anunţe ieşirea României din război şi, prin intermediul celuilalt Antonescu, Mihai, aştepta răspunsul de la Ankara şi Berna pentru a obţine consimţământul Angliei şi Americii de a trata cu ruşii – vezi bine că era nevoie de o garanţie dinafară pentru a te da pe mâna ruşilor; i-a şi spus regelui să amâne cu o zi luarea unei decizii. Regele, un mucos laş, n-a ţinut seama decât de pielea lui. A părăsit încăperea şi a lăsat liber terenul pentru a-l pune pe mareșal în cătuşe, după ce mareşalul îl salvase din ghearele mulţimii care-i cerea capul. Sigur, tinere coleg, pentru noi a fost bine, mai bine nici că se putea, am fost singurii câştigători – ţărăniştii şi liberalii au pierdut pe credinţa neroadă că vin americanii, regele, pe laşitatea sa. Mareşalul şi noi suntem singurii câştigători. Mareşalul, fiindcă murind ca un martir, istoria îl va consemna odată şi-odată ca atare; ascultă-mă pe mine, sunt militar de carieră şi ştiu ce vorbesc. A pierdut, într-un fel şi poporul român, care, prin întoarcerea armelor împotriva aliatului legat prin tratat, a pierdut şansa de a fi privit vreodată cu respectul pe care-l nutreşte omul de aiurea când aude de poporul polonez sau sârb. Când vorbesc de omul liber, nu mă refer la ce e bine şi ce e rău, la ce este folositor şi ce nu e folositor, mă refer exclusiv la cum alegi să trăieşti şi să mori. La libertate. La ce-nseamnă să mergi până la capătul gândurilor tale, lucru aproape imposibil.
Şi Nicu a zis:
-De ce mi se pare mie că speculaţi? Treceţi cu uşurinţă peste situaţia de fapt, fiindcă, prin întoarcerea armelor, nu uitaţi, am redobândit partea din Transilvania cedată laş la Viena.
Iar Bodnăraş a zis:
-Nu vreu să intru în consideraţii istorice. E târziu şi e degeaba. Am pornit discuţia de la Dadu şi e bine să ne-ntoarcem la el. Dar fiindcă m-ai zgândărit, îţi răspund. Și nu uita că dialogul purtat de mine cu mareşalul Antonescu în vila din cartierul Vatra Luminoasă, prin datele psihologice pe care ni le oferă personajul însuşi, nu lasă nicio urmă de îndoială în legătură cu sinceritatea afirmaţiilor sale. Diktatul de la Viena era caduc prin forţa împrejurărilor; n-am obţinut nimic prin arestarea mareşalului. Dacă ar fi acceptat fără garanţia anglo-americană încheierea armistiţiului cu Rusia, mareşalul ar fi acceptat implicit clauza despăgubirilor de război. Poporul român ar fi fost înrobit, fiindcă, drept gaj al plăţii datoriilor de război, ruşii ar fi ţinut ţara sub ocupaţie pe o perioadă nedefinită…
Nu şi-a putut duce demonstraţia până la capăt; a fost întrerupt de o ciocănitură în uşă, urmată de apariţia unui vlăjgan tuns chilug, la fel de marţial ca şi comandantul său. Ducea un umeraş cu o uniformă militară şi o pereche de cizme care chiar şi de la distanţa aia miroseau a cremă cu iz cazon.
-Costumul meu de antrenament, spuse Bodnăraş. Și, privind la mutra mirată a proaspătului său comisar politic, adăugă: ai crezut că am fost la exerciţii de tragere cu uniforma de pe mine şi-n gândul tău ai zis, mare mincinos şi ministrul ăsta al meu! Aşa e?
-Aşa e, a recunoscut Nicu. Voiam să vă mai întreb ceva: Hitler a fost un om liber?
