Sala este doar pe jumătate încălzită. Miron pregăteşte lovitura principală; o ia prin învăluire. Cu faţa lui de bebe pe oliţă face valuri cu pericolele cultului personalităţii şi daunele pe care acesta le-ar putea aduce partidului. Că acesta, cultul personalităţii, poate aduce nenorociri mari în partid şi că nu e ceea greşit se înţelege îndeobşte prin asta, adică poezii, fotografii, sloganuri, laude. Că e şi asta, dar mai gravă decât formele exterioare ale cultului este nerespectarea democraţiei de partid.
Despărţirea de Bodnăraş
În februarie 1956, la nici trei ani de la moartea lui Stalin, Hruşciov, noul lider de la Kremlin, lansează un raport secret privind crimele şi abuzurile comise de idolul comuniştilor; raportul a fost distribuit la Congresul al XX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS), într-o şedinţă cu uşile închise; delegaţiile străine au fost informate ulterior despre conţinutul raportului, solicitându-se păstrarea caracterului secret al informaţiilor împărtăşite. Erau invocate, printre altele, represiunea împotriva membrilor de partid, cultul persoanei lui Stalin, violarea principiului conducerii colective, luarea deciziilor într-o manieră tiranică, fără informarea Biroului Politic.
După întoarcerea delegaţiei române participante la Congresul al XX-lea al PCUS – delegaţie din care au făcut parte, alături de Gheorghiu-Dej, Iosif Chişinevschi, Miron Constantinescu şi Petre Borilă -, în Biroul Politic de la Bucureşti se ţeseau intrigi politice de culise, îndreptate împotriva prim-secretarului, intrigi patronate de Iosif Chişinevschi şi Miron Constantinescu; cei doi au considerat că, în climatul creat de raportul secret al lui Hruşciov, venise momentul prielnic pentru o schimbare în conducerea partidului. Ambii erau activişti cu state vechi de serviciu, foşti oameni de casă ai Anei Pauker. În darea de seamă a delegaţiei în faţa membrilor Comitetului Central, Gheorghiu-Dej a optat pentru recunoaşterea unor fapte incriminate de Hruşciov, petrecute şi în România, pe care le-a atribuit în cea mai mare parte deviaţioniştilor de dreapta Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu.
Iosif Chişinevschi şi Miron Constantinescu nu s-au declarat mulţumiţi cu acest punct de vedere şi, în şedinţele Biroului Politic din aprilie, au pus în discuţie problema cultului personalităţii lui Dej.
Scena unde va avea loc spectacolul este, deocamdată, goală. Personajele principale întârzie; Nicu, în rolul comisarului politic al partidului, cum i-a prezis Bodnăraş, se asigură că sala de şedinţe e pregătită pentru începerea spectacolului. Scaunul lui Dej, în capul mesei de consiliu – spătar înalt, tapisat în postav verde. Zăboveşte asupra lui cu ochiul viitorului stăpân; scaunele din stânga şi din dreapta, în ordinea vârstei, vor fi ocupate de Constantin Pârvulescu, Chivu Stoica, Emil Bodnăraş, Gheorghe Apostol, Petre Borilă, Alexandru Drăghici, Alexandru Moghioroş, Iosif Chişinevschi, Nicolae Ceauşescu, Miron Constantinescu – întreg Biroul Politic. Sticlele de apă minerală – 11 la număr, pahare cu fundul gros; dosarele cu ordinea de zi, raportul primului secretar, proiectul de hotărâre. Nu lipseşte nimic. Schimbă scaunul său cu cel al lui Constantin Pârvulescu, în stare mai bună. Se simte bine, ca la el acasă. Obrajii i s-au dolofănit; ca şi curuleţu’, care se bombează rotund sub pulpana hainei. Îşi face apariţia primul actor: Miron Constantinescu; privire uzată de nelinişti şi nesomn – complotist măcinat de ambiţii şi dorinţe întunecate; fosta sa stăpână, Ana Pauker, referindu-se la el, i-a spus lui Dej: „Ai grijă cu băiatul ăsta! Este un mare carierist şi linguşitor”. Îl salută pe Nicu, privindu-l pe deasupra ochelarilor cu lentile groase, şi-l gratulează: „Mi-a plăcut ce-ai spus despre Securitate. Securitatea chiar este un cal nărăvaş care n-a fost bine strunit. Sper