Cu lădiţa, pe care încropita tablă de şah aştepta supusă începerea ostilităţilor, între ei, competitorii şi-au strâns mâinile, ca la marile competiţii. Înainte de prima mutare, Nicu a cerut să facă schimb de locuri. „Aşa, Nicule, a venit prima încurajare. Ia-i norocul!” „Nu uita jocul de glezne, piticule, anulează-i alonja!” Masa de chibiţi gâlgâia de râs. Se molipseau unul de altul, se întreceau în observaţii băşcălioase. Când Nicu împinse un pion în prima linie, asistenţa izbucni în aplauze: „Mamă, praf îl face!”, „Câmpeanule, nu risca, cere remiză!” Replicile se încrucişau deasupra capetelor jucătorilor, scoteau scântei, cădeau pe figurinele de pâine şi încingeau atmosfera; altminteri jocul stagna în pauze interminabile, provocate de concentrarea lui Nicu, care nu mai vedea, nu mai auzea nimic din ce se petrecea în jurul şi deasupra capului său.
Troţki – eşecul comunismului şi întoarcerea la capitalism
Viitorul era pe cale, dar nu să vină, ci să ia un chip pe care nimeni, la vremea aceea, nu şi-l imagina, căci n-avea cum. Nicu înainta în tinereţe, creştea, vorba lui Vladimir, dar fără legătură cu personajele şi furtunile din afara temniţei Jilava. Creştea din propriile întrebări. Învăţase să reţină din trăirile sale doar câteva valori şi a nu lua în seamă pe cele nefolositoare lui.
O mărturisire pamflet a sociologului Pavel Câmpeanu, în ciuda urii năpraznice pe care o duce cu el, prezintă în cartea sa, „Ceauşescu, anii numărătorii inverse”, un Nicu mai degrabă neînţeles decât paranoic.
„L-am întâlnit pe Ceauşescu pentru întâia oară în toamna lui 1941, la Jilava, îşi aminteşte memorialistul. Această primă întâlnire a durat zece zile, de la 23 octombrie până la 2 noiembrie. Tuns chilug, purtând o îmbrăcăminte care părea de împrumut şi foarte slab, avea o stângăcie a ţinutei proprie urbanizării nedigerate care, coroborată cu trăsăturile feţei şi cu expresia mai curând imobilă, îi dădea o înfăţişare puţin atrăgătoare. El nu primea pachete, dar accepta în modul cel mai firesc gustările oferite de cei care primeau”.
Memorialistul observă inapetenţa taciturnului personaj pentru baliverne şi o transpune într-un defect: „Vorbea puţin şi cu mare greutate, participa conştiincios la corvezi, nu gusta palavrele şi frecventele convorbiri hazlii, părea în acelaşi timp absent şi, pendulând între atenţie şi pândă, era singur. Felul lui taciturn s-ar fi putut datora acestei solitudini, dar şi bâlbâielii care, în unele momente, le crea celor din jur un sentiment de stinghereală. Numai cine l-a auzit cum se chinuia pe vremea aceea pentru a duce o propoziţie până la capăt îşi poate imagina ce eforturi i-au trebuit pentru a ajunge peste decenii să-şi rostească fără asemenea poticneli lungile discursuri. Ceauşescu tânăr nu numai că se bâlbâia aprig , dar şi purta pe chip o crispare ce părea să vestească această meteahnă”.
Celula în care fuseseră găzduiţi era una dintre încăperile subpământene ale fortului unde, cu 11 luni în urmă, legionarii masacraseră un mare număr de foşti demnitari ai regimului lui Carol al II-lea. Tavanul boltit acoperea un spaţiu dreptunghiular luminat cu zgârcenie peste zi de două ferestruici plasate prea sus pentru a îngădui să se întrezărească ceva dincolo de ele, iar noaptea, de un bec mai curând simbolic. La dreapta uşii era instalată tineta, iar alăruti de ea, câteva robinete şi un jgheab de lemn pentru scurgerea apei. De-a lungul zidului opus se întindea un prici de lemn – patul comun al locatarilor -, în interiorul celulei aflându-se şi două-trei lădiţe de lemn, folosite alternativ când ca mese, când ca scaune. Singurul prilej de a părăsi celula fie şi pentru câteva minute îl oferea căratul enormei tinete, dimineaţa, transformat astfel dintr-o penibilă corvoadă într-un privilegiu. Disproporţia dintre lungimea priciului şi numărul deţinuţilor îi obliga să doarmă vârţi unul în altul, nimeni neputându-se răsuci în somn fără a imprima o mişcare similară tuturor celorlalţi.
Iar dacă toţi vecinii din celulă simţeau nevoia să reia iar şi iar povestirea diverselor episoade prin care trecuseră în drumul spre Jilava – toţi, însă nu şi Ceauşescu. Ca şi cum ar fi evitat-o, el nu atingea niciodată această temă. De la el nu au aflat, prin urmare, nici când, nici unde a fost arestat, anchetat, judecat şi condamnat, şi nici măcar la ce pedeapsă; dacă a fost unicul acuzat ori au mai fost şi alţii, cine sunt aceşti presupuşi alţii, unde se află ori de ce nu se află la Jilava împreună cu el. Nu atunci, ci zeci de ani mai târziu aveau să descopere că, spre deosebire de toţi ceilalţi locatari ai celulei, debutanţi în cariera de deţinuţi politici, el mai suferise o condamnare înaintea începerii războiului, când un scriitor (Eugen Jebeleanu), impresionat de dârzenia cu care înfruntase completul de judecată, îi publicase un portret elogios în presă. El a lăsat astfel să treacă nefolosită o excelentă ocazie de a-şi arăta superioritatea, prevalentă în optica lui fiind nu dorinţa de a nu şi-o exhiba, ci lipsa dorinţei de a se deschide faţă de ei.