– Categoric, nu! a răspuns Bodnăraş. Hitler a mers de-a lungul gândurilor sale, dar n-a ajuns niciodată la capătul lor; n-a aflat nici cine e, nici ce e lumea… Și s-a sinucis.
– Stalin? mai vru să ştie Nicu.
– Stalin, da. A aflat ce este lumea şi ce se poate face cu ea. Și ce-a aflat, dacă am şti, ne-ar cutremura. Nu vreau să vorbesc despre el. Dar vorbeam despre Dadu…
Şi Nicu a zis:
-Spuneam că Dadu a ales moartea fiindcă aşa i-a spus capătul gândurilor lui.
-Nu te laşi, observă Bodnăraş. Te-am supărat cu nasturele ăla… Nimeni nu ştie ce boală a avut, n-a vrut să o destăinuie nimănui. Ceva în legătură cu moartea iubitei şi-un legământ… Un ciudat. În spital era ca să cedeze un rinichi unui ţigan de-al lui. Ei, s-a dezmeticit Bodnăraş, acum ţi-am răspuns la întrebare.
Dar Nicu nu mai ştia care a fost întrebarea. Și ministrul a zis:
-Dar nu mă mir, domnul Nu-ştiu, nu-i nimic. Înseamnă că aşa vrut Dumnezeu. Și apropo de Dumnezeu. Să-ţi spun şi cum e cu Dumnezeu.
Generalul nu dădea semne că l-ar obosi peroraţia. Era la fel de vrăjit de dicţia sa perfectă, de sonoritatea baritonala a vocii şi de coerenţa exepunerii ca şi interlocutorul său.
-Frate-miu’, Manole, încă de mic avea părul rar, eu – ceva ca astăzi. Și-l invidiam. Îi vedeam scalpul printre firele rare de păr şi muream de invidie. Și-l pândeam şi-am văzut că dimineaţa îşi dă cu scuipat pe păr. Şi-am zis: iată secretul! Şedeam câte o oră în faţa oglinzii şi mă scuipam în cap ca să-mi crească chelia. Ce se întâmplase? Manole îl invidia pe un văr de-al nostru care avea părul creţ şi blond, în vreme ce lui i se vedea scalpul; îl rodea pizma şi văzându-l că-şi dă cu scuipat pe păr, probabil ca să şi-l întindă, a crezut c-a descoperit secretul părului blond şi creţ; şi dă-i şi scuipă-te-n cap; el se muia cu scuipat că să-i crească părul blond şi creţ, iar eu, dimpotrivă, mă ungeam cu scuipat până mi se usca gura, ca să scap de hălăciuga deasă şi să mi se vadă pielea trandafirie a capului. Pentru că nu mi s-a întâmplat ce-am crezut, crescând un pic şi aflând că părul des e o podoabă de preţ, mi-am spus, iată, Dumnezeul meu m-a apărat şi m-a ferit de belea – aşa a apărut în mine ideea că am un Dumnezeu al meu care-mi stă pavăză la belele – salvându-mă de ceva ce n-avea cum să mi se întâmple cu scuipat. He-he!
– Profit de dispoziţia bună pe care o aveţi să vă-ntreb, de mult, voiam s-o fac, cum a fost cu arestarea lui Foriş (secretarul general al PCR înaintea lui Dej) şi uciderea lui; multe lucruri nu-mi sunt clare… Nu vă supăraţi?
-Marius, ăsta era numele lui conspirativ, continuă Bodnăraş, răspunzând întrebării lui Nicu doar cu o negare din cap. Foriş avea de partea sa totul: Cominternul, pe Stalin, armata sovietică, tehnicienii partidului, totul. Cum să-l dai jos şi să-l şi arestezi, eu fiind, la rândul meu, sub supravegherea Siguranţei, iar Dej închis în lagărul de la Tîrgu Jiu? Şi chiar mai mult: aflând de relaţiile mele strânse cu Foriş, conducerea din lagăr a hotărât să rupă legătura cu mine şi mi-a spus-o printr-o scrisoare… Mai beau un coniac şi gata! Vrei?