să mă susţii astăzi”. Imediat după Miron îşi anunţă sosirea complicele său, Iosif Chişinevschi. Subţire la chip, părul rar, ochi apoşi şi limbă ascuţită. Emite pretenţii la scaunul din fruntea mesei cu o îndreptăţire egală cu a lui Miron. S-au înţeles însă: scaunul va fi ocupat de un om de paie, Constantin Pârvulescu. Îl au în spatele lor pe noul ţar de la Kremlin, Hruşciov, şi curentul stârnit de raportul secret al acestuia la Congresul al XX-lea. Mi-e sete, anunţă Ioşca (Chişinevschi), ca şi cum ar fi spus: să-ncepem o dată că mi s-a uscat gâtlejul de-atâta nevorbit. Scoate şerveţelul din paharul său. Cu sticla de apă în mână, îl întreabă pe Nicu: „Pot să beau, nu mi-ai otrăvit paharul?” Râde şi se aşază la locul său. Bea direct din sticlă. Ţinuta marţială a lui Bodnăraş ia loc în imediata apropiere a scaunului lui Dej, destinat să fie ocupat de Chivu Stoica; respiră greu şi zice: „Zi grea!… A dracului de grea!… Dar toate au un sfârşit!” Se ridică pentru a-i strânge mâna lui Dej, apărut în capul grupului de care este însoţit. Chivu Stoica se opreşte în spatele scaunului care-i aparţine de drept, ocupat de Bodnăraş; acesta, de la înălţimea staturii sale impunătoare, îl mângâie pe chelie pe neschimbabilul coleg şi-i zice, arătând spre scaun: „L-am turtit oleacă, dar îi trece”.
-Tovarăşi, anunţă Dej, aveţi ordinea de zi în dosar, o mai citesc o dată: împuşcarea unor infractori de drept comun; arestări abuzive; urmărirea de către agenturile Securităţii a tovarăşului Miron Constantinescu; afirmaţia tovarăşului Chişinevschi că în Biroul Politic se vorbeşte cu teamă; ieşirea netovărăşească a tovarăşului Drăghici faţă de tovarăşul Emil Bodnăraş; diverse… Dacă sunteţi de acord… Bun!… Văd că Miron e grăbit…
– Nu sunt grăbit, a-nceput Miron. Atmosfera-i încărcată, aud tic-tac-ul de la bomba cu ceas; vreau să vă încredinţez de bunele mele intenţii…
Dar nu poate continua. Nicu îl înterupe:
-Să ne spună tov. Miron că de ce vrea să ne încredinţeze de asta?
Şi Miron:
-Fiindcă vreau să-l critic pe tovarăşul Dej şi fiindcă nu sunteţi obişnuiţi cu aşa ceva. Şi rog să nu mă mai întrerupeţi.
Chişinevschi a renunţat la sticlă, dar bea pahar de apă după pahar, de parcă ar fi fost aprins; după ce-a golit sticla pe jumătate, se uită în stânga şi-n dreapta şi zice:
-Mi-o fost săti!
Sala e doar pe jumătate încălzită. Miron pregăteşte lovitura principală; o ia prin învăluire. Cu faţa lui de bebe pe oliţă face valuri cu pericolele cultului personalităţii şi daunele pe care acesta le-ar putea aduce partidului. Că acesta, cultul personalităţii, poate aduce nenorociri mari în partid şi că nu e ceea greşit se înţelege îndeobşte prin asta, adică poezii, fotografii, sloganuri, laude. Că e şi asta, dar mai gravă decât formele exterioare ale cultului este nerespectarea democraţiei de partid./
Gheorghe Apostol îl aprobă:
-Corect, teoretic e corect…
Privirea lui Miron se-ntunecă. Simte manevra acestuia şi-i aminteşte că a rugat să nu fie întrerupt.
-Baţi câmpii, cum să nu te-ntrerup!? a ridicat vocea Apostol. Ce spui tu ştim şi noi, nu ne dai tu lecţii! Dar ce legătură are asta cu tov Dej?
-Iată de ce are, tov Apostol: fiindcă niciodată în viaţa mea, nici când eram copil, nu mi s-a-ntâmplat să fiu admonestat de cineva aşa cum a făcut-o tov Dej în primăvara lui 1955, la telefon. Nici o slugă nu poate fi tratată în felul în care am fost tratat eu. Eu n-am intrat în partid să fiu slugă la cineva.
Ca la comandă, ochii celorlalţi se-ntorc spre şeful din fruntea mesei. Capul lui Dej se-nclină puţin într-o parte şi în jos, căutând în 1955 momentul din acuzaţia lui Miron şi, ca şi cum, în ciuda efortului său de rememorare, nu-l găseşte, îşi îndreaptă gâtul şi zice:
– Nu ştiu când l-am tratat pe Miron ca pe o slugă. Tovarăşul Miron are o bună memorie a momentelor când este tratat ca o slugă, şi-l rog să facă precizări.