În căutarea unor modalităţi de „mobilare” a lungilor zile de inactivitate forţată, notează autorul, un băiat mai îndemânatic şi mai bine aprovizionat de familie a încropit un joc de şah din miez de pâine, travestind în tablă de şah una din lădiţele care rătăceau prin celulă. Utilajul fiind complet, folosirea lui intensivă nu s-a lăsat aşteptată. Instantaneu au apărut trei soiuri de activităţi: partide obişnuite între doi parteneri; urmărirea şi comentarea lor gălăgioasă de către un larg cerc de chibiţi; învăţarea jocului de către necunoscători prin bunăvoinţa unor cunoscători. Ceauşescu a lăsat meditaţiile deoparte şi s-a apropiat de grupul chibiţilor; făcea parte din categoria celor în curs de instruire – şi, după câte îşi putuse da seama protagonistul evenimentului, aruncând spre el o privire în treacăt, deşi sârguincios, nu părea să deprindă cu uşurinţă regulile; avea aerul cuiva care-şi calcă pe inimă şi fără a participa la corul comentatorilor.
Ce era să se întâmple, s-a întâmplat: o selecţie spontană a jucătorilor cu experienţă şi organizarea, între aceştia, a unui campionat al celulei. Pavel Câmpeanu trăia încă din pubertate, recunoaşte el, „pasiunea pentru şah”; ea l-a condus de la simpla practicare a jocului la studierea marilor partide, a teoriilor deschiderii, la rezolvarea unor probleme etc. Şi cum niciunul dintre competitorii de faţă nu avea o experienţă de acest gen, câştigarea campionatului nu i-a prilejuit mari emoţii, nici mari satisfacţii. De altminteri, întregul eveniment provocase mai mult tărăboi decât interes, aşa încât nici nu se încheiase bine că şi fusese dat uitării de toată obştea.
De toţi, în afara unuia. Căci, a doua zi după terminarea campionatului, Ceauşescu l-a rugat să joace cu el o partidă. Venită de la cineva care încă nu stăpânea nici alfabetul jocului – mutările pieselor -, propunerea i se păru exorbitantă. Şi i-a răspuns cu o glumă. Nicu rămânea cât se poate de serios şi continua să insiste, că totuşi… Iniţiativa nu avea nimic atrăgător, ca de altfel, nici iniţiatorul ei; nu ştie de ce a cedat stăruinţelor lui – fapt este că a cedat, stârnind interesul şi hazul general. Cercul chibiţilor s-a refăcut, ca la un semn, mai larg şi mai productiv ca oricând; observaţiile batjocoritoare precedau începerea ostilităţilor şi totul era cum trebuie să fie între nişte copii de 20 de ani.
Cu lădiţa, pe care încropita tablă de şah aştepta supusă începerea ostilităţilor, între ei, competitorii şi-au strâns mâinile, ca la marile competiţii. Înainte de prima mutare, Nicu a cerut să facă schimb de locuri. „Aşa, Nicule, a venit prima încurajare. Ia-i norocul!” „Nu uita jocul de glezne, piticule, anulează-i alonja!” Masa de chibiţi gâlgâia de râs. Se molipseau unul de altul, se întreceau în observaţii băşcălioase. Când Nicu împinse un pion în prima linie, asistenţa izbucni în aplauze: „Mamă, praf îl face!”, „Câmpeanule, nu risca, cere remiză!” Replicile se încrucişau deasupra capetelor jucătorilor, scoteau scântei, cădeau pe figurinele de pâine şi încingeau atmosfera; altminteri jocul stagna în pauze interminabile, provocate de concentrarea lui Nicu, care nu mai vedea, nu mai auzea nimic din ce se petrecea în jurul şi deasupra capului său. Pavel Câmpeanu a ridicat capul şi-a spus, uitaţi-vă la obrajii mei, ard, se înroşesc la dogoarea gândirii adversarului; şi că, dacă la a cincea mutare nu reuşeşte să-l dea mat, renunţă şi se declară învins. Cei cocoţaţi pe prici i-au întărit vorbele, ziceau: „Fii atent că Nicu mai mută un pion, campionule, şi n-avem atâta apă cât să stingem incendiul gândirii lui!” Dar Nicu nu se sinchisea de vorbele ce treceau pe lângă el fără să-l atingă. Gândea a treia mutare; mai avea două până la anunţata victorie. Pavel s-a ridicat ţeapăn, s-a dus la locul său din spatele priciului şi a revenit cu hârtie şi o ciosvârtă de creion – îţi dau mutarea în scris, a zis. Cei de pe prici au coborât să vadă de-aproape schema, chit că n-aveau ce vedea; mimau interesul, se distrau. Şi Nicu, în loc să constate că nu ştia cum să continue, a scos primele vorbe zicând că schemele anulează dialectica gândirii, şi pentru o clipă se făcu linişte, răgazul cerut de iureşul aplauzelor. „Bravo, Nicu!, Bravo, omule! Sfarmă-l cu dialectica pe metafizician!…” Nicu îşi păstra aerul grav, semn că nu glumea, devenea chiar sumbru, ca în faţa unui pariu de-a viaţa şi de-a moartea.
Partida s-a-ncheiat cu învingătorul ştiut de toţi, mai puţin de cel ce o provocase şi fiecare şi-a văzut de treburi, uitând cu desăvârşire că ea avusese loc. Desfăşurarea ei prilejuise transformarea unui joc într-o joacă, spre amuzamentul întregii comunităţi juvenile. „Acest amuzament, comentează autorul, era evident excesiv în raport cu pretextul care-l declanşase. Angajarea tuturor în acest tip de suprareacţie putea reprezenta o modalitate de apărare iluzorie împotriva dramaticei lor situaţii reale – o situaţie de prizonieri de război care, pentru unii dintre cei de faţă, se va dovedi a fi fără ieşire. Ceauşescu nu fusese în primul rând obiectul individual, ci pretextul abstract al acestei ilarităţi compensatorii – ilaritate la care el nu participase decât ca victimă, trăindu-şi această umilinţă cu evidentă indispoziţie.
Fără cuvinte, ca-ntr-un film mut care suprasolicită elocvenţa gesturilor, chipul lui exprima un amestec de contrarietate şi furie la fel de excesive ca şi hazul pe care le provoca. Lipsa lui de umor, şi îndeosebi de umor faţă de sine, era în împrejurarea dată absolută. Privirile pe care le arunca celor din jur, şi mai ales celui cu care avusese imprudenţa să se întreacă, erau pline de dezaprobare învecinată uneori cu ostilitatea”.