Nicu a negat din cap şi el a continuat:
-Foriş era ca şi salvat. Atunci i-am cerut lui Dej o întâlnire şi iată-mă, în chip de negustor brăilean, în arşiţa amiezii, la ora 14.00, venit în târg pentru afaceri. Eu, urmărit de agenţii Siguranţei, Dej, sub supravegherea jandarmilor; ne-am întâlnit la spital. De ce te interesează Foriş aşa nitam-nisam? deveni suspicios Bodnăraş după al doilea pahar dat duşcă.
– M-aţi ales moştenitor. Sunt lucruri pe care trebuie să le cunosc…
– Mă rog, s-a-mbunat ministrul, m-ai prins în zi bună. Aşadar, m-am întâlnit cu Dej la spital. Mi-am inventat o criză de apendicită; Dej, la fel. Asistenta de serviciu, una Maria, mă internează imediat şi mă conduce în camera unde, singurul pat liber era cel de lângă bolnavul păzit de jandarmi. Dej protestează, că nu vrea să bolească alături de un negustor suspect; vine contravizita şi tocmai în ziua aceea medicii ocolesc camera cu jandarmi. După cină, jandarmii părăsesc încăperea şi pat lângă pat, negustorul suspect şi puşcăriaşul revoltat de apropierea cu negustorul, ne punem la taifas. Ne-ntrebăm ce să facem? Convenim: partidul este al comuniştilor din lagăr, nu al celor numiţi şi veniţi din afară, ca Foriş; şi am căzut de acord că Foriş este un vechi agent secret al Siguranţei – aşa să spunem tovarăşilor noştri – şi trebuie eliminat. Elimină-l, dar cum? Observă, te rog, că în deplină ilegalitate, planurile noastre merg ca unse. N-am spus-o din gură, dar o gândeam amândoi – soluţia era suprimarea fizică. Singura în măsură să-i deschidă lui Dej calea spre şefia partidului.
– Aşadar, varianta dumneavoastră mergea pe ideea că Foriş n-a fost agentul Siguranţei ?
– Vei vedea, stimate urmaş, cine are dreptate… Trupele sovietice pătrunseseră în România când Foriş, mirosind ceva în legătură cu mine, convoacă o şedinţă fulger la el acasă, la care, în afară de noi doi, au mai participat nevastă-sa, Victoria Sârbu, Petrea, Pârvulescu şi Rangheţ, tehnicii partidului. Foriş atacă problema frontal, că tovarăşul Spătaru, adică eu, m-am îndepărtat de la linia partidului şi propune să fiu înlăturat. Cuvântul lui, în calitate de secretar general al partidului, era ultimativ. Facem totuşi o pauză. Rangheţ, Pârvulescu şi cu mine ne retragem la o şuetă, ce facem? Să-l arestăm, dar cum!? Ne-am adus aminte că eu, tacit, sunt văzut ca spion sovietic şi la reluarea şedinţei i-am spus lui Foriş că sunt de acord cu propunerea lui ca eu să fiu schimbat, dar nu înainte de a informa legătura mea cu GPU (viitorul KGB). I-am cerut aprobarea pentru a lua legătura cu agentul Moscovei, urmând să-l informez despre cum a decurs discuţia imediat ce ea va avea loc. Propunerea lui ca eu să fiu schimbat a fost dată uitării. Nouă ne trecuse glonţul pe la ureche, iar el se supunea destinului cu francheţe şi plin de încredere în Dumnezeul său. Se apropia de pierzanie cu inima deschisă. Scenariul nostru prevedea ca o echipă înarmată, condusă de Rangheţ, să descindă la 20 de minute după ce eu ajung în casa stabilită de Foriş ca să-l informez în legătură cu ce-am vorbit cu agentul Moscovei. Uşor de zis, greu