Raportul de forţe s-a-nclinat primejdios de partea ironiei. Gurile, de o parte şi de alta a mesei, se lăbărţează în semnul victoriei lui Dej. Și Miron are de ales între a renunţa să continue sau să protesteze pentru felul în care e tratat.
-Tov Dej, mă cunoaşte bine, a zis Miron. Am, într-adevăr, o bună memorie a cazurilor când sunt umilit. Și tov Dej se preface că nu ţine minte întâmplarea aceea. Era în legătură c-un articol din ziarul „Scânteia”, care nu i-a plăcut. A ţipat la telefon şi m-a apostrofat cu vorbe grave, „că să-i spun când îmi voi băga minţile în cap şi cine mi-a permis să public un asemenea text”. Mi-a fost foarte ruşine de aceste expresii şi cred că n-am făcut bine că atunci am tăcut. Căci, nu o dată, tov Dej desconsideră persoana membrilor Biroului Politic şi uneori merge chiar la batjocorirea părerii lor. Este cazul cu tov Pârvulescu pe care l-a beştelit vreo jumătate de oră şi i-a dat tot felul de epitete pentru singura vină de a fi exprimat o părere.
Miron alunecă naiv – personalitatea sa îi joacă feste -, pe panta autovictimizării. Și Ioşca (Chişinevschi) se lasă mult pe spate, pufăie a lehamite, semn că nu suportă ceea ce se petrece.
-Ce e Ioşca, ce nu-ţi convine? îl ia la rost Dej.
Și Ioşca, revenind cu mâinile pe masă şi ridicându-le în dreptul gurii, zice pe un ton grav:
-O luăm razna. Ședinţa tinde să se transforme în anchetă şi băşcălie. Tov Dej se comportă ca instanţă suverană, ironizează, se preface inocent, când zice că nu-şi aduce aminte ceva. Anchetatorul îl acuză implicit pe anchetat că minte… Se-ncalcă grav democraţia internă de partid. Ce vreţi un exemplu mai elocvent? Poate doar felul cum vă comportaţi voi; râdeţi când şeful face glumiţe nelalocul lor… Miron e singurul intelectual autentic dintre noi, cu studii în străinătate, vă place să-l vedeţi ridiculizat…
– Măi, tov Ioşca, revine Apostol, vezi că întreci măsura. Ceea ce aţi făcut voi, tu şi Miron, aduce, de oriunde ai privi lucrurile, a mişcare fracţionistă, antipartinică. Aţi încercat să-i atrageţi de partea voastră pe tovii Moghiroş şi Pârvulescu pentru a induce în partid ideea că tov Dej este un Stalin. Mai mititel, dar tot Stalin. Două sunt direcţiile pe care mergeţi: pe felul dictatorial în care conduce tov Dej partidul şi pe încălecarea partidului de către Securitate… Să nu ne-ascundem după cireş…
– M-aţi întrerupt, le aminteşte Miron. Pot să continui?… Mulţumesc!… În Biroul Politic suntem toţi colegi, n-are nimeni dreptul să tragă la răspundere un alt membru pentru părerile pe care le exprimă, nimeni nu e deţinătorul adevărului absolut… Aşa cum au spus-o la vremea lor Lenin şi Stalin. În felul cum se manifestă atmosfera în partidul nostru, cu timpul, partidul este înlocuit de Comitetul Central, Comitetul Central de Biroul Politic şi Biroul Politic de un singur om – partidul nu mai e partid, e dictatură. Nu altminteri se petrec lucrurile în Securitate, că tot vorbea tov Apostol de a doua direcţie a demersului nostru; ceea ce se întâmplă cu organele de Securitate contravine normelor partidului nostru. Tov Ceauşescu a avut dreptate când a spus că Securitatea este un cal nărăvaş care n-a fost bine călărit…
Lui Nicu nu-i cade bine că este citat în acest context şi dă din cap. Și, o dată cu datul lui din cap, Dej îl priveşte aspru pe Miron, care a-nceput să povestească despre cât a fost de impresionat auzindu-l pe tov Dej povestind despre schingiuirile care au loc în închisori şi s-a-ntrebat cum a putut să se petreacă aşa ceva. Enervat, ministrul de Interne se ridică să protesteze. Dej îi face semn să ia loc şi să se calmeze.