Mai departe, sociologul îşi supune victima unei analize psihologice: „comportamentul lui Ceauşescu, prezintă două bizarerii; prima, impulsul lui de a se măsura cu cel mai bun într-un domeniu pe care nu-şi dădea seama cât de puţin îl cunoaşte; şi a doua, inaptitudinea de a se recunoaşte învins şi de a asuma respectiva înfrângere ca pe un joc, fără a o trăi ca o dramă.”
Analistul aşază piatra mortuară şi scrie: „Cele două bizarerii conduc spre acelaşi diagnostic – o viziune profund distorsionată a subiectului despre sine şi despre ambianţa înconjurătoare, în care nu se poate integra. Noi, ceilalţi, refuzam integrarea în ordinea socială existentă, de aceea eram închişi; dar în locul ordinii existente, noi ne integram într-o organizaţie care întruchipa negarea acestei ordini. Ceauşescu refuza să se integreze atât în ordinea socială existentă, cât şi în comunitatea celor care o refuzau ca şi el.” De unde, conchide Pavel Câmpeanu, neintegrarea, în cazul lui, nu reprezenta fructul unui act determinat de voinţă, ci consecinţa unei incapacităţi non-selective. Atunci, pe loc, rememorează Pavel Câmpeanu, nu am acordat nicio importanţă reacţiilor lui mimice şi nici faptului că, întinzându-i la sfârşitul partidei mâna – o maimuţăreală a manierelor oficiale -, el s-a prefăcut că nu-mi observă gestul.”
Au schimbat câteva vorbe doar spre sfârşitul şederii lor în comun. Nicu l-a luat deoparte şi fără nicio explicaţie l-a-ntrebat abrupt:
-De când joci şah? Şi el a răspuns, de când mă ştiu. Adică, a insistat Nicu, de când? El a repetat răspunsul şi Nicu a zis: Ar trebui să fii campion mondial şi nu eşti. Cum îţi explici?
Întrebarea bătea înspre absurd, ca să nu-i spună idioţenie. A răspuns ceva de genul: ai nevoie de geniu ca să devii campion modial de şah, iar eu nu posed aşa ceva. Următoarea întrebare a căzut hodoronc-tronc:
– Crezi că Troţki juca şah?
– De ce mă-ntrebi?
– Juca? a insistat Nicu.
Şi el a zis:
-Chiar nu ştiu.
-Da’ a fost genial, aşa-i?
– Nici asta nu ştiu, a răspuns Câmpeanu.
Mai avea puţin şi din capul lui Nicu ar fi ieşit fum, atât era de încins.
– Dacă ai vrea să-l urmezi, zise Nicu, de ce ai face-o?
Omuleţul din faţa sa se prăbuşea şi se prăbuşea în el, nimic nu-l mai putea opri. Era ca şi când, brusc, i-ai lua calului ochelarii care-i indică drumul; răvăşit se-nvârte în loc, neştiind încotro s-o apuce.
– Eşti ciudat, omule, ştiai? spuse Câmpeanu în loc de răspuns.
– De ce ai face-o, dacă ai face-o? nu se lăsa ciudatul. Cu Stalin de ce s-a certat?
Era prima întrebare cu rost şi Câmpenu a zis:
-Troţki a spus despre Stalin că a construit un stat muncitoresc degenerat şi că nu peste multă vreme, dacă va continua să fie condus de o birocraţie nedemocratică, va sfârşi prin revenirea la capitalism.
-Şi dacă ar fi să-l urmezi de ce-ai face-o?
Nu se lăsa.
– Dacă ar fi să-l urmez, răspunse Câmpeanu în silă, nu l-aş urma. Eşti mulţumit?
– Nu.
– Atunci alege-ţi un alt interlocutor, eu nu pot să te-ajut.
– Ba poţi. Crezi că a fost un om luminat?
– Teoria lui despre revoluţia permanentă, până azi cel puţin, nu a prins… Dacă n-aş şti ce ştiu, l-aş urma pentru legenda sa – el a edificat comunismul în lume, era un om cult…
– Nu-i adevărat, protestă Nicu. Nu-i adevărat.
Era deranjat de cuvântul cult.
-Mai pot să te-ajut cu ceva?
Rănit după schimbul de replici cu Pavel Câmpeanu, Nicu se refugie în el; avea de apărat lumina descoperită în omul ce biruise lumea împotriva îndoielii pe care o săpaseră în el înfrângerea la şah şi încrederea lui Vladimir într-un personaj care, după ce crease primul stat al muncitorilor şi ţăranilor, îl trădase prezicându-i pieirea.
Când şi când, meşterul la care ucenicise prima oară obişnuia să cânte la vioară. Apucase să înveţe o singură melodie – „Pe lângă plopii fără soţ” – şi doar pe asta o cânta; tocul în care o aducea, negru la origini, era acum de-o culoare nedefinită, era negru şi nu era negru. La colţuri, cartonul ros de şoareci se scămoşase şi nu se ştie din ce pricini era roşu. Toarta, ruptă de atâta purtat, atârna într-o parte, prinsă în aţă de cizmărie; venea cu ea în braţe şi, se ştia, în ziua aceea nu va vorbi cu nimeni; şi că, după prânz, va desface aripioarele ce-o ţineau încuiată, o va potrivi în cavitatea umărului stâng şi, înainte de a începe, îşi va umezi buzele, cum făceau trompeţii din bâlciuri. Cânta cu ochii închişi să nu i se vadă lacrimile care curgeau oricum, se prelingeau agale de-a lungul nasului până primeau culcuş în colţurile gurii. Şi-odată, când venise singur şi i s-a făcut dor de ea, l-a trimis pe Nicu să i-o aducă. Drumul până la domicilul meşterului l-a străbătut cu sufletul la gură: avea prilejul să încerce el însuşi să obţină acele sunete de catifea. Gâfâia, credea că nu mai ajunge odată, că-i sunt picioarele împleticite. Cu tocul în mâini, n-a mai aşteptat să găsească un loc prilenic; s-a aşezat pe primele trepte întâlnite în cale şi iată-l cu minunea minunilor în braţe. A proptit-o pe umărul stâng, nu prea şedea, ca s-o poată stăpâni s-a folosit de bărbie – a luat arcuşul, şi-a umezit buzele cum făcea meşterul şi scîîîîîrţ! Nici urmă de catifeaua ştiută… Și s-a speriat. Sunetul scos de vioară îl avertizase că a comis o boacănă pe care Dumnezeu ştie cum o va putea repara. A rătăcit pe străzi cu tocul în braţe, strângându-l ca pe o comoară furată. Când în sfârşit s-a hotărât că fie ce-o fi, a revenit în atelierul întunecos, aşteptând clipa pedepsei care nu putea fi decât una cumplită. Iar când meşterul a scos vioara şi a dus-o la umăr, a simţit că leşină. Dumnezeu reparase obiectul între timp, fiindcă arcuşul, după două-trei încercări, a dat drumul valului de catifea care-i mângâia urechile cum n-o mai făcuse niciodată până atunci.