de făcut. Nu cunoşteam locul pe care Foriş îl va alege pentru întrevederea noastră. Uzanţa era aşa: Mira sau Romeo, tehnicii partidului, stabileau întâlnirea pe o stradă unde ei veneau cu taxiul; acolo, ne urcam în maşina partidului, garată la mică distanţă şi ne conduceau la casa conspirativă, fără a o numi. Am hotărât ca maşina mea cu Matei, şoferul, să mă urmărească şi după ce află adresa unde am coborât să o transmită lui Rangheţ şi grupului de luptători; aceştia vor năvăli în casa conspirativă la 20 de minute după ce îi voi spune lui Foriş că este arestat. Întâmplarea a făcut ca în ziua stabilită, 4 aprilie, Bucureştiul să fie bombardat de americani; în zăpăceala aia, taxiuri – ioc. Scapă din nou Foriş? Am luat-o pe jos. Matei pe urmele noastre, anevoie, riscând mereu să fie oprit de poliţie. În sfârşit, am ajuns la o casă pricăjită din Parcul Domeniilor – gazda, mamă a cinci copii, al cărei soţ lucra la Poştă. Eram acolo, Foriş cu Mira, Romeo şi Koffler, ascuns într-o cameră învecinată, de a cărui prezenţă Foriş nu m-a informat. Când am auzit motorul unei maşini care opreşte în faţa casei, i-am spus lui Foriş motivul prezenţei mele acolo şi ce urmează. N-am ştiut că gazda, auzind motorul maşinii, şi-a închipuit c-a venit poliţia şi a stins lumina. Rangheţ s-a trezit în faţa unei porţi închise şi a unei case cu luminile stinse. A aşteptat câteva clipe şi a plecat. Eu am auzit cum porneşte maşina şi-am rămas blocat. Am scos pistolul şi l-am pus pe masă. Foriş nu înţelegea nimic; avea şi el pistol. Din acest punct de vedere, eram egali. Dar atât. Ei erau patru şi eu singur. Dacă Foriş le-ar fi ordonat să mă anihileze – în ochii lor Foriş rămânea secretarul general al partidului -, ar fi făcut-o fără nicio dificultate. Deşi răvăşit, am avut prezenţa de spirit să cad în picioare. I-am spus lui Romeo să ia conducerea operaţiunii, să-i păzească pe toţi cei din casă, până mă-ntorc eu. Afară, în aerul rece de aprilie, m-am oprit să respir şi să-mi liniştesc sufletul. Nu-mi venea să cred: se arestaseră singuri; se păzeau unii pe alţii. Nu eu eram autorul. Cine atunci? mă-ntrebam. Destinul? Dumnezeu? Cine descurcase lucrurile în locul meu? Eu puteam nici să nu fiu acolo, nimic din ce pusesem la cale nu ne ieşise. Era a doua oară când cineva din afara mea îndeplinea voia destinului. Îl mai ţii minte pe Volodea (Vladimir Tarnovschi) prietenul tău din procesul de la Braşov? Fusese din nou arestat şi condamnat la 25 de ani închisoare. Am zis să-l ajut, era cel de-al doilea copil de trupă al meu, după Dadu. N-ar fi rezistat în puşcărie, sunt sigur că s-ar fi sinucis; i-am organizat evadarea şi trecerea clandestină în Uniunea Sovietică. Nu la mult timp după asta, am aflat că a fost împuşcat din ordinul lui Stalin, ca agent troţkist şi spion în slujba României…
Nicu fixa picăturile de coniac de pe fundul paharului lui Bodnăraş şi se-ntreba de ce gazda nu urmează regula paharului curat. Zise:
– Dacă am înţeles bine, Fo-foriş a murit nevinovat?
– Sigur e că a murit… Am avut de partea noastră Cerul. Cerului îi datorezi puterea ta de astăzi.