-De ce nu-l laşi să vorbească? Lasă-l să vorbească, îl îndeamnă Miron. Doar să scrie nu prea ştie. Dar, ca să nu mai fiu acuzat că teoretizez, voi fi cât se poate de concret: o tovă din Comitetul de Stat al Planificării, tova Jercă Maria, a primit ordinul, din partea organelor de Securitate, deşi era măritată, să se prostitueze pentru a putea obţine date informative în legătură cu anumiţi indivizi suspecţi. Iar un anume Băluţel, de la Direcţia de repartiţie a industriei uşoare, a fost reţinut în Gara de Nord, după care i s-a cerut să lucreze ca agent acoperit pentru Securitate. Tov Drăghici trăieşte nostalgia vremurilor lui Teohari Georgescu şi Ana Pauker. Au ajuns să fie racolate în Securitatea poporului lepădături ca Ghelberiu şi Cioc, foşti fascişti, şi alţii, şi alţii, total necorespunzători ca pregătire şi dubioşi din punct de vedere moral. Au fost propuşi pentru a fi angajaţi la CSP (Comitetul de Stat al Planificării) pentru a lucra ca agenţi acoperiţi…
-Şi dă-i şi dă-i! îl maimuţăreşte Petre Borilă, doar-doar o scăpa de bolovanii de ranchiune şi frustrări ambalaţi în principii marxist-leniniste… -Şi dacă sunt frustrări şi ranchiune, ce? – s-a răstit Miron. Contează ce le-a provocat sau substanţa de adevăr pe care o conţin? Frustrările şi ranchiunele nu vin din senin. Cum să nu fii ranchiunos pe cineva care te umileşte ca pe o slugă şi cum să nu fii frustrat când cineva îţi cere să promovezi în instituţia pe care o conduci nişte haimanale legionare? Şi cine o face? Un secretar al partidului care este al tău la fel cu al oricăruia de aici.
Duhul cel înălţat de Hruşciov la Congresul XX al PCUS era peste scenă, adus de Miron şi Ioşca, împreună cu cele două aripioare letale – maniera dictatorială de conducere şi abuzurile Securităţii.
Ia cuvântul Gheorghe Apostol şi expune tema apărării:
– Miron (Constantinescu) şi Ioşca (Chişinevschi) pun la cale un complot în afara partidului. Încearcă să atragă de partea lor, fracţionist şi antipartinic, membri ai Biroului Politic, pentru a-l acuza pe tov Dej că ar fi un Stalin. Mai mititel, cum am mai zis, dar Stalin.Tovarăşi, orice întâlnire în afara cadrului partidului este potrivnică disciplinei de partid, învăţăturii marxist-leniniste.
Dej ia cunoştinţă de tactica apărătorilor săi şi aceştia citesc bunăvoinţă în ochii săi. Şi-ncepe Chişinevschi să vorbească. Atmosfera s-a încins, taberele clocesc manevre noi pe tabla de şah.
-Nu am făcut niciodată fracţionism, declară ritos Ioşca, şi mă surprinde încercarea de a-mi atribui o astfel de intenţie fără a ţine cont că fiecare dintre noi are în partid un trecut de care este mândru şi care nu poate fi pătat cu astfel de aprecieri uşuratice!
Şi că nu s-a aşteptat la o astfel de atitudine tocmai de la Apostol, pe care-l ţinea de om echilibrat, dar vede acum că tov Apostol are o strategie care merge foarte departe, dar că el nu va cădea în ea şi, indiferent de consecinţe, îşi va spune părerea.
Nicu a zis:
-De ce indiferent de cosecinţe? La ce te-aştepţi şi noi nu ştim?
-Insist să afirm, indiferent de consecinţe, că voi spune tot ce am de spus, a răspuns Chişinevschi insinuării comisarului politic. Este adevărat că am avut o ieşire faţă de tov Gheorghiu acum câteva zile, când i-am spus: „Lasă-mă să vorbesc, numai tu vorbeşti!” şi am arătat că în Biroul Politic lucrurile se desfăşoară aşa că tov Gheorghiu are obiceiul să vorbească mult, în timp ce ceilalţi membri ai Biroului nu pot vorbi decât câteva minute. Dar nici n-am terminat bine aceste cuvinte că a şi venit contralovitura din partea tov Gheorghiu, care mi-a replicat pe loc: „Lasă, vom vedea spiritul tău de partid”. Aceasta m-a durut foarte mult. În Biroul Politic greu îşi pot spune oamenii părerile lor; sunt întrerupţi de tov Dej. Şi dacă am vorbit cu tov Moghioroş şi tov Pârvulescu despre raport, asta înseamnă fracţionism? În Biroul Politic sunt întrerupt şi luat la întrebări, dacă mă consult cu tovi ca mine este o crimă… Refuz categoric eticheta de fracţionism. Iar dacă doriţi o dovadă clară de cult al personalităţii, o aveţi chiar sub ochii voştri: am aici stenograma cuvântării tov Apostol în faţa activului de partid, unde, într-o singură pagină, ridică de opt ori osanale tov Gheorghiu; aceasta este direct o linguşire la adresa lui Gheorghiu-Dej; tov Apostol introduce cultul personalităţii pe uşa din dos.