Aştepta ca şi de data asta, lucrurile să sfârşească la fel, printr-un miracol.
Războiul s-a terminat, dar pacea n-a adus liniştea aşteptată. Europa, divizată între învingători şi învinşi, se-nvârtea în jurul întrebării „ce ne aşteaptă?”. România se zbătea în incertitudine şi-n zvonuri, unele prefabricate şi aruncate pe piaţă pentru a înspăimânta.
Vom accepta noi, oare, instaurarea comunismului în Balcani?, îl întreba Churchill pe ministrul său de Externe, autorul propunerii ca Rusia să aibă mâna liberă în România, iar Anglia în Grecia?
La două săptămâni după Conferinţa de la Yalta, Rusia avertiza: câtă vreme comuniştii nu vor ajunge la putere, Rusia nu este responsabilă pentru existenţa în continuare a României ca stat independent.
Membrii misiunii diplomatice a S.U.A. la Bucureşti anunţau că-şi dau demisia în bloc în semn de protest faţă de politica ţării lor în chestiunea românească. Sir Archiblad Clark încheia raportul înaintat Foreign Office-ului despre călătoria în România cu aceste cuvinte: „Sunt recunoscător că nu m-am născut în România”.
Gheorghiu-Dej, şeful formal al Partidului Comunist, edita broşura „O politică românească” – fructul unor lungi discuţii cu Ion Gheorghe Maurer, viitorul prim-ministru al ţări. Politica lui Stalin, afirma Maurer, este greşită şi partidul trebuie să iasă de sub hegemonia rusă, dacă doreşte să urmeze o corectă linie marxist-leninistă. Cartea era scrisă sub semnul atitudinii lui Maurer, dar şi a tezei căii naţionale spre comunism, lansată chiar de Stalin. Evenimentele în desfăşurare, inclusiv renunţarea de către liderul de la Kremlin la teza sa, l-au obligat pe Dej să o facă dispărută.
Nicu a ieşit din epoca prizonieratului la Târgu Jiu şi Caransebeş împroprietărit cu un statut social muncit, obţinut cu dârzenie şi o corectitudine-fetiş; paradoxal, incapacitatea lui de a socializa era anulată de performanţa de a duce la capăt îndatoririle pe care le primea cu maximum de eficienţă, rigoare şi inventivitate. Din 30 august 1944 se păstrează o fotografie de grup în care apar patru personaje, aşteptând la bariera Colentina apariţia Armatei Roşii. Fotografia îi înfăţişează pe Gheorghe Apostol (viitor prim-secretar al partidului), Petre Constantiescu-Iaşi (fostul său profesor de la Doftana), Constantin Agiu (militant de frunte) şi Nicolae Ceauşescu. Dintre toţi corifeii, el va rosti discursul de întâmpinare, în numele Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist. Purta un costum nou, cămaşă scrobită, pălărie. Cine l-a îmbrăcat îi cunoştea măsurile, gusturile şi-l învăţase cum să le poarte (putem doar bănui cine). În aceeaşi zi, către prânz, rostea cea dintâi cuvântare publică, în faţa statuii lui Mihai Viteazul de la Universitate; erau alături de el, Lenuţa Petrescu (elegantă ca şi el, ei, poftim!), Gheoghe Apostol, Alexandru Drăghici (viitorul ministru de Interne), Constantin Agiu. La 29 septembrie, cuvânta în Aula Facultăţii de Drept, în faţa studenţilor democraţi. „Puneţi mâna pe arme, îi îndemna el, alcătuiţi gărzi înarmate ale tineretului universitar pentru a riposta energic faţă de actele de terorism şi la presiunile de tot felul… Noi vrem un guvern democratic, va continua el discursul în faţa tinerilor muncitori, un guvern care să asigure drepturi egale pentru toţi cetăţenii… Acest guvern trebuie impus cu forţa, să-i aresteze pe toţi criminalii legionari şi pe adepţii lui Ion Antonescu. Acest guvern trebuie să fie al Frontului Naţional Democrat…!”. Bătea ţara-n lung şi-n lat; mereu cu pantalonii călcaţi, cămaşă curată, fără cravată… Mobilizează tineretul sub lozinca „Totul pentru front, totul pentru victorie!”
Dej îl chemă la el să-i dea vestea cea bună: la următorul congres va figura pe listele de candidaţi pentru Comitetul Central, cel mai tânăr membru cu rang atât de înalt, „dar mai înainte, mă, Nicule, rezolvă-ţi dracu’ problema cu fata ta, umbli de multă vreme cu ea şi nu ştie bărbatu’ ce ştie tot satu’, şi când spun tot satu’ zic în primul rând familia ta, ia legătura cu frac-tu’, cel cu prenumele ca al tău să-ţi spună el, să nu zici c-am pus eu agenţi pe urmele tale, dar până atunci, ascultă ce-ţi spun: femeia e ceva în care-ţi bagi p..a, nimic mai mult”.
Şi dacă el s-a apucat să-i povestească de Lenuţa cum îi povestea lui prietenul Dadu de Zamfira, ţigăncuşa din şatră, era pentru că în nopţile şi zilele de temniţă, când libidoul îl sfredelea începând de la călcâie până-n creştetul capului ca fierul încins, el nu-şi mai aducea aminte de chipul Lenuţei, ci de cel al Zamfirei, cu vorbele lui Dadu, şi la fel i-a vorbit lui Dej despre Lenuţa, cu vorbele lui Dadu despre Zamfira, şi acesta i-a zis, iată că nimeni nu e prefect, maturizează-te, măi băiete, şi i-a repetat ce-i spusese şi mai înainte, că femeia e ceva în care-ţi bagi p..a; spunând asta, nu era vesel, nu o zicea cu plăcerea desfrânatului şi el, răspunzându-i i-a zis, ştiu că aţi avut mari necazuri cu soţia dumneavoastră şi cu copiii, a fost un ac-ac-acident, legat de numărul anilor de detenţie, nu toate femeile sunt la fel; să fie cum zici tu, i-a răspuns Dej, uite, te trimit la Constanţa, ia-o şi pe ea, fără acte, şi vezi cum te descurci.