Nicu nu se dumirea. Rumega în gând. N-ar fi vrut să întrebe, adică de ce puterea lui de astăzi? Care putere? Bunul simţ îi spunea că nu e frumos să se arate interesat de ceva aşa de urât, cum e puterea personală pe care tocmai a căpătat-o. Curiozitatea a fost însă mai puternică decât bunul-simţ şi a spus doar: nu prea mi-e clar ce vreţi să spuneţi. Şi iar s-au auzit tropăiturile jos şi vocea care striga: E curent, Sile, unde dracu eşti!? N-ai închis geamurile ca lumea!
– Domnul Nu-ştiu, a zis Bodnăraş, cineva a încărcat drezina istoriei cu oameni ca noi şi i-a dat drumul pe şine la vale – drum fără întoarcere.
Părea că lui Bodnăraş îi arde de joacă, îl trata ca pe un copil. Și-a zis: de ce puterea mea de astăzi? De ce puterea ta de astăzi?, a repetat ministrul.
-Fiindcă în înghesuiala din drezină, nu e loc de-ntors, de-aia. Comisarul politic e supremul din umbră. Deocamdată, în armată. Nu peste multă vreme, va fi şi în partid. Asta-i legea nescrisă a drezinei. Întreabă-te cum să ajungi la capătul gândurilor, restul vine prin voinţa Istoriei. Lumea a fost ordonată de un pumn de generali şi dacă am ajuns în situaţia de azi e pentru că în rest am fost ghidonaţi de civili mediocri, care s-au poticnit la jumătatea drumului de scrupule sau interese ideologice, de prejudecăţi morale sau convingeri religioase. Anul trecut am stat de vorba cu Petrică Groza. Există şi o stenogramă a discuţiei de două ore, într-o noapte de iunie. N-am mai găsit-o, dar există pe undeva. De la el am reţinut o idee care m-a urmărit mult timp după aceea. Eu, a zis, nu sunt omul care, dacă-l întrebi dacă a văzut pădurea de brad şi cu ce impresie s-a-ntors, să răspundă: „A, dar am văzut o grămadă de căcat de capre”. Eu preţuiesc pădurea de brad aşa cum e ea, fără să mă uit la murdăriile de sub tufe. Foriş a murit nevinovat, zici. Iată cum a murit, ţin-te tare: sechestrat în fostul sediu al Gestapoului din Bucureşti, de pe Aleea Alexandru. A fost asasinat de Pantiuşa. Pentru a executa ordinul, Pantiuşa a apelat la şoferul său, Mitea, ofiţer NKVD, paraşutat în iarna anului 1944 în munţii Predealului. O anexă a clădirii se afla în acea perioadă în construcţie. În întunericul din magazie se afla o groapă adâncă de 3 – 4 metri. Pantiuşa l-a pus pe Mitea să-l scoată pe Foriş din clădirea principală şi să-l conducă la anexă. Aici, l-a aşteptat după uşă, cu o rangă în mână. Când Foriş a făcut doi paşi spre interior, ranga a şuierat despicându-i ţeasta. Corpul s-a prăbuşit în groapa dinaintea sa…
Ce găsim la capătul gândurilor: căcatul de sub tufe sau pădurea de brazi ? Poţi să-mi spui? Poate să spună cineva? Unii vor alege ce-i sub tufe, uitând de pădure, alţii vor alege pădurea şi, precum Groza, nu se vor uita sub tufe. Poate cineva să califice cu girul adevărului semnificaţiile acestor evenimente ? Este istorie, este crimă, este ignoranţă, este necesitate – necesitatea înţeleasă, cum spune Engels, ce este ? Ce-a fost atunci şi astăzi nu e?
– De aceea m-aţi invitat astăzi aici?, s-a-nfiorat Nicu. Chiar este adevărat ce mi-aţi povestit?