– Scârţâie, Ioşca, scârţâie! l-a înterupt Drăghici. Unge uşa aia că scârţâie rău!
Ascultându-l pe Drăghici, Ioşca rămâne cu vorbele în gură, îşi suge obrajii să nu le scape şi zice:
-Tov Drăghici are o deformaţie profesională, aude scârţâituri peste tot.
Dar n-a râs nimeni, fiecare rumegând gândurile proprii. Şi a continuat:
-De ce trebuie pusă problema că dacă doi membri ai Biroului Politic se înâlnesc între ei, rezultă de aici fracţie? Acest mod de a pune problema aparţine timpurilor trecute…
– Aşa, aşa, a zis Dej, aparţine timpurilor trecute… Vreau să-i pun tov Chişinevschi câteva întrebări.
Și Ioşca, răspunzând, a zis:
-Refuz să răspund la orice fel de întrebare. Consider că în Biroul Politic nu este indicat să se facă anchete. Este suficient ca fiecare să-şi spună părerea. Am luat cuvântul o dată şi dacă va mai fi nevoie voi mai lua cuvântul pentru a explica lucrurile şi a-mi spune părerea!
Ioşca încheie en fanfare discursul său, ceilalţi se tem să intre în gura lui. Şedinţa şade pe o stâncă de dinamită, orice mişcare o poate arunca în aer. Ioşca se bucura de faima de a fi în partid omul de legătură al Kremlinului şi dacă-l înfrunta în felul acesta pe şeful partidului n-o făcea fără a avea în spate aprobarea Moscovei. Şi ziceau în gândul lor: iată e-un blestem acest fracţionism, cine ni-l limpezeşte?
Şi a vorbit Emil Bodnăraş, care nu aflase încă ce văzuse Stalin acolo sus, în vârful lumii, şi-acum, când e ameninţat să-şi piardă locul în mausoleul lui Lenin, poate râde, poate nu. Nu aflase, dar mai speră încă. Și auzindu-şi dicţia de actor încercat, parcă se apropie de claritatea susurului curat. Iese în avanscenă, face primul pas în afara ei.
– S-au spus vorbe grele aici, a zis. Multe dintre ele sunt nejuste şi exagerate. S-a pomenit de numele fracţioniştilor, fără a explica nicicum calificativul de fracţionism. Cum s-a ajuns la o astfel de şedinţă a Biroului Politic? Probabil că s-au acumulat multe, numeroase greşeli, numeroase înţelegeri deformate ale lucrurilor. Cred că nimerit este ca discuţiunile să fie duse după regula enunţată la congres de tov Hruşciov: fără iertări reciproce, dar şi fără animozitate personală. Vreu să mă refer în primul rând la mine. Şi eu am fost educat în cultul personalităţii lui Stalin. Am socotit că aceasta este normal şi am fost mândru când am avut prilejul să lucrez personal cu Stalin. În diferite împrejurări, în cuvântări, am uzat de citate luate din Stalin şi am contribuit în felul acesta la răspândirea cultului personalităţii sale. Nu era ordin de zi sau cuvântare adresată trupelor fără s-o fi încheiat cu numele lui Stalin. Cultul personalităţii lui Stalin nu putea să rămână fără influenţă asupra relaţiilor noastre proprii. Fiecare dintre noi a devenit cu timpul o personalitate care, într-un fel sau altul, avea cultul ei. După mine, este clar că nimeni nu este scutit de consecinţele inevitabile ale cultului personalităţii. Aceste consecinţe pot fi mai grave sau mai puţin grave în raport de timp şi numai în raport de acesta.