Şi Nicu Andruţă, frate-su’, era de negăsit şi când l-a găsit l-a proptit în peretele odăii unde se ascundea c-o târfă.
-Te omor, l-a ameninţat, pe cu-cu-cuvântu’ meu te omor, ce po-povesteşti despre Lenuţa!?
Şi frate-su’ i-a repetat şi lui ce povestise la toată familia cum, odată, având nevoie să-i transmită lui un mesaj la puşcărie – Leana avea dreptul la vizite, întrucît şi fratele ei era închis acolo (n.a.) – aşadar, vrând să-i transmită un mesaj, a strigat de jur împrejurul apartamentului ei; ştia că nu se dusese la lucru, acolo o căutase mai întâi, a crezut că e bolnavă; văzând că nu deschide nimeni uşa, a folosit un şperaclu. Pe singurul scaun din încăpere trona uniforma unui soldat german pliată îngrijit şi alături cizmele lui înalte stând în poziţie de drepţi; în pat – minune: fundul mare şi gol al Lenei. „Grozav comunistă, grozav partizană!”, a zis şi n-a mai transmis nimic.
Şi au plecat împreună la Constanţa, trăind în concubinaj. Leana a început amenajarea casei, în vreme ce el îşi petrecea timpul, zilele şi nopţile, în port – cu docherii. Mai ales pentru a evita intimitatea cu ea. Ajungea acasă spre dimineaţă; ea-l aştepta cu mâncare caldă şi câte o surpriză: un portmantou pentru ca hainele să nu se şifoneze, o carpetă indiană pe peretele de lângă pat, aşternuturi plic…
– S-au astâmpărat golanii ăia?, îl întreba într-o doară.
Docherii erau asmuţiţi împotriva conducerii comuniste. El răspundea cu vorbe pe care le folosea şi la mitinguri: sabotajul slugilor manisto-brătienişti, acţiunile duşmănoase ale agenţilor britanici şi americani -, dar sonoritatea vorbelor era alta, chipul îi era slăbit, degaja un aer absent.
Lenuţa, spre deosebire de convieţuirea lor din Bucureşti, era mai puţin tandră, mai puţin vorbăreaţă. Precaută, îşi concentra atenţia pe siguranţa şi cumpătarea de care avea nevoie starea nouă a bărbatului ei. Duminicile doar, dacă ploua, rămâneau amândoi în casă. Într-o noapte de-asta, după ce ploaia a încetat, au hoinărit amândoi pe străzi. Şi când au ajuns acasă şi-au dat seama că nu pot intra. Cheia de la uşa din stradă, dispărută. El a zis că i-o dăduse ei s-o ţină în portofel. Ea zis că a pus-o sub glastră, glastră care acum nu mai era. S-au dus la sediul partidului, portarul a făcut rost de şperaclu şi-au intrat. În tot timpul ăsta, el n-a scos un cuvânt, de parcă ar fi fost singur. Ajunsă în casă, ea a zis la dracu’! şi după ce-a zis la dracu’, s-a-ntors către el cu mâinile în şold şi cheia în mână; tocmai îi căzuse din pelerina de ploaie.
– Mă tâmpesc, omule! Nu mai ştiu de mine. Hotărăşte-te! Nu ştiu ce-ai de gând, stau şi aştept, aştept şi mă tâmpesc, hotărăşte-te! Nu mai pot! Nu mai pot, înţelegi? Dacă vrei să plec, plec, dacă vrei să rămân, poartă-te ca oamenii! Repet: frati-tu’ e un golan, s-a pupat cu legionarii, ştii asta! Minte, e-un idiot, minte, cum să mă vadă pe mine cu curu’ gol şi cu-un neamţ în pat şi să nu ţipe la mine cum îi e obiceiul!?
Dacă ar fi putut vorbi, ar fi vorbit, dar nu putea; nu mai vedea nimic înaintea ochilor; cuvintele pat, cur şi neamţ îl goleau de energie, mâinile i se muiau, picioarele cedau. Se ridica dimineaţa, după ce nu-nchidea un ochi toată noaptea, şi du-te, aleargă, vorbeşte. Avea un şofer, Fănică Fântână, de loc din Maglavit. Uscat, cu gâtul lung şi o tărtăcuţă de cap în vârful lui. Și vorbăreţ. Vorbea întruna: în maşină, însoţindu-l prin fabrici, la masă, făcea haz de el, de ta-su’, un ţăran care n-a-nvăţat cum se şterge la cur, de rude, unele ticăloase şi altele şi mai ticăloase, de prieteni, singurul lor merit e că ai pe cine dispreţui, mereu cu întâmplări noi; pe multe le scornea, ştia, dar avea umor şi vorbăria lui nu-l obosea ca a celorlalţi. A ţinut să-l ducă o dată la Maglavit, la ai săi, şi s-a ţinut scai până ce Nicu, având şi treabă într-acolo, a cedat. Tot drumul a trăncănit despre Petrache Lupu, ciobanul care în preajma războiului a vorbit cu Dumnezeu. Pesemne, Dumnezeu i-a ţinut un discurs lung, zicea, căci sfântul a fost purtat pe urmă pe tot frontul rusesc, povestind soldaţilor ce mai e prin Rai, cum e cu Iadul, cu fericirea şi patriotismul. Şi nu umbla aşa, ca sfinţii, cu alai de prostime după el; după el veneau regele, patriarhul, guvernul… „Vă spun, zicea, am văzut la el pogoane de fotografii. Și-n toate el şi popii. Și după ei suita regală şi guvernamentală. Și acuma, după război, l-au bătut nişte ai noştri, să spună unde a ascuns aurul căpătat pentru minciunile lui şi să recunoască nenorocitul că n-a vorbit cu Dumnezeu. Și dacă tot a vorbit cu cineva să spună cu cine, nume, prenume, adresă, părinţi, avere… Și, pe cuvântul meu, zicea, să n-apuc ziua de mâine dacă vă mint, la plecare, nici n-au părăsit bine satul, că au avut un accident şi-au murit”. Şi-acasă, părinţii lui Fănică nu mai ştiau cum să le facă pe plac. Și Nicu a zis: Vă văd oameni se-serioşi, i-adevărat ce se spune că veneau la Petrache Lupu oameni în cărucior şi plecau pe picioarele lor? Și mama Săftica şi-a făcut cruce şi a zis: Nu oameni, maică, puhoaie! Că nu li