Cine-i dădea dreptul ministrului, se-ntreba, să privească lumea de sus, ca şi cum n-ar face parte din ea?
– Nu eşti convins, a zis Bodnăraş, te văd neîncrezător.
– Cine sunteţi dumneavoastră să vă cred? a bolborosit Nicu.
-Dracu’ ştie cine-oi fi şi eu? a zis Bodnăraş. Fiindcă, spre deosebire de ceilalţi, eu nici nu vreau să ştiu cine dracu’ oi mai fi şi eu. Căci, dacă aş şti cine sunt, aş şti implicit şi sfârşitul; şi nu vreau. Salvarea mea e să-mi păstrez intact simţul curiozităţii.
– Adică?
-De pildă, acum, a continuat Bodnăraş, ard de curiozitate să aflu ce-a văzut Stalin când a ajuns sus, sus de tot, în vârf… Ştii ce cred eu c-a văzut?…
– Mi-aţi spus: ceva pe care, dacă l-am şti, ne-am cutremura.
-De acord. Dar să zicem că a văzut că nu e nimic de văzut… Nimic!.. Te ia cu frig. Eşti pe creşteştul lumii, priveşti în zare, respectiv în viitor, şi viitorul… nu-i, nu există! Nimic! Hău!… Zero!… Ăsta este secretul regilor. Secretul ăsta le permite să facă orice, să decidă asupra vieţii şi a morţii, să decreteze foametea sau, dimpotrivă, fericirea generală… Sunt stăpânii Nimicului. Aşa. Și-acum să zicem că tu vei ajunge odată şi-odată acolo sus. Îmi vei spune ce vezi?
– Tovarăşe Bodnăraş – a zis Nicu – până voi ajunge acolo sus, văd ce vede toată lumea. Că stăpânii Ni-nimicului, dinastia Hohenzollern, au cedat un sfert din România, Ca-cadrilaterul, Bucovina de Nord, Ba-basarabia, Ţinutul Herţa, jumate din Transilvania, fără să tragă un singur ca-cartuş, nu fiindcă a văzut Ni-nimicu’, ci pentru că nu era ţa-ţara lor. Acolo sus, dacă ajung, vreau să văd o ţa-ţară eroică…
– Bravo! Dar, despre asta o să tot vorbim, l-a asigurat Bodnăraş. Deocamdată, prin tine, când vei fi acolo sus, vreau să aflu ce se vede pe ultima creastă a lumii. Sunt curios, ăsta-i defectul meu. Şi beţiv. Şi lipsit de tact. Şi întreţin relaţii cu nepatrioţi… Curiozitatea pluteşte în viaţa mea cum pluteşte uleiul pe suprafaţa apei, n-o tulbură, n-o strică… Şi sunt peste tot. Zi şi noapte plutesc între malurile ei şi aud şi văd cum oamenii execută lucruri pe care cred că le stăpânesc…
Îi place să se audă vorbind. Nicu nu mai avea nicio îndoială în această privinţă. Avea vocea clară, cuvintele îi ieşeau din gură rotunde, se risipeau în aer ca nişte baloane de săpun, se stingeau pentru a face loc următoarelor.
– Daţi-mi voie să nu vă cred, a zis Nicu uşor iritat. Dumneavoastră singur aţi spus că sunteţi un dur, că se lucrează greu cu dumneavoastră – mi s-a atras atenţia asupra acestei ca-caracteristice a ca-caracterului dumneavoastră… De ce l-aţi ucis pe Foriş? Puteaţi să vă descotorosiţi de el în multe alte feluri.
– Ce-ar fi să amânăm discuţia asta? De ce l-am ucis pe Foriş? Pentru că, zilele astea, se pregăteşte un nou caz Foriş, cazul Pătrăşcanu; s-a putea să te intereseze… Când e vorba de dreptate, eşti la fel de inflexibil ca şi mareşalul Antonescu. Eu sunt doar un observator…
Zbârnâitul soneriei din hol îl aduse în încăpere pe Mihai, ordonanţa. Ia poziţie de drepţi şi zice „Ordonaţi!” Întrerupt la jumătatea vorbei, superiorul se irită şi zice:
-Ce vrei?