Şi-n gândul lor, ceilalţi zece ziceau: iată un alt blestem care vine să tulbure în adânc apele noastre, să ia deci cineva atitudine. Dar cum? Bodnăraş a continuat:
-Nu încape îndoială că nu numai cultul personalităţii lui Stalin a dominat în practica relaţiilor noastre. Cu timpul s-a dezvoltat la noi în ţară şi un cult al personalităţii lui Gheorghiu-Dej şi, în măsura diferenţelor mai mari sau mai mici, şi al altora. În diferite lucrări care au apărut în ultima vreme a devenit aproape regulă, şi aceasta se referă şi la articole de ziar, de a atribui aproape totul tovarăşului Dej, mergându-se până la deformări ale adevărului istoric. Spre exemplu, se afirmă în lucrarea care este un fel de curs de istorie a partidului, că în noaptea de 10/11 august tovarăşul Dej a evadat din lagărul de la Târgu-Jiu pentru a prelua în mâinile sale proprii conducerea insurecţiei armate de la 23 august, când ştiut este de mulţi oameni că acest lucru a fost fizic imposibil şi nu corespunde adevărului…
Nicu ridică privirea din notiţele pe care le făcea pentru a vedea chipul vorbitorului; se aşteaptă ca acesta să zică: şi ca să poată fi impusă această minciună a fost ucis Lucreţiu Pătrăşcanu, dar Bodnăraş a zis, tovarăşul Gheorghiu are multe merite în elaborarea măsurilor legate de insurecţia armată de la 23 august, dar conducerea nemijlocită a acestui act…
Nicu din nou ridică privirea, căci, inevitabil, urmarea trebuie să fie: conducerea nemijlocită a acestui act a aparţinut lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi mie, dar Bodnăraş a zis doar:
-Conducerea nemijlocită a acestui act nu putea s-o exercite tovarăşul Dej pentru că fizic acest lucru era imposibil. A fost aici în discuţie întrebarea dacă membrii Biroului Politic pot schimba între ei păreri. Cred că a pune astfel problema este identic cu a pune întrebarea dacă oamenii pot respira; dreptul membrilor de partid de a discuta între ei şi de a schimba păreri este un drept fundamental; nicio prevedere a statutului nu îngrădeşte acest drept. Sigur pot fi găsite în clasici citate din care să se poată trage concluzia asta. Citatele trebuie să aibă autoritate în sine şi nu prin fapul că aparţin lui cutare sau lui cutare…
Strâmtoarea prin care Bodnăraş căuta să strecoare logica şi adevărul se-nchidea la mijlocul ei; trecea prin minţi care o respingeau şi-atunci Nicu a lăsat creionul din mână şi- a zis că el este de acord cu felul cum tov Bodnăraş a pus problema în ceea ce pri-pri-priveşte schimbul de păreri între membrii Biroului Politic, dar că trebuie să avem în vedere că schimbul de păreri şi discuţiile dintre membrii Biroului Politic să nu mai continue după ce s-a luat o hotărâre asupra unei probleme şi să e-e-evite crearea de relaţii familiariste…
Scena se goleşte; personajele îşi adună hârtiile, nu şi gândurile, căci nimeni nu le poate aduna. Finalul spectacolului se amână pentru anul viitor. Poziţiile exprimate de Bodnăraş şi Nicu ieşeau din scenariu, nu-i priveau pe ei!
Şi când Moghiroş a zis că e uşor s-o iei pe Marioara la dans, doar dacă ea vrea, toţi au fost de acord că Marioara din cazul disputat de ei a voit să fie luată la dans.Toate Marioarele vor. Ce-i poţi reproşa Marioarei?
În timpul acesta, la Moscova, bătrânii revoluţionari ai Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Molotov, Voroşilov, Malenkov, Kaganovici, unelteau cu şanse mari ca să-l readucă în rând pe uzurpatorul funcţiei de şef al partidului, pe Nichita Sergheevici Hruşciov, susţinătorul din umbra mare a Moscovei a grupului fracţionist Iosif Chişinevschi – Miron Constantinescu.