se vedea sfârşitul. Curgeau de nu se mai terminau. În cărucioare, cum ziceaţi, dar şi cu oftică, şi orbi, şi muţi, şi schilozi, şi cu capu’ pătrat, toate boalile de pe lume şi de-acolo unde era el, că ce vindeca el o făcea pe nisipul de lângă Dunăre, de la el puhoaiele o luau îndărăt, şi plângeau, căci erau vindicaţi”. „Ei nu chiar toţi, muică”, râdea Fănică. „Nu chiar toţi, accepta bătrâna, aşa e, unii plângeau c-aşai-i omu’, se smiorcăie şi la fericire şi la necaz”. Şi-acasă la Petrache Lupu, lume multă, cu jandarm la poartă, casă bună, solidă, credincioasele o ţineau lună, slujeau cu rândul la ea. Petrache, ieşea când şi când, bolborosea ceva indistinct, jumătăţi de cuvinte, hârâite şi astea. Nicu s-a apropiat să-l vadă de-aproape; Petrache fusese înştiinţat de rangul celui care ţinea să-i vorbească de-aproape şi-a stat stană; semăna cu regele Mihai, când era posomorât. Cu buzele ieşite în afară, obraji supţi, nasul drept, profil de statuie grecească. Fusese bătut; avea un ochi umflat, din această pricină nu privea drept, ci chiorâş, într-o parte. Şi Nicu a zis, de ce faci asta? Petrache a aşteptat ca micuţul personaj să continue şi dacă n-a făcut-o a zis, bbbbb-bububu- i pppp nnnniii! Şi femeia care era în casă la ora aceea a tradus şi a zis, sfântul spune că a făcut bucurie la oameni, oamenii sunt lacomi de bucurie, mamă, fiindcă n-apucă s-o aibă… Şi jandarmul, care venise să afle ce se vorbeşte, s-a proţăpit în faţa lui şi pălmuindu-ll i-a spus, nu te preface, ştii să vorbeşti mai bine, ce nu ştiu eu? Nicu l-a luat deoparte şi i-a spus, pe el îl cred, nu pe tine. Şi-n maşina de întoarcere, l-a întrerupt pe Fănică, să ştii că mi-a făcut bine ocolul ăsta la ai tăi, oamenii sunt lacomi de bucurii, merită să trăieşti pentru asta! Şi până-n apropiere de Craiova au tăcut amândoi, de parcă ar fi comis ceva urât. Pe la mijlocul drumului a-nceput să plouă şi ştergătoarele de parbriz mergeau, parcă se grăbeau odată cu ploaia, şi şterge şi nu mai pridideau, şi a fost ca un fulger şi ca o descătuşare, maşina de teren s-a oprit în parapetul râului, Cristoşii mamii ei, a zis Fănică, şefu’, oameni suntem!
Lenuţa l-a primit ca de obicei, cu grijă precaută, îl privea şi nu înţelegea. Nicu radia şi nu se mai oprea din vorbă. Suspicioasă, l-a-ntrebat:
– Ce-ai, mă? Ai luat 10 la artimetică?
– Era să murim!
Se oprise cu Fănică la Craiova, ca să repare maşina. Dej îl căutase şi ceruse să fie sunat de îndată ce apare. „Ce faci, mă băiete?, l-a luat Dej din scurt. Ai rezolvat cu femeia ta? Am treabă cu tine. Stalin strânge şurubu’, tu eşti ţăran, vino să-i arăţi lui Stalin, băga-l-aş în mă-sa, că se poate bizui pe noi! Hai, te-aşteaptă planul colectivizării agriculturii!”
Dacă ar fi fost de faţă, dar n-a fost, şi-a fost mai bine… Căci după ce a închis telefonul, Maurer, care era în birou şi asista surâzând la ce-şi vorbeau cei doi, i-a spus lui Dej: ce mare scofală e de Nicu-ăsta al tău, îl tot scarmeni în cur? Şi Dej a zis, habar n-ai, lucrul cel mai sigur pe lume e ceasul deşteptător; îl fixezi la ora la care vrei, şi el, ceasul, plouă, ninge, la ora fixată, sună – ăsta-i Nicu!
Nicu şi-a început cariera ministerială, ministru adjunct la agricultură – însurat, cu un copil, Valentin -, cu un program devastator. În primele zile ale lunii martie 1949 au fost luate două măsuri de importanţă capitală. Au fost expropriate proprietăţile mai mari de 50 de hectare. Pe teren s-a acţionat într-un mod conspirativ (termenul era utilizat chiar în documentele oficiale), cei vizaţi fiind luaţi practic prin surprindere. Deşi se folosea termenul de „moşieri” pentru desemnarea victimelor, în realitate şi în cea mai mare parte era vorba de fermieri, deţinătorii unor exploatări agricole în bună măsură mecanizate şi modernizate. Au fost expropriate atât pământul, cât şi inventarul viu, instalaţiile agricole, produsele agricole, creanţele, titlurile şi participările decurgând din activitatea exploatărilor moşiereşti. Rezistenţa la confiscare sau tăinuirea bunurilor se pedepseau cu 5 – 15 ani de muncă silnică şi confiscarea averii. Prin acest decret moşierii şi familiile lor au fost dislocaţi, fixându-li-se domiciliu obligatoriu pe termen nelimitat în diferite localităţi din ţară. Cei negăsiţi pe moşiile lor au primit domiciliu obligatoriu pe timp nelimitat în oraşele unde au fost identificaţi. Estimările privind numărul persoanelor deportate diferă considerabil. Din unele statistici ale Securităţii reiese că au fost afectate în acest fel 2 000 de familii. În orice caz, se ştie cu certitudine că expropriaţii au fost luaţi în plină noapte din casele lor, fiind privaţi practic de truda lor sau a generaţiilor anterioare. Locuinţele lor au fost ocupate de echipe constituite anterior şi au primit destinaţii variate: sedii ale întreprinderilor agricole de stat, ale viitoarelor gospodării agricole colective, ale primăriilor, ale posturilor de miliţie etc. Însă în timpul derulării acestei operaţiuni s-au înregistrat furturi ale valorilor mobile, dar şi devastări inutile.