– M-aţi sunat!
– Aşa! Pregăteşte masa de ping-pong, bere şi nişte sendvişuri… Pas alergător! Şi către Nicu: Mergem jos, îţi arăt sala de sport şi… mai vedem.
Treptele ce duc la subsol sunt teşite la mijloc şi, de atâta lustruit, sunt alunecoase; Bodnăraş coboară precaut, marţialitatea ţinutei se frânge la mijloc, pentru a se putea sprijini de balustrada joasă. Strigă către Mihai:
– Ţi-am spus să ridici balustrada asta, parcă vorbesc la pereţi!
– Da, să trăiţi, n-am ridicat-o!
– Mâine te prezinţi la comandantul tău şi-i spui să-ţi dea trei zile de arest.
Nicu îl urmează, băţos, între epoleţii de general. Sala de sport cuprinde tot subsolul; pereţii sunt încărcaţi de spaliere; pe margini, saltele, cal pentru sărituri, mingi medicinale, haltere. Două mese de ping-pong ocupă treimea din fund a sălii; lămpile de neon lăsate până în apropierea meselor învăluie o oază luminoasă caldă, primitoare; ministrul se îndreaptă într-acolo, urmat de Nicu, în forma unui general rus în miniatură, cu ochii pe pereţi, pe tavanul din care coboară frânghii puternice de diferite mărimi.
– Dezbracă-te, îl invită şeful. În dulapul din perete ai tot ce-ţi trebuie.
În şort şi tricou cu mâneci scurte, Bodnăraş probează câteva mingi. Sunetul nu-l mulţumeşte.
-Mihai!
– Ordonaţi!
– Schimbă mingile astea! Unde ţi-a fost capul? Nu le-ai probat?
– Să trăiţi, când le-am probat, erau bune!
– Băi, fii atent cum răspunzi! îl ia la rost ministrul. Ţi-am mai spus!
– Să trăiţi! Mi-aţi mai spus! regretă el.
Nicu încearcă mai multe palete, niciuna nu pare să-l mulţumească.
– Ce faci, îl mustră ministrul, nu te dezbraci?
Semnul din cap, înainte şi-napoi înseamnă DA, nu mă dezbrac; pentru a fi mai convingător foloseşte şi cealaltă mişcare a capului, de la stânga la dreapta şi invers, adică NU, nu mă dezbrac.
-Două din trei sau trei din cinci? vrea să ştie Bodnăraş.
Mâinile larg deschise ale lui Nicu semnifică: mi-e indiferent.
-Atunci trei din cinci, hotărăşte şeful.
Nicu foloseşte un sistem de joc economicos; lipit de masă, răspunde cu lovituri tăiate; mingea trece de fileu şi se opreşte imediat după.
– Copilu’, tu nu ştii să joci ca oamenii? îl ia la rost Bodnăraş, văzând că nu poate răspunde jocului meschin al adversarului.
– Tovarăşe ministru, răspunde Nicu, eu nu vreau să vă bat, dar ajutaţi-mă şi du-dumneavoastră cât de cât.
– Ei, poftim! se amuză ministrul, ai şi umor. Unde-l ţii?
– Set! anunţă Nicu.
Băncile joase de pe margine s-au îmbogăţit cu platouri cu sendvişuri, prosoape şi o ladă frigorifică. Ținând două sticle de bere în mâini, Bodnăraş se îndreaptă spre Nicu. Acesta refuză oferta, preferă coniacul ăla.
– Ei, da, se bucură Bodnăraş, sportul te umanizează într-un fel şi te strică în altu’; unde Dumnezeu ai învăţat stilul ăsta enervant?