Şi iată, după doar un an, era sfârşit de iunie şi început de iulie 1957, la Moscova s-a zvonit că în bătălia pentru putere, grupul Malenkov, Kaganovici, Molotov, având majoritatea în Prezidiul Permanent, a obţinut victoria împotriva lui Hruşciov în tentativa de a-l debarca din fruntea partidului.Vestea a fost adusă de Bodnăraş, încă în bune relaţii cu ambasada rusă de la Bucureşti. Era 28 iunie, ziua începerii, la Bucureşti, a Plenarei Partidului Comunist. Era o dimineaţă incertă, începea să se încălzească după o noapte neplăcut de rece pentru acel anotimp. Nicu a sărit peste tabieturile zilnice şi abia în maşină şi-a adus aminte că Lenuţa îl rugase s-o aştepte; se va descurca, a zis, şi până la sala plenarei a repetat în gând, cuvânt cu cuvânt, discursul care-l ţinuse treaz aproape întreaga noapte. Nu o dată, când somnul îl ocolea şi orice zgomot, cât de mic, îl irita, fragmentându-i gândurile, rezultatul a fost un fiasco. Citea pe ecranul minţii, vedea scrisoarea agramată scrisă în puşcărie de Vasile Luca, cerând mila primului secretar:
„Mult stimate şi iubite tovarăşe Gheorghiu-Dej,
Această memoriu alăturată este scris pentru colectivul de conducere, adică în forma este adresate colectivului. Eu adresez comunistului şi muncitorului, adresez fostului meu prieten drag… Către D-voastră adresez cu strigăt de ajutor. Nu mă lăsa să fiu nimicit ca un câine a nimănui… vă rog că chiar dacă socotiţi necesar de a pune acest document în faţa întregului colectiv de conducere părţile despre tov. K. (Kişinevschi), să păstraţi numai D-voastră. Eu am frică de el că sunt convins că-mi caută moartea… Eu când m-am întors din URSS în ţară după 23 aug. 1944 luasem anumite angajamente la CCPC(b) de a lua contact cu serviciul de informaţie sovietică şi se activezi în acest serviciu, să-l ajut în regăsirea elementelor vechi să le recrutezi alţi noi agenţi de informaţie. Eu am îndeplinit acest angajament, am luat legătura cu omul indicat şi am făcut legătura între el şi Bodnăraş. Şi astfel a fost reorganizat întreg serviciul de informaţie sovietică cu ajutorul meu şi a lui Bodnăraş. Fiind ales secretar general al FND şi secretar al CC al PMR, la cererea mea am fost eliberat de muncă la serviciul de informaţii şi cât îmi aduc aminte am predat pe Kişinevschi în locul meu. Pe urmă eu nu mă interesam de aceste probleme dar cred că Kişinevschi a rămas până azi în legătură cu acest serviciu.
Eu am frică de el că sunt convins că-mi caută moartea…”
Marele Luca din lozinca „Ana, Luca şi cu Dej bagă spaima în burgheji!” se temea să nu fie ucis de un fandosit precum Chişinevschi. Dacă Hruşciov va pica azi, şi, odată cu el, capii serviciilor secrete, Ioşca rămâne cu eticheta de fracţionist pe capul lui obraznic pentru toată viaţa. Şi ca să rămână fracţionist fără dubii, Nicu a schimbat un pic discursul său, cam cu 180 de grade. În discursul din urmă cu un an se raliase lui Emil Bodnăraş, care, la vremea aceea, zicea: „A fost aici în discuţie, spunea Bodnăraş, întrebarea dacă membrii Biroului Politic pot schimba între ei păreri. Cred că a pune astfel problema este identic cu a pune întrebarea dacă oamenii pot respira; dreptul membrilor de partid de a discuta între ei şi de a schimba păreri este un drept fundamental; nicio prevedere a statutului nu îngrădeşte acest drept. Sigur pot fi găsite în clasici citate din care să se poată trage concluzia asta, citatele trebuie să aibă autoritate în sine şi nu prin fapul că aparţin lui cutare sau lui cutare” . În intervenţia lui de azi, va declara ră-răspicat: „Sigur, statutul nu îngrădeşte dreptul membrilor de a discuta între ei, dar statutul spune că datoria fiecărui membru de partid este de a păstra ca lu-lumina ochilor unitatea de partid şi astfel discuţiile membrilor Biroului Politic în afara cadrului organizatoric sunt in-incompatiblie cu disciplina de partid. Aceasta este o lege veche, stabilită de Lenin…”
Vede privirea patern batjocoritoare a lui Bodnăraş şi caută un punct de sprijin; trece la paragraful la care ţine mult: „Am văzut în timpul contrarevoluţiilor din Ungaria şi Polonia urmările încălcării acestei legi leniniste; dacă partidul comunist din Ungaria ar fi avut o conducere fermă, unită, ar fi apelat la comunişti, s-ar fi găsit din atâţia membri de partid unii care să ia arma în mână şi să-i alunge pe cotrarevoluţionari. Se spune despre noi că suntem stalinişti incorigibili, adică nu se pot crea condiţii pentru ca reacţiunea să-şi poată desfăşura activitatea contrarevoluţionară…”
Dar cuvintele mari nu-l mai încălzesc; pe locul de unde acestea nu-i mai spun nimic – doar privirea dureros de îngăduitoare a lui Bodnăraş. Îl va urî pentru asta şi nu peste mult timp i-o va plăti.