Intră!… Intră… îl încurajează Ana Pauker văzând că Nicu, după ce a dat să intre, s-a oprit în dreptul uşii. Nu era singură; la masa de consiliu din biroul ministrului de Externe, mai erau două persoane: Iosif Ardelean, directorul general al cenzurii şi Cristina Luca-Boico, directorul relaţiilor culturale din MAE. Cu picioarele sub masă şi câteva hârtii în mâini, Ana împinge scaunul spre spate, cu mâinile în sus, se ridică sprintenă şi-i oferă musafirului unul din scaunele goale. Iartă-mă, a zis, terminăm îndată. Ia loc!
Luca-Boico se precipită asupra hârtiilor, grăbindu-se să elibereze masa. Cu ochii pe Nicu, Ardelean aşteaptă un semn din partea gazdei; nu ştie ce să facă, să şteargă putina, la rândul său, sau să aştepte un semn decisiv din partea acesteia. Răspunde la mâna întinsă de Nicu şi se ridică.
Şi toţi cu ochii spre spatele masiv al tovarăşei Ana, îndreptându-se cu mapa de hârtii spre biroul său. Mijlocul subţire le aminteşte femeia frumoasă care a fost. Şi care continuă în trăsăturile delicate ale feţei. Privite din profil, acestea intră în contrast cu privirea vulturescă şi bărbia de buldog, puse în legătură una cu alta de nasul viguros. Şi totul pe un gât bine clădit. Nicu ceruse o întrevedere între patru ochi. În cadrul restrâns al Secretariatului Comitetului Central, tovarăşa Ana afirmase, băiatul ăsta nu e bun la Agricultură, n-are spirit organizatoric şi suficientă fermitate. Un verdict care, repetat şi răspândit printre înalţii ierarhi ai partidului, i-ar fi putut pecetlui cariera politică pe viaţă.
Şi iată-l faţă în faţă cu chipul în carne şi oase al aceleia pe care el o văzuse îndeosebi pe lozincile „Trăiască Partidul Comunist din România în frunte cu tovarăşa Ana Pauker!” şi „Ana, Luca şi cu Dej bagă spaima în burgheji!” După plecarea colaboratorilor, Ana a rămas pe scaunul din spatele biroului şi pe el l-a poftit să ia loc pe unul din scaunele aşezate de o parte şi de alta a măsuţei de două persoane.
– Aşa deci, îl invită ea la vorbă. Ai aflat de vorbele mele şi ai venit să mă tragi de urechi. Râde, dezvelind o dantură cu dinţi mărunţi, care-i îndulceşte expresia dură a ochilor. Trebuie să ştii, a continaut ea, pentru a te ajuta, că eu am fost aceea care a insistat să fii ales în Comitetul Central, şi nu Dej, cum probabil ştii dumneata.
-Adică, a început Nicu, potrivindu-şi vorbele una după alta, astfel încât înşiruirea lor să nu-i divulge emoţia şi bâlbâiala, nu me-meritam să fiu ales şi dumneavoastră aţi in-insistat?…
– Dar aprig eşti, fiule!, a izbucnit tovaraşa Ana, mai degrabă bine dispusă. Trebuie să fiu atentă cu tine. Aşadar, m-ai pus la punct…
Şi el a zis că nu şi-ar permite să pună la punct un tovarăş de partid. Ştie că tovarăşa Ana, când a avut de ales între partid şi familie a ales partidul…
– Stai o clipă, l-a întrerupt şefa în fapt a partidului, când spui familie, la ce te referi?
Şi el a zis:
– Am avut impresia că vreţi să m-ascultaţi cu-cu-cu răbdare, nu să mă in-intimidaţi. Printre altele, ştiu că v-aţi trimis fiul să înfrunte moartea pe front, să apere o ţară care nu era a lui…
– Să apere o cauză, nu o ţară, tovarăşe Nicu…
Şi el n-a mai insistat. A zis, eu nu sunt evreu comunist, nici cum spune Pătrăşcanu, că înaite de a fi comunist este român. Şi nici invers nu este, co-comunist înainte de a fi român. Este comunist român. Ţara lui este România, iar co-comunismul este încredinţarea că doar urmând învăţătura marxist-leninistă un popor poate fi cu adevăr liber şi stăpân în ţara sa. Ştie că nu va fi uşor. Meşterul Manole şi-a sacrificat ne-nevasta ca să construiască ceva măreţ, alţii – soţii şi copii…
– Unde vrei s-ajungi, tovarăşe? l-a ironizat Ana.
– Tovarăşă Ana, a răspuns el, refuzând ironia, eu am ac-activat la început în mişcarea antifascistă, ca membru al Co-Consiliului Naţional Antifascist. Ce credeţi c-am simţit când Uniunea Sovietică a încheiat acordul cu Hitler? Ce ameţeli m-au luat când tov Molotov a încheiat acordul cu Ribbentrop?