– Nu-i un stil, îl informează subalternul, nu ştiu altul.
– Noroc!
– Noroc!
– Eu zic să te dezbraci, îl sfătuieşte Bodnăraş. Pe o sută de lei că te bat până la urmă?
Coniacul dat duşcă, semn al dispoziţiei pentru luptă, îi colorează obrajii şi îi luminează privirea; doar în şort şi tricou, mărimi cam mari pentru el, umerii lui Nicu s-au îngustat, burticica s-a umflat, picioruşele s-au subţiat.
– Copilu’, arăţi grozav! nu-şi ascunde ministrul buna dispoziţie. Tu serveşti primul, ai cîştigat.
Bodnăraş renunţă la bere şi trece pe coniac; Nicu a câştigat şi-al doilea set.
– Tot te bat, ameninţă Bodnăraş. Ia şi mănâncă.
– Noroc!
– Noroc!
Bodnăraş e mai mult pe jos, după mingile tăiate, dar a dibuit cum să cotraatace şi câştigă şi el un set.
– Ce ţi-am spus? îl avertizează ministrul.
– V-am lăsat, tovarăşe ministru. Am văzut cum vă chinuiţi şi me-meritaţi să vă las!
– Ce obraznic!… Facem o pauză înaintea marii confruntări?
Şed la depărtare unul de celălalt. Bancheta se hâţână şi ei o echilibrează prin poziţiile adoptate. Ministrul, militar de carieră, nu-şi deranjează ţinuta de general, lord în orice, chiar şi în zeghe, la o adică. Are umeri rotunzi în capul braţelor muşchiuloase, umeri largi, piept umbros; Nicu – copil de trupă, dar cu aura învingătorului deasupra capului, pare parte din peisajul sportiv, transpirat pe spate, sub ochi, buzele muiate în coniac.
– N-am mai mâncat aşa ceva, zice Nicu. Ce sunt?
– Icre de Manciuria…
– Manciuria? Asta este…
– Plină de icre comuniste, adică roşii.
– Bune! Merită să câştig, anunţă Nicu.
– Fii atent, că nu te iert, ameninţă Bodnăraş. Dacă pierzi, plăteşti!
Se ridică şi unul şi celălalt şi se îndreaptă spre masa de joc. Nicu revine, înghite şi îmbucătura uitată, se şterge de şort şi îţi reia poziţia favorită, apropiat de masă.
– Nu te mai las, îl face atent ministrul, vezi că n-ai voie lipit de masă. Punct!… Vezi?
– Dar nu stau lipit de masă, protestează Nicu.
– Ba da, ba da… Cum te-ai depărtat, ai pierdut!…
– Poate ar fi mai bine să nu mai jucăm, propune Nicu.
Târziu! Perspectiva victoriei îl excită pe Bodnăraş într-atât, încât e-n stare de orice, numai să continue.
– Bine, zice, setul ăsta îl poţi juca lipit de masă.
– Tovarăşe ministru, dar n-am jucat nici până acuma lipit de masă…
– Ba da, ba da, serveşte!
– Mă forţaţi să vă bat şi nu vreau.
– Nu mă las provocat… Uite, uite, vezi că eşti lipit de masă?
– Dumneavoastră mi-aţi dat voie… Şi nu eram lipit de masă.
– Te recunoşti bătut, dai suta şi primeşti în schimb o sticlă de coniac bun. Apoi, facem şi-un meci amical. Ce zici?
– Două sticle de coniac!
– Bine, fie! Două sticle de coniac… Banii! Şi, fiindcă nu ştiu dacă ne vom mai regăsi vreodată în starea de acum, îţi spun un secret, nimeni, niciodată, n-a avut curajul să ajungă la capătul gândurilor sale! Când spui „Am ajuns!”, mai faci un pas. Şi aşa la infinit.
Va urma.
Aici: prologul, capitolul I, capitolul II și capitolul III.