Şi Bodnăraş, via Dadu, are din nou dreptate: ce trebuie să se întâmple, se întâmplă oricum. În timpul plenarei care a urmat dezbaterilor din Biroul Politic, Miron şi Ioşca s-au speriat de propriul lor curaj şi îşi pun cenuşă în cap, multă cenuşă, caldă, aproape vie. Mai întâi Miron: „Din cauza unei anumite păreri formate la mine înainte, precum şi a influenţei cultului personalităţii din ultima perioadă a vieţii lui Stalin, au reapărut unele manifestări anarhice contra cărora luptasem înainte. Au urmat apoi punctele de vedere, convorbirile care au fost nesănătoase, neprincipiale cu tovii Chişinevschi, Morghiroş şi Pârvulescu. De aici poziţia mea în trecutele discuţii din Biroul Politic”…
Şi Ioşca: „În Biroul Politic nu mi-am făcut autocritică şi am respins criticile juste. De unde provin ele? Ele au provenit din influenţa exercitată asupra mea de grupul deviatorilor de dreapta şi în special de Ana (Pauker). Biroul Politic a procedat cu mult spirit de răspundere şi duşmanul nu a putut să lovească. Acum nu mai am nicio îndoială că normele leniniste de partid s-au aplicat în mod consecvent”.
Dar iată, la Moscova, simultan cu plenara Comitetului Central de la Bucureşti, se petrec evenimente surprinzătoare. Într-adevăr, Hruşciov pierde disputa cu adversarii săi în Prezidiul Permanent, unde aceştia aveau majoritatea, şi este debarcat din fruntea partidului; are totuşi timp să transfere competenţa luării deciziei finale Comitetului Central. Membrii acestuia sunt aduşi în grabă la Moscova cu avioane militare puse la dispziţie de mareşalul Jukov. Sorţii trec de partea lui Hruşciov. Molotov, Malenkov şi Kaganovici sunt excluşi din partid.
Vestea cade ca un trăsnet în sala plenarelor, provoacă stupoare şi multă confuzie. Dej se ridică din uluială şi întoarce foaia; pune accentul pe evenimentele petrecute în 1952, legate de grupul fracţionist, antipartinic, condus de Ana Pauker. După 23 august 1944, se preface Dej a citi din raportul său, atât tovarăşul Iosif Chişinevschi cât şi tovarăşul Miron Constantinescu au lucrat îndeaproape cu Ana Pauker; aceasta a exercitat, vreme îndelungată, asupra lor o influenţă puternică pe care, cu tot ajutorul primit, n-au ştiut să o înlăture până în prezent. În timpul activităţii grupului antipartinic fracţionist condus de Ana Pauker, a continuat el, normele elementare ale vieţii de partid erau încălcate în mod grosolan; orice critică era înăbuşită; membrii şi activiştii de partid care îndrăzneau să aibă păreri proprii erau umiliţi şi batjocoriţi. În interevenţiile lor din Biroul Politic, Iosif Chişinevschi şi Miron Constantinescu au ocolit faptul că grupul antipartinic fracţionist al Anei Pauker a lovit în numeroase cadre de bază ale partidului şi făcea presiuni pentru a se lua măsuri şi înscena procese împotriva lor. Plenara consideră că tovarăşul Iosif Chişinevschi poartă o mare răspundere pentru aplicarea în viaţa de partid a politicii oportuniste lichidatoriste a grupului fracţionist Vasile Luca – Ana Pauker…
-Propun scoaterea tovarăşului Iosif Chişinevschi din Biroul Politic şi Secretariatul Comitetului Central; scoaterea tovarăşului Miron Constantinescu din Biroul Politic al Comitetului Central, menţinându-le calitatea de membri ai Comitetului Central. Menţionez că tovarăşii Iosif Chişinevschi şi Miron Constantinescu şi-au recunoscut greşelile comise şi şi-au luat obligaţia să îndrepte, prin activitatea lor, greşelile grave pe care le-au comis faţă de partid…
Finalul lipit cu pap (apă şi făină) nu a deranjat pe nimeni. Şi totuşi, cu asta nu s-a terminat. Nicu s-a dus la casa unde Ana era arestată la domiciliu pentru a primi de la aceasta confirmarea celor scrise de Vasile Luca în plângerea sa; cum că Iosif Chişinevschi a fost, măcar un timp, şeful oficinelor serviciilor secrete ruseşti în România; îl sâcâia ideea că îl vârâse pe Lenin în disputa cu Chişinevschi nu tocmai principial, după ce, un timp, a fost mândru nevoie mare de găselniţa sa. I se părea că Bodnăraş îşi schimbase aerul patern batjocoritor cu unul dispreţuitor faţă de el şi temerea lui era că nu fără motiv.
Va urma.
Aici: prologul, capitolul I, capitolul II, capitolul III și capitolul IV.