Am zis atunci, în sinea mea, acest a-acord a fost încheiat de omul de la care am învăţat ce-nseamnă co-comunismul. Lumina vine de la Răsărit, adică tov Molotov. Şi-a trebuit s-aleg între simţirea mea proprie – dar cine eram eu?- şi între ce face omul partidului? Am ales partidul şi, alegând partidul, am în-înţeles şi ce vrea un partid comunist: un partid co-comunist vrea ca ţara în care activează să fie puternică, frumoasă şi fericită. Şi-au ocupat Basarabia şi Bucovina de Nord, şi Ţinutul Herţa, deşi ştia că aceste te-teritorii sunt ale României. A greşit Stalin, mă-ntrebam, când a pactizat cu fa-fascismul, duşmanul de moarte al co-comunismului? Şi-am zis că nu. Fi-fiindcă Uniunea Sovietică a devenit mai puternică; s-a pricopsit cu un grânar, cu vii şi grădini fructifere. Sigur, piatra de încercare a in-in-internaţionalismului proletar este ataşamentul pentru prima şi singura ţară care s-a înscris pe calea so-socialismului, Uniunea Sovietică. Şi pentru asta sunt pregătit să-mi dau vi-viaţa la nevoie, viaţa mea. Nu şi ţara. Ţara nu este a mea. Şi un co-comunist adevărat trebuie să lupte ca ţara lui să devină la rândul ei pu-puternică, liberă şi fericită, ca Uniunea Sovietică. So-solidaritate internaţională înseamnă relaţii între ţări cu căi comune de dezvoltare, puternice, libere, fericite; solidaritatea, zicea prietenul meu Dadu, este solidă atunci când toţi pa-participanţii sunt liberi, mândri şi simt la fel. Ca eu să simt la fel cu tovii sovietici trebuie să t-t-trăiesc într-o ţară neciuntită, nesfârtecată. So-solidaritatea, ca să reziste, nu presupune doar pricipiul toţi pentru unul, ci şi unul pe-pentru toţi, şi dacă principiul întreg spune că şi unul pe-pentru toţi, acel unul nu trebuie să ia de la ceilalţi, ci să dea la rândul său. Şi ei vreau ca so-socialismul să învingă în lume, ca şi tovii sovietici, dar pe-pentru ca socialismul să învingă în lume, România so-socialistă trebuie să fie la rândul ei puternică, liberă, fericită ca Uniunea Sovietică. Cu cât ţările care construiesc so-socialismul vor fi mai puternice, cu atât şansele so-socialismului să câştige bătălia cu ca-capitalismul se înmulţesc. Asta înseamnă toţi pentru unul, şi unul pentru toţi: principiul întreg. Şi nu doar toţi pentru unul. Nu e drept, nu e eficient. În ţară…
– În sfârşit, pare a se bucura Ana, te-ntorci la oile noastre. O luaseşi razna de tot, săriseşi calul şi mă-ntrebam dacă să te-mpuşc… Aşa, deci, în ţară…
– În ţară, a continuat el, du-duşmanul nostru este burghezo-moşierimea. Suntem în război de clasă cu ea. Armistiţiul nu este posibil, pentru că nu serveşte nimănui; burghezo-moşierimea vizează dispariţia noastră fizică; dacă ar fi câştigat războiul, azi eram noi în pu-pu-puşcăriile alea. Puşcăriile în care i-am trimis pe ei, erau făcute pentru noi. De la ei am învăţat cum să ne purtăm cu du-duşmanul. Nu e invenţia noastră. În afară de clasa asta ca clasă, mulţi alţi oameni ne urăsc. Le-legionari de rând, fa-fanatici… oameni simpli, n-avem război cu ei; pe cei care vor să ne omoare, îi o-o-omorâm, individual, nu ca grup social. Tiparul pe care l-aţi folosit şi după care m-aţi ju-ju-judecat pe mine este un tipar potrivit unei alte societăţi, realitatea so-socială de la noi e alta, dacă ob-observaţi, gândim la fel, diferă ca-calapoadele. Ca-calapoadele din China sau Brazilia diferă de cele de la noi – tot cizmărie şi acolo, şi aici. La fel se bat blacheurile, la fel se cos sau se lipesc tălpile, diferă ti-tiparul. Dacă aşezăm un tipar străin pe realitatea noastră, s-ar putea să o-o-omorâm oameni nevinovaţi…
– Aşadar, se dumireşte Ana, aici ai vrut s-ajungi?
Şi el a zis:
-Adică am avut un plan? Dacă l-am avut, în orice caz n-am vrut s-ajung un-un-undeva, am vrut să aflu de la du-dumneavoastră, după ce v-am explicat cum gândesc, dacă am spirit o-o-oganizatoric şi destulă fermitate.
– Eşti aprig, fiule! Aprig şi mă-ndoiesc că a fi aprig denotă spirit organizatoric şi fermitate. Dar că eşti periculos, asta e sigur. Îţi baţi adeversarul cu armele lui, foarte periculos, foarte periculos… –
-Adică, a vrut el să ştie, care ar fi armele dumneavoastră?
– Armele mele?… Am o singură armă: arma înţelegerii, altul în locul meu te-ar fi trimis să răspunzi în faţa partidului pentru iezuitismul tău. Dar, îţi spun ceva: în principiu ai dreptate. În situaţia pe care o trăim, nu. Hărţile pe care îţi ridici tu aliniamente logice şi ţinte de lovit, nu există, există doar în teorie. Pe teren, viaţa a lucrat altfel decât o arată harta pe care mi-o arăţi mie. Ce vrei tu nu se poate, fiindcă harta pe care o supui analizei nu există…
…
Şi a zis Ana: ia să-mi iau familia, pe fie-mea, Tatiana, pe nepoată-mea, Stela, şi pe gineri-miu şi să-mi limpezesc gândurile la Marea Neagră, la Soci. Şi-a plecat, întreagă într-un fel, şi s-a-ntors cu sufletul ciuruit. La plajă, Tatiana a observat pe pielea mamei ei nişte umflături şi bărbat-su, medic, a zis: de n-ar fi prea târziu! Şi, la Moscova, răspunsul a fost, nici prea târziu, dar nici la timpul cuvenit. Şi-au urmat spitalizări, în URSS, în toţi anii de după; n-a mai fost bună de nimic, nici măcar să se facă vinovată de toate învinurile pe care plenara CC al PMR din mai 1952 i le-a adus fiindcă trebuia să i se aducă, aşa prevedea ceremonialul ritualic, deviaţionism de dreapta. Iar ea, bolnavă de cancer, pradă unor suferinţe cumplite, avea de ales între a-şi mărturisi boala ori de a se anula pe sine pentru a-şi împlini martiriul la care o obliga rolul pe care i l-a atribuit partidul.
Printre puţinii, dacă nu singurul, care n-au aruncat cu piatra atunci a fost junele Nicu Ceauşescu.
Va urma
Aici găsiți prologul, capitolul I și capitolul